Domnul Trandafiroiu era funcționar public aproape de când se știa. Fusese și pe vremea lui Ceașcă și, după ce Comitetul Județean de Partid se transformase în Prefectura Județeană, noua instituție îi preluase pe toți funcționarii, așa încât domnul Trandafiroiu mai apucase să lucreze în noua orânduire (să zicem capitalistă) încă vreo 15 ani până la pensionare. Pe la începutul anilor 2000 își făceau apariția în birouri, cu mare timiditate, calculatoarele. Peste tot mobilierul era enorm, masiv, birourile abia puteau fi clintite și de-a lungul pereților se înșiruiau fișetele metalice. Circula gluma că mobilierul greoi era de pe vremea lui Stalin și, de fapt, afirmația nu era chiar atât departe de adevăr. Pe acele birouri anacronice apăruseră ici-colo abia vreo două, cel mult trei calculatoare de tip PC, în toată instituția. Apăruseră ele, doar că foarte puțini funcționari erau dornici să învețe să lucreze la calculator…Read more…
Călcătoarea
În cazul (articolului) de faţă călcătoarea sunt chiar eu. Calc destul de des, în ciuda faptului că aş putea evita această îndeletnicire, de-a dreptul desuetă şi nu prea agreată, întrucât majoritatea materialelor textile actuale nu trebuie călcate. Prefer, totuşi, cămăşile şi aşternuturile călcate chiar dacă nu „performez” în ale călcatului. Nu reuşesc să netezesc perfect toate hainele, mai ales la buzunare sau la umeri, dar călcatul mă relaxează. Asta se întâmplă mai ales atunci când „navighez” cu fierul de călcat care – asemeni unei ambarcaţiuni (cu abur) – alunecă pe talazul liniştit al aşternuturilor sau feţelor de masă, iar eu îmi pot lăsa gândurile să zboare… Ţin minte vraful de aşternuturi scoase de pe sârmă (aproape îngheţate iarna şi pătrunse de arşiţă vara, mirosind a săpun de rufe fiert în casă) şi depozitate în proximitatea scândurii de călcat. Apoi erau luate, rând pe rând, stropite cu apa pregătită într-un lighenaş şi rulate ca să se înmoaie. În limba maghiară acţiunea se numea „práholni” (un termen regional, care apare şi în dicţionarul maghiar de regionalisme). Mult mai târziu, după ce în prăvăliile de menaj au început să se vândă produse de material plastic, avea să apară şi o sticlă specială de stropit rufele, cu capac perforat. Read more…
Bursucii de miere și hamsterii sirieni
Această poveste este continuarea celor două fabule pe care le-am publicat recent în revista Baabel. În prima fabulă, șacalii hrăpăreți și aliații lor au pus stăpânire pe o porțiune din savană. Până la urmă ei au fost nevoiți să o părăsească, dar nu înainte de a-i da foc. În a doua fabulă asistăm la reînflorirea și repopularea savanei. La conducerea ei a ajuns Organizația Speciilor Unite (OSU) condusă de secretarul general corupt Furt, o hienă din rasa Aldheim. Bursucii de miere sunt animale mici dar curajoase. Au gheare lungi și colți puternici și nu se tem să-i înfrunte chiar și pe lei. Ca urmare, toate carnivorele au votat la OSU pentru expulzarea bursucilor din rezervație. Singura care era de partea bursucilor era Elefani, patroana elefanților, dar ea a fost mituită și a până la urmă a votat și ea pentru expulzarea bursucilor. Câțiva cititori m-au întrebat – și pe bună dreptate – ce s-a întâmplat mai departe, unde au dispărut bursucii și ce s-a întâmplat cu Elefani, trădătoarea.Read more…
Degetul blocat
Acum câțiva ani, într-o vacanță petrecută împreună cu nepoții, l-am văzut pe cel mai mare, care avea aproape 16 ani, făcându-i fratelui mai mic semnul acela atât de… cu degetul mijlociu al mâinii stângi. Sigur că știți despre ce gest vorbesc! M-am burzuluit la el și l-am certat. Bunica din mine a suferit cumplit, pentru că mă încărcasem cu responsabilitate și tot efortul depus în creșterea și educarea nepoților îmi apărea inutil, chiar dacă fusese exercitat doar în perioade scurte, în vacanțelor lor de vară. M-am burzuluit la el și l-am certat. Bunica din mine a suferit cumplit, pentru că mă încărcasem cu responsabilitate și tot efortul depus în creșterea și educarea nepoților îmi apărea inutil, chiar dacă fusese exercitat doar în perioade scurte, în vacanțelor lor de vară.
Dar, de fapt, pentru copii, gestul e similar cu cel pe care îl făceam noi la vârsta lor, când scoteam limba ca răspuns spontan la orice ne deranja. Când un copil îmi scotea limba, aparent fără motiv, răspunsul meu imediat era să-l imit. De unde era să știu că în Tibet a scoate limba este un salut respectuos adresat unei persoane întâlnite pentru prima dată?! Eu scoteam limba cu alte gânduri. O făceam la vedere, în fața celui cu care mă „duelam”, sau o făceam pe ascuns, fără să fiu văzută de „inamic”, dacă era un adult – frica de repercusiuni era sfântă. Ei, carevasăzică, așa și cu gestul degetului ridicat. Nimic nou sub soare, s-ar zice. Alte generații, alte instrumente de luptă la purtător!Read more…
Ágnes Keleti, cvintuplă campioană olimpică, s-a stins din viaţă la aproape 104 ani.
În iarna friguroasă a anului 1921, când în familia Klein din Budapesta s-a născut o fată pe nume Ágnes, nimeni nu bănuia ce destin extraordinar va avea. Destinul ei ar fi putut fi curmat tragic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, căci acea fată evreică a fost nevoită să se ascundă cu acte false în spatele unui mariaj de conveniență, pentru a scăpa de soarta tragică pe care au avut-o mulți din familia ei. Și-ar fi dorit să devină violoncelistă, dar când și-a dat seama că nu are talent pentru muzică, s-a reorientat spre sport, și anume către cel mai elegant dintre sporturi – gimnastica. Aici, sub culorile clubului Budapesti Dozsa, a obținut primele succese. Ulterior Ágnes Klein – a devenit Ágnes Keleti, multiplă medaliată olimpică. A practicat gimnastica nu doar pentru ca i-a plăcut, dar și pentru faptul că în fostele țări comuniste sportul îți oferea singura posibilitate de a călători. Chiar a călătorit mult. A fost la Helsinki, la Jocurile Olimpice din 1952, unde a câștigat 4 medalii din care una de aur, a fost la Melbourne, la ediția următoare, în 1956, unde a câștigat 6 medalii din care 4 de aur – la 35 de ani!Read more…
Sarea în bucate
În copilărie aveam în biblioteca mea o carte foarte îndrăgită: Basme, legende, snoave de Petre Ispirescu și unul din basmele mele preferate era Sarea în bucate. L-am găsit pe internet și l-am recitit cu mare plăcere. Este vechea poveste unde împăratul le întreabă pe fiicele lui cât de mult îl iubesc. Cele două fete mai mari, fățarnice și lingușitoare, îl asigură că ele îl iubesc ca mierea și ca zahărul. (În altă versiune este ca aurul și ca nestematele.) Iar mezina răspunde sfioasă că ea îl iubește „ca sarea în bucate”, la care împăratul se supără și o izgonește. Fiind un basm popular, există diverse variante; un motiv asemănător apare și în Regele Lear al lui Shakespeare. De bună seamă că se poate trăi fără zahăr și miere, se poate trăi și fără aur și nestemate, dar fără sare nu. Dar pentru că sarea se află peste tot, chiar și în casele cele mai modeste, tindem să nu-i dăm importanță – o mare greșeală! Într-adevăr, funcțiile vitale sunt de neînchipuit fără sodiu, care provine din sare (clorură de sodiu). Și cum un om pierde zilnic sare (prin urină și transpirație), aceasta trebuie adăugată prin alimentație. Nu trebuie mult, doar „un praf de sare”: cca 2-2.5 g pe zi pentru un adult. Adevărul este că prin intermediul alimentelor procesate aportul zilnic de sare poate fi și de zece ori pe atât, ceea ce poate fi dăunător. Dar nu despre asta mi-am propus să scriu.Read more…
Rămas bun, Gheorghe Eisikovits!
E îngrozitor de greu să scrii la timpul trecut despre Gheorghe (Gyuri – pentru mulţi dintre noi) Eisikovits, un om care trăia la prezent şi avea mereu proiecte de viitor. Un om dinamic, energic, a cărui prezenţă (şi voce sonoră) umplea spaţiul în care se găsea, creând instantaneu conexiunea cu cei din preajma sa, insuflându-le energie, încredere şi speranţă. S-a stins, s-a topit, în doar câteva săptămâni, părăsind această lume în răstimpul dintre Crăciun şi Anul Nou, în cea de a patra zi de Hanuka: 28 decembrie 2024…
L-am cunoscut în anii 1990, când a venit la noi acasă, ca să discute cu tata despre înscrierea la doctorat. Atunci era un tânăr inginer cu frumoase perspective în învăţământul superior, foarte prietenos şi optimist. După plecarea lui, tata ne-a spus că Gyuri era un om extrem talentat, care renunţase la cariera artistică pentru o profesiune pragmatică. Ştia asta de la prietenul nostru, sculptorul Egon Marc Lővith, care îi povestise că tânărul Eisikovits era un talent deosebit, avea o forţă creatoare ieşită din comun, cochetase cu sculptura, dar până la urmă nu a ales-o. Aveam să-l reîntâlnesc la sărbătorile comunităţii unde era solist al corului. Vocea sa puternică de bariton care reverbera în incinta sinagogii, energiza atât colegii de pe podium, cât şi întregul auditoriu. Născut din tată evreu şi o mamă creştină (fiică a unei vechi familii de preoţi şi intelectuali transilvăneni) era în situaţia dificilă de suporta (nu o dată) insultele antisemite – la care răspundea cu fermitate – şi totuşi să nu fie considerat pe deplin evreu (după mamă)… Dar asta nu l-a împiedicat să fie devotat comunităţii atât ca şi corist-solist cât şi, mai târziu, membru valoros al consiliului de conducere şi, de aproape doi ani, vicepreşedintele ei.Read more…
Crăciun alb, Crăciun negru
Îndeobşte, la început de decembrie, lumea se întreabă oare cum va fi Crăciunul „alb sau negru”? Alb dacă va ninge, negru dacă va lipsi zăpada.
Pentru mine cele două ipostaze au mai degrabă altă semnificaţie: Crăciunul e alb dacă e luminos şi împăcat. Crăciunul e negru dacă e încrâncenat sau chiar îndoliat… Cu câteva zile în urmă, în 20 decembrie, un atentator s-a năpustit asupra Târgului de Crăciun din Magdeburg, ucigând 5 oameni şi rănind 200. Nu a fost primul act terorist criminal îndreptat împotriva sutelor de cetăţeni paşnici care s-au adunat pentru a se bucura de ghirlandele luminoase, decorurile sclipitoare, de gustul fursecurilor de sezon, de aroma ciocolatei fierbinţi şi vinului fiert, specifice acestei sărbători mult-aşteptate. Se dovedeşte că răzbunarea e mai dulce atunci când distrugi bucuria altora! Frustrarea, zgura amară care colcăie în tenebrele sufletului omenesc erupe cu forţă mai mare atunci când e în preajma semenilor care se bucură, se simt – vremelnic – fericiţi, împărtăşindu-se din lumina şi starea de bine a sărbătorilor. E un război surd împotriva luminii lăuntrice care dacă nu poate să fie stinsă de tot, atunci măcar să pâlpâie de teamă! Şi totuşi, spiritul luminos şi plin de iubire al Crăciunului a putut stăvili moartea chiar şi în vreme de război.
Mă gândesc la aşa-numitul „armistiţiu de Crăciun” care a avut loc în timpul Primului Război Mondial, e drept doar în primul an, 1914, când încă domnea spiritul cavaleresc.Read more…
Hanuka. Gogoși, latkes și capul lui Holofern
De când trăiesc în Israel, m-am obișnuit: abia trece Yom Kipur, încă nici nu începe toamna, și iată că în cofetării, patiserii, la supermarket și chiar la piață apare un sortiment uriaș de gogoși, începând de la cele clasice, umplute cu gem, până la creațiile cele mai sofisticate, cu diverse umpluturi, glasate și decorate… Se pare că e o afacere bună! Sunt multe mâncăruri bazate pe ulei și când vorbesc de cele tradiționale, mă gândesc mai ales la cele făcute în casă. În copilărie mama ne făcea gogoși. Dar mâncarea de Hanuka prin excelență este latkes: chifteluțele de cartofi pe care ni le făcea bunica. Este o mâncare pentru oameni simpli, făcută din ingredientele cele mai comune: 3-4 cartofi cruzi se rad pe răzătoarea cu găuri mici, se adaugă sare, un ou și o lingură de făină, se ia câte o lingură din compoziție și se prăjesc în ulei. (Și mai bune, mai crocante ies dacă cartofi rași se storc de zeamă. Iar pentru o variantă fără gluten, făina poate fi înlocuită cu fulgi de ovăz.) Interesant că oricât ar fi de simple, cartea mea de bucate, Sanda Marin, nu le cunoaște. În Israel am cunoscut și varianta din nordul Africii, numită sfingi (nu știu cum se scrie, există diverse variante, dar rimează cu „mingi”). Dar să ne întoarcem la latkes: oare cât de „tradiționale” sunt ele?Read more…
Bilanț anual
Teoretic, bilanțul anual este o întoarcere rezumativă asupra tot ce ți s-a întâmplat în ultimele 365/366 zile, într-o încercare de a trage concluzii și a-ți însuși învățăminte pentru anul ce urmează. Doar că de data aceasta, pentru mine și pentru mulți alții ca mine, nimic din ce ni s-a întâmplat în acest an nu ne poate ajuta în ceea ce privește anul viitor, 2025, pentru că nimic din ce a trecut peste noi aici, în ”vila din mijlocul junglei”, nu ne oferă vreo idee privitoare la viitorul apropiat. Cu alte cuvinte, în anul care vine totul este posibil și nimic nu e imposibil. De ce? Pentru că în acest ultim an am învățat că nimic nu poate fi nici sigur, nici planificat, nici așteptat. Totul a venit pe nepregătite, nimic din ce credeam nu a avut loc, nimic din ce ni s-a spus că va fi nu a fost. De fapt, tot ce știam s-a dovedit inutil. Știam că ”la noi” un război durează câteva zile, cel mult câteva săptămâni. Știam că ”la noi” războaiele nu au loc nici iarna, nici vara, ci numai primăvara și toamna, când nu e nici prea rece și nici prea cald. Știam că ”la noi” luptele se poartă pe teritoriul dușmanilor, nu pe al nostru. Și mai știam că dacă e vorba de populații nevoite să-și părăsească casele din cauza urgiei războiului, ele aparțin poporului dușman, nicidecum nu e vorba de ”ai noștri”. Aceste surprize nu au făcut deloc bine stării de spirit. Și nu avea nicio importanță dacă azi dimineață te bombarda pe tine sau pe unul care locuia cu câțiva kilometri sau câteva zeci de kilometri mai încolo, ziua care începea cu un bombardament și se termina cu numărarea victimelor și/sau evaluarea pagubelor materiale nu era deloc o zi bună.Read more…
Israelul are nevoie de prieteni
În ultimele câteva săptămâni situația din Orientul Mijlociu s-a schimbat radical și neașteptat. De pe o zi pe alta s-a prăbușit ”axa răului” din regiune, respectiv alianța agresivă Iran-Siria-Houthi plus organizațiile teroriste Hezbollah-Hamas. De-acum strategiile se vor modifica, se întărește rolul unor puteri regionale ca Turcia, Egipt și Arabia Saudită. Se fac și se desfac alianțe, iar în spatele lor se conturează alte grupări care tind să umple niște goluri și despre care nu se știe încotro vor evolua. Deocamdată, după prăbușirea regimului Assad, o parte a Siriei este administrată de organizația de sorginte islamistă, Hayat Tahrir al Sham, (HTS) grupare desprinsă de Al Qaida, care l-a doborât pe Bashar el-Assad și a preluat conducerea țării. Numai că trecutul său este departe de a fi glorios. Pentru ca acesta să fie dat uitării și pentru a se face acceptat de comunitatea internațională, HTS încearcă să-și modifice imaginea și și-a formulat un program în cadrul căruia promite drepturi egale minorităților etnice și religioase din Siria, înțelegere și drepturi pentru femei, în încercarea de a evita apariția unui nou Afganistan. Ele sunt în fază de proiecte, iar în calea realizării lor sunt zeci de obstacole, interne și externe, care pot oricând exploda.Read more…
Crăciunul, așa cum este sărbătorit în Israel
Ca și în alte țări de pe glob, Crăciunul se face simțit și aici, în Țara Sfântă. Deja pe la sfârșitul lunii noiembrie se fac pregătiri, se aranjează vitrinele, se împodobesc brazi, în special în cartierele și în localitățile unde trăiesc numeroase familii creștine. Unul din acestea, unde conviețuirea pașnică a populației aparținând celor trei mari religii monoteiste a devenit un real simbol, este orașul Haifa. Aici, o straddin Moșava Germanit (Colonia germană) va fi închisă circulației și se va transforma într-un spațiu feeric, ca un parc uriaș înconjurat de dughene generos aprovizionate cu jucării, dulciuri, băuturi și cu un brad uriaș în mijloc, împodobit și luminat, totul creând o atmosferă de belșug, voie bună și speranță. Israelieni din alte orașe vin la Haifa să se bucure nu numai de atmosfera sărbătorească, ci și de modul estetic în care este împodobit întregul cartier. În Israel, sărbătoarea Crăciunului este iubită de toată lumea, datorită tradiției atât de frumoase. Pomul, decorurile, cadourile apar nu numai în casele creștine sau în familiile mixte, ci și în multe case ale emigranților evrei laici veniți în special din estul Europei. Tot în decembrie, în casele evreiești se sărbătorește Hanuka în amintirea unui eveniment istoric petrecut în secolul al II-lea î.e.n., în timpul regelui Antiohus al IV-lea: victoria Macabeilor în lupta de eliberare de sub stăpânirea greacă. Read more…
Crăciun în Ierusalimul anilor 1870
Atmosfera Crăciunului în Ierusalimul anilor 1870 este descrisă foarte sugestiv în romanul Fetiţa din Ieruslim, scris de Miriam Harry şi publicat la Paris, în 1914. Versiunea română tradusă de mine a apărut în Revista Baabel şi apoi a fost publicată sub formă digitală.
Fetița din Ierusalim se numește Siona Benedictus – Siona pentru că s-a născut pe muntele Sion, iar Benedictus, pentru că aparține unei familii de creștini protestanți.
Siona trăiește într-o lume pestriță, exotică, plină de farmec, dar și de mizerie și cruzime, iar ea înregistrează cu fidelitate fiecare imagine, sunet, mireasmă… Într-adevăr, în Ierusalimul de acum 150 de ani trăiau arabi, evrei, creștini de diverse naționalități, printre care mulți preoți, călugări și misionari, iar peste toți domina stăpânirea otomană – singurul aspect care ne este oarecum cunoscut din istoria României. Copilăria ei se desfășoară în umbra locurilor sfinte, ea ajungând de pildă să se joace de-a v-ați ascunselea chiar în Biserica Sfântului Mormânt…
Mama, o femeie ștearsă și bigotă, este eclipsată de dădaca din Betleem, cea care o învață limba arabă, îi spune basme… Dar lumea ei este dominată de figura carismatică a tatălui, un adevărat erou romantic, care face expediții în deșert, este prietenul beduinilor, un mare învățat, arheolog și negustor de antichități.
Îndărătul personajului Siona se ascunde însăși autoarea, născută la Ierusalim în 1869, care își povestește cu multă duioșie, sensibilitate și umor propriile amintiri din copilărie. În casa Sionei se făceau întotdeauna pregătiri mari de Crăciun. Mama ei era cuprinsă de o seninătate aproape copilărească. Pentru ea Crăciunul nu era numai o sărbătoare religioasă, ci mai ales una sentimentală, sărbătoarea amintirilor din copilărie și a vechilor tradiții din Hesse, ținutul ei natal. Și cu toate că îl serba la Ierusalim, la doi pași de însuși locul Nașterii Domnului, pentru ea Crăciunul rămânea o sărbătoare europeană.Read more…
O povestire de András Szilágyi: Om în neomenie [Ember az Embertelenségben]
Generațiile viitoare vor citi cartea lui Julius Fučík, poeziile lui Ernő Salamon și ale lui Miklós Radnóti . Dar și eu am fost martorul unor întâmplări despre care nu am vorbit niciodată. Pe scriitorul Benő Karácsony, de exemplu, l-am întâlnit în 3 iunie 1944, în ghetoul de la fabrica de cărămizi din Cluj. Ochii îi erau dezorientați, chinuiți, părul încărunțit. – De ce nu ai evadat? – l-am întrebat acuzator. – Pentru că nu aveam unde, mi-a răspuns el. Dacă amintirea ar fi ceva material, nu spiritual, atunci Benő Karácsony ar trăi și astăzi, doar îl văd în fața ochilor și îmi mai răsună în urechi ultimele sale cuvinte. Dar știu că el a devenit fum, iar fumul se destramă și dispare fără urmă. Cu pictorul Ernő Tibor Erno, m-am întâlnit pe prispa iadului, la Auschwitz.Read more…
Un cadou de Crăciun
La vârsta aceea destul de timpurie, primisem de la Moș două volume de Istoria Artei, de fapt tratate în toată regula, pe care mama mea le considerase de neratat în străduința ei de a-mi asigura o educație cât mai bună. Și câtă dreptate avea! Multă bucurie mi-au adus acele volume! În acel Crăciun îndepărtat eram bolnavă, aveam febră, gâtul inflamat și dureros și tușeam, așa încât zilele de vacanță mi le-am petrecut în pat, în apropierea sobei cu lemne, lângă brad, cu Istoria Artei în brațe. M-am îndrăgostit definitiv de arta vizuală și din clipa aceea am simțit că îmi dă iluzia evadării din lumea reală plină de tristeți, într-o lume de o frumusețe care străbătuse secolele ca să ajungă la mine. Nu am visat că voi ajunge să văd cu ochii mei, în realitate, multe din tablourile reproduse destul de prost, adesea alb negru, în cele două volume. Nu doar că le-am văzut, dar am călătorit pentru ele de-a lungul și de-a latul continentului și, foarte des, întâlnirea cu câte un tablou pe care îl cunoșteam din carte m-a făcut să lăcrimez, emoția depășind limitele capacității mele de a mă stăpâni. Eu nu mă pretind a fi altceva decât o foarte mare iubitoare și consumatoare de artă, o admiratoare devotată, fără a fi cunoscătoare în domeniul artei vizuale. În ultimii ani constat că muzeele de artă trec dincolo de bine-cunoscuta metodă a expozițiilor itinerante ale câte unui mare artist și încearcă să facă legătura între operele expuse și idei, concepte sau curente dezvoltate de acei artiști și eventual ucenicii lor sau școlile pe care le-au inițiat. Astfel, la Muzeul de istoria Artei din Viena se desfășoară din octombrie până în ianuarie expoziția Rembrandt și Hoogstraten, culoare și iluzie. Am plecat la Viena în mod special pentru această expoziție, cu doar câteva zile înainte de Crăciun, considerând această oportunitate drept un cadou superb al sorții.Read more…
Organizația Speciilor Unite
Aceasta este continuarea celei anterioare, “Șacalul și papagalul”, care s-a încheiat când coaliția coruptă a regelui șacal, a reginei și a aliaților lor, vulpile și șerpii veninoși, au părăsit rezervația Ngorngoro, dar nu înainte de a-i da foc. Focul a făcut prăpăd: animalele mici și chiar o mare parte dintre erbivorele mari au pierit. Carnivore mari oricum nu mai erau, cuplul regal și papagalul ucigaș le-au otrăvit încă de la începutul dominației lor. Elefanții, hipopotamii, rinocerii și crocodilii, atâția câți au mai rămas, s-au înghesuit pe malul râului care trecea prin rezervație și așa au scăpat cu viață, împreună cu câțiva babuini. Vegetația a fost complet distrusă. Totuși, precum se știe, savanele au o mare capacitate de a se reface după incendii. Pe terenul pustiu dar foarte fertil, păsările au răspândit semințe aduse din rezervația vecină și încetul cu încetul au răsărit plante noi și chiar copaci. Babuinii au trimis soli în rezervația învecinată, Serengeti, și și-au chemat rudele, maimuțe de toate rasele și o puzderie de erbivore mai mici și mai mari ca să ia parte la refacerea rezervației. În scurt timp savana și-a recăpătat splendoarea. Dar era nevoie de cineva care să cârmuiască și să facă dreptate – la fel ca la oameni…Read more…
Aforisme periferice 2
1. Sfâșiat de contradicțiile dintre idealism și materialism, dintre etic și estetic, eros și thanatos, globalism și suveranism, într-o stare de extremă tensiune existențială, nu sunt decis să aprind lumina sau să deschid aragazul. Poate Dumnezeu îmi va limpezi Calea adevărată. 2. Metafora e aidoma orgasmului, se naște greu, explodează superb și dispare brusc. 3. Îmi displac atât cei care trag la măsea cât și cei care trag de timp. Îi desfid și pe aceia care mă trag de brăcinari sau de șireturi. Îi admir însă pe salahorii care trag la șaiba creației în atelirul absolutului, meseriașii care reșapează obrazul metalic al acestei lumi nesimțite. Cei mai dragi îmi sânt visătorii care luminează întunericul de plumb al destinului uman. 4. Aristocrația a cam dispărut. Meritocrație nu va exista niciodată. Cleptocrația domină întreaga societate. Să ne punem speranța în plutocrație, poate pe Pluto vom crea o elită autentică.Read more…
Omul care stătea în cap
Este începutul lui decembrie. Stau pe un fotoliu pe iarbă, lângă piscină, cu o cafea în mână și mă bucur de soarele blând. Iarna încă nu se arată. E sâmbătă dimineața, nu e multă lume, e liniște, oamenii conversează în surdină. De departe se aude bătaia mingilor de tenis de pe terenul apropiat. Din difuzor se aude o muzică plăcută, șlagărele anilor 60-70-80. Simion (nu e numele lui adevărat, de fapt nu știu cum îl cheamă) se așază nu departe de mine. E un bărbat înalt, zdravăn, de vreo 60-70 de ani. Precis că a făcut sport de performanță, îmi spun. Nu știu nimic despre el, decât că e vorbește limba rusă. E client vechi al piscinei, dar se ține departe de ceilalți. Mă roade curiozitatea să aflu cine e acest Simion, dar nu îndrăznesc să intru în vorbă cu el. Într-un colț, lângă un mic bazin cu pești roșii, e o statuie a lui Ben Gurion, în costum de baie, bronzat și stând în cap. (Se știe că lui Ben Gurion îi plăcea să stea în cap.) O fetiță de vreo 5-6 anișori privește nedumerită statuia și o întreabă pe bunica ei: – De ce stă nenea acesta în cap? – Știi cine e nenea acesta? – o întreabă la rândul ei bunica. – Da, răspunde fetița. E Ben Gurion, cel care a creat Statul Israel. Dar nu mi-ai spus de ce stă în cap. – Așa putea să se gândească mai bine, improvizează bunica. Îmi place răspunsul ei. În timp ce mă desfăt la soarele prietenos, reflectez la anul care e pe terminate. În nord e armistițiu cu Hezbollah, în drum spre o înțelegere politică cu Libanul, care ar duce la încetare ostilităților pentru o perioadă mai îndelungată.Read more…
Adio, Silvia (Pötyi) Nussbaum (1929-2024)!
Silvia Nussbaum (Pötyi, pentru prieteni) a părăsit această lume după un răstimp îndelungat în care a fost ţintuită de pat. Soţul ei, Vasile (Laci) Nussbaum (1), a fost prieten de o viaţă cu părinţii mei şi cu unchiul meu. Această prietenie am moştenit-o şi eu şi am preţuit-o nespus… Pe Pötyi o întâlneam mult mai rar decât pe Laci, dar o ştiam de zeci de ani, de la concertele Filarmonicii de Stat din Cluj. De fiecare dată îi căutam chipul frumos, încadrat de părul bogat, castaniu închis – aproape negru şi, privind-o ţinându-şi vioara cu graţie şi afecţiune, îmi aminteam cum se înfiripase povestea lor de iubire.
După eliberarea din lagărul de la Buchenwald, Laci Nussbaum – care-şi pierduse părinţii şi fratele mai mic la Auschwitz – a revenit acasă, în Transilvania. Nu mai avea pe nimeni la Cluj, dar rudele de la Turda l-au primit cu multă dragoste. Totuşi, după trauma cumplită a lagărului care-l maturizase brusc la 15 ani, Laci nu-şi găsea locul în mijlocul familiei care – după cum îmi povestea – pe de o parte era prea ocrotitoare, pe de alta, nu putea să înţeleagă (dar ce om normal ar fi putut să priceapă ?!) grozăviile prin care trecuse. Atunci s-a apropiat de Pötyi. El o asculta cântând la vioară, iar ea asculta povestea suferinţelor sale. Aşa a început dragostea lor.Read more…
Festivalul Cărții Evreiești de la New York – un eveniment mult așteptat
La sfârșitul primei săptămâni din decembrie, la New York a avut loc a treia ediție a evenimentului New York Jewish Book Festival la Muzeul Patrimoniului Evreiesc, un loc în care istoria și emoțiile se împletesc. Programul se anunța bogat, cu lansări de cărți, întâlniri cu scriitorii și mese rotunde cu discuții pe temele cele mai diverse. Speram să găsesc și cărțile unor autori evrei din România, dar, din păcate, Festivalul Cărții Evreiești de la New York este adresat doar autorilor evrei din Statele Unite. Intrând în sala principală a festivalului, am fost copleșită de forfota oamenilor – autori, editori, cititori pasionați, toți adunați în jurul unor mese pline de cărți. M-am simțit ca acasă printre aceste fețe curioase și bucuroase de întâlnirea cu cartea, de la tineri entuziaști cu cărți de poezii ori romane de dragoste, care doreau un autograf de la scriitorul preferat, de la debutanți emoționați aflați la prima lor carte publicată și până la scriitori consacrați care dezbăteau teme legate de identitate, memorie și viitor. Fiecare lansare de carte la care am participat s-a transformat pe nesimțite într-o adevărată dezbatere. De cele mai multe ori discuțiile între participanți au continuat și după încheierea evenimentului, așa că nu mă mir că unii vizitatori au plecat de acolo prieteni.Read more…