Multe dintre actualele relatări din media îmi amintesc de cazul unui veteran din cel de al Doilea Război Mondial, un bătrân pe care l-am cunoscut acum 15 ani prin natura serviciului meu. Când l-am cunoscut eu, în 2009, avea 83 de ani și își ducea viața într-un scaun cu rotile, într-un sat din Munții Apuseni. Poate că nici nu l-aș fi cunoscut, dacă nu aș fi lucrat atunci în administrația județului, cu responsabilități în sfera asistenței sociale. Bătrânul infirm a venit în audiență la prefectul județului ca să-i solicite ajutorul în obținerea unui scaun cu rotile cu baterie electrică, pentru o deplasare mai ușoară. L-au adus la Prefectura județului doi băieți tineri din satul lui, dintre care unul era însoțitorul la care îi dădea dreptul legea. Veteranul avea la vremea aceea o pensie nu prea mare. Am aflat povestea lui fiindcă prefectul m-a chemat să asist la audiență, împreună cu un alt coleg. La 19 ani, în ultimele săptămâni ale războiului, pe când lupta în Munții Tatra din Slovacia, un glonț i-a atins coloana vertebrală făcându-l infirm pentru tot restul vieții. De 64 de ani era paralizat de la brâu în jos. Read more…
Semmering omagiază memoria lui Theodor Herzl
Vă veți întreba de ce Semmering, regiunea Alpilor vienezi, la 90 km sud de Viena, a fost aleasă pentru omagierea personalității lui Theodor Herzl. În urmă cu 120 de ani, în 3 iulie 1904, în regiunea Semmering, în sanatoriul din Edlach an der Rax, se stingea din viață, la numai 44 ani, cel care scria în jurnalul său, în ultimele săptămâni de suferință: “Es gibt Ideen denen man nicht entrinnen kann” (Există idei de care nu poți scăpa), sintetizând astfel întreaga sa viață. Localitatea Semmering, inexistentă până în 1854, când Carl von Ghega a construit calea ferată și gara de la cea mai mare altitudine din Europa, a cunoscut o dezvoltare uimitoare, devenind la sfârșitul secolului al XIX-lea cel mai monden loc de vacanță din Europa. Legea din 1870 care permitea populației evreiești să dețină terenuri a fost premisa dezvoltării regiunii Semmering, de fapt o trecătoare pustie, cu văi adânci și munți înzăpeziți. Peisajul sălbatic devine, la răspântia dintre secolele, o scenă magică pentru proiectele protagoniștilor societăților creștine și evreiești vieneze care au creat în jurul anului 1900 un trademark: Viena ca epicentru a Modernismului european. Astfel, pornind de la zero – aici nu exista nici biserică, nici preot, cimitir sau berărie – apărea o colonie de vile impozante și un nou Corso, în jurul Hotelului Südbahn și a gării, purtând amprenta și stilul arhitecților care construiseră palatele de pe celebra Ringstraße din Viena. Zilele trecute, la Austrian Cultural Forum din New York a avut loc conferința Vienna 1900. Birth of a Visionary Movement șiprezentarea cărții istoricului și jurnalistul Richard Cockett Vienna. How the City of Ideas Created the Modern World. Un capitol special al cărții este dedicat conflictului dintre modernism, o societate deschisă și tradiționalismul german cu antisemitismul din acea perioadă.Read more…
Căldură mare
„O să fie bine și la vară cald” obișnuia să spună tatăl meu, adică „nu te necăji, totul se va rezolva”. Dar cum tata nu mai e printre noi de peste treizeci de ani, mă îndoiesc că avea în vedere încălzirea globală și căldurile din zilele noastre. Fiica mea, care trăiește lângă Marea Mediterană, chiar nu se necăjește. La ea aerul condiționat funcționează fără oprire vreo șase luni pe an și nimeni nu se miră. Până la un punct îi dau dreptate. Uneori este atât de cald, încât nu avem încotro. Dar dacă toată lumea ar vrea să stea la aer condiționat, întreg globul pământesc nu ar putea furniza suficientă energie – oricum, un procent tot mai mare al consumului global de energie este folosit pentru răcire. Iar aerul condiționat este o sabie cu două tăișuri. Căldura din case e scoasă în stradă, astfel că orașele se încălzesc și mai mult. Producerea energiei este însoțită de cantități enorme de bioxid de carbon care accelerează încălzirea globală. Iar dacă agenții frigorifici se eliberează în atmosferă, ei au un puternic efect de seră. Deci, oricum am privi problema, aerul condiționat este problematic. Oare se poate și altfel? Da. Dar în societatea modernă această artă se pierde treptat. Aș vrea să prezint diverse strategii de răcire bazate pe un consum minim de energie – unele cunoscute de toată lumea, altele chiar foarte originale, dezvoltate de popoare care trăiesc în zone cu climă caldă. Deci pentru a ne bucura de o temperatură cât de cât suportabilă în casă, avem două posibilități: să limităm încălzirea și să încercăm să ne răcim locuința.Read more…
Lunga vară fierbinte
În luna iunie, în toiul verii fierbinți, am petrecut o vacanță plăcută și utilă și, printre altele, am participat la lansarea ultimei mele cărți la Cluj. În timpul ceremoniei, studiam publicul din sală și, spre uimirea mea, l-am descoperit pe vechiul meu prieten, Dr. Géza Molnár, unul din personalitățile epidemiologiei românești, pe care nu- mai văzusem de 37 de ani, de la plecarea mea din România. După terminarea festivității am stat de vorbă cu el cu mare plăcere. Am aflat că fusese invitat de vechea mea prietenă Judit Mureșan (şi ea, autoare în Baabel) pentru a-mi face o surpriză plăcută. Vorbind cu reprezentanții Comunității Evreiești din Cluj, președintele Dorel Ornescu și vicepreşedintele Gheorghe Eisikovits, am descoperit după mai bine de cinzeci de ani că nu am fost singurul care îi făcusem, cândva, curte unei fete tinere și frumoase… Dar ea nu s-a măritat cu niciunul dintre noi. Ce nu află omul chiar și după zeci de ani! Întâlnirea anuală a colegilor de liceu, eveniment întotdeauna plăcut, petrecut cu frumoasele mele colege și bunii mei colegi, a devenit o tradiție. Read more…
Cum să murim cu demnitate?
Acest scurt articol este poate o continuare firească a celui pe care l-am publicat în ediția anterioară a revistei Baabel, întitulat “Cum să murim bătrâni şi sănătoşi”, dar, cred eu, este mult mai realist. În urmă cu câteva zile a apelat la mine un vecin pentru un sfat care, la prima vedere, părea unul medical. Dar nu a fost așa. Sfatul pe care mi-l cerea era mult mai complex și nu am reușit să-i dau un răspuns satisfăcător. După moartea mamei vecinului, tatăl lui nonagenar a rămas singur, doar cu o îngrijitoare care se afla la el în permanență. În plus, fiul lui locuia în apropiere. Cu cât treceau anii, semnele de demență (care existau încă înainte de moartea soției) se agravau. Nu au ajutat nici nenumăratele consultații cu psihogeriatri, nici medicamentele, nici internările la spital pentru a detecta o eventuală cauză organică a demenței. Bătrânul decădea tot timpul, atât cognitiv cât și fizic. Nu se mai putea scula din pat. Pierduse și controlul asupra sfincterelor și avea nevoie în permanență de scutece. Dar poate cea mai mare problemă era că de la o vreme refuza orice mâncare și băutură, pentru că îi venea greu să înghită. În rest era perfect sănătos…Read more…
Un igen pentru mai târziu. Poveste maghiară în doi timpi
Mătușa mea s-a născut demult, pe vremea când Timișoara se numea încă Temesvar și era parte din Imperiu. Toate schimbările care au intervenit de-a lungul veacului au surprins-o, nu s-a prea putut adapta la ele. Cel mai greu i-a fost cu schimbarea limbii. Limba ei maternă era maghiara și omul nu-și schimbă chiar atât de ușor limba maternă. După ce foștii vecini s-au mutat și au venit vecini noi, a fost nevoită să învețe și românește. Maghiara o vorbea mai mult în casă, cu unchiul. După ce unchiul s-a prăpădit, a rămas orfană de maghiară. A încercat cu noi, dar ne era rușine. Toți colegii vorbeau românește la școală și mie îmi era jenă de e-ul meu deschis și de o-ul spre u care suna comic. Și atunci mătușa a făcut ceva deosebit, și-a luat un câine. Animalele, pe lângă alte calități, au și această caracteristică: te ascultă în orice limbă le-ai vorbi. Și uite așa, timp de opt ani, mătușa mea și Bobby au conversat cât se poate de amical în limba maghiară. Au trecut anii. Aș vrea să vorbesc ungurește, dar nu mai am cu cine. Mi-e rușine de rușinea mea de atunci. Read more…
Eu – reflexie a ceea ce trăiesc
Matematica te învață să fii riguros, dar așternerea unui text pe hârtie îți face ordine printre gânduri și nu-ți dă voie să scrii decât atunci când ceea ce ai de spus îți pare important sau când decizi să le împărtăşeşti şi altora ceea ce ți-a atins corzile sufletului. Când aceste două situații se întâlnesc, scrisul tău, cu siguranță, va transmite învățăminte de tot felul. Decizia de a scrie e echivalentă cu a permite și altora să te cunoască. De când scriu, parcă și muzica o ascult folosind alți receptori ca înainte. Nu știu care e explicația. Pot spune că am o stare de bine și de confort nesperată. De aceea, sfătuiesc pe oricine să scrie atunci când simte că are ceva de spus. După prima poveste publicată, am continuat să scriu fără un program zilnic dinainte stabilit. A fost la libera mea alegere, dar la sfârșitul fiecărei zile eram mulțumită. Situația asta mi-a dat o stare sufletească bună. De atunci, mă bucur când întrezăresc motive pentru scris articole, motive pe care să le mărunțesc bine și să nu rămână nimic din ce s-a putut numi inițial “subiect”. Nu știu cât va mai dura, dar bucuria va rămâne intactă pentru tot ce a fost și este acum.Read more…
Nimeni nu e profet în țara lui
Când am scris despre evreul maghiar Ferdinand Huszti Horvath, am fost surprinsă, dacă nu chiar șocată cât de greu a fost să găsesc material de referință în limba maghiară despre cel care nu doar că s-a născut în Ungaria și luptat pentru țara sa în război, da care a fost un artist atât de desăvârșit, încât ajuns în SUA (după ce și-a dat seama că în patria sa nimeni nu-i acordă importanță și nu poate supraviețui acolo), însuși marele Walt Disney l-a contactat cerându-i să lucreze în studiourile Disney. Repet: nu Ferdinand Horvath a bătut la ușa lui Walt Disney cu umila rugăminte să i se dea o șansă. Nu. A fost contactat cu oferta gata pregătită! Și despre o astfel de personalitate, un astfel de talent cu care Ungaria s-ar fi putut mândri pe bună dreptate, nici azi nu se prea poate citi în limba maghiară. Nu are nici măcar un articol Wikipedia, decât în franceză! Și celelalte informații provin mai toate din arhivele Disney, din studii referitoare la arta desenului animat, în special în engleză. Deși acest fapt m-a cam tulburat, mi-am spus: da, probabil cei rămași acasă îi ignoră pe cei care au plecat în lume și s-au făcut remarcați acolo, pe baza calităților care nu au fost apreciate pe meleagurile natale. E un fel de consolare ciudată, un mijloc de a se împăca cu situația, de a-și justifica ignoranța și nepăsarea față de cel care s-a dovedit o valoare inestimabilă pentru omenire – altundeva. Este un mod de a-și spune: simțeam eu că ne va trăda, că ne va părăsi în cele din urmă! De aceea nu i-am acordat importanță! Dar acum nu-mi mai pot ascunde tristețea. Noi, cei din Bazinul Carpaților (și nu doar maghiarii, după cum veți vedea din exemplele aduse) chiar nu știm să-i prețuim pe cei care ne îmbogățesc viața, indiferent dacă aceștia pleacă sau nu în lume. Și mai surprinzător este că cei din alte țări știu uneori mai mult despre talentele de la noi, inclusiv despre cei care NU au emigrat, decât conaționalii lor…Read more…
Alegeri în America: rațiunea a învins ambiția
Este ciudat că în cei patru ani care au trecut de la ultimele alegeri prezidențiale din SUA, care și atunci a fost o competiție între doi oameni bătrâni, în cele două mari partide nu au apărut persoane mai tinere, capabile, cu programe interesante țintite către numeroasele probleme, mai degrabă interne decât externe, cu care se confruntă Statele Unite. De fapt, precum se afirmă și realitatea o confirmă, alegerile prezidențiale americane sunt câștigate de cei care propun soluții pentru prima categorie. Se pare că americanii sunt mai puțin interesați de ce se întâmplă în lume, decât de ce li se întâmplă lor. Problemele externe îi frământă doar dacă implică mari cheltuieli din buget care ar afecta bunăstarea cetățenilor. Donald Trump este un norocos (nu vreau să-l jignesc, spunând că s-a născut în zodia porcului), dar la fel de norocoasă s-a dovedit întreaga lume. Departe de mine să fiu adepta lui Trump. Nimic nu-mi displace mai mult decât autoritarismul, rasismul și mai ales, lucru deosebit de periculos pentru un lider al celei mai mari puteri din lume, impredictibilitatea lui. Aș putea înșira și alte slăbiciuni care îl fac nepotrivit pentru funcția la care tânjește. Și totuși, când am văzut cum a scăpat ca prin urechile acului de glonțul asasin, dacă eram credincioasă, i-aș fi mulțumit lui Dumnezeu că totuși are grijă de noi, pământenii… Dacă Trump ar fi fost asasinat, nimeni nu ar fi putut convinge opinia publică republicană că nu a fost mâna democraților. S-ar putea spune și că tentativa de asasinat a fost o mare lovitură de PR pentru Trump. Acest lucru s-a văzut la convenția republicană, când el a acceptat candidatura. Pe de altă parte, Biden nu s-a grăbit să ia singura decizie rațională pentru salvarea viitorului partidului său, cu toate că de la începutul campaniei era limpede că are probleme de memorie și chiar de slăbiciune fizică. Read more…
Domnul Ionel mi-a povestit
Noaptea l-am visat pe „domnul Ionel”, un vecin care locuia puțin mai departe. Apoi am privit calendarul. Se comemorează 53 ani de la moartea sa. Într-o zi de vară l-am văzut pe balcon, Plângea. Când m-a văzut, m-a chemat la el şi a început să-mi povestească: Era în 1940. Tocmai terminasem anul universitar și am fost mobilizat. Eram ofițer în rezervă și am fost repartizat într-o unitate care trebuia să-i primească „cu pâine și sare” pe soldații români ce se retrăgeau din Basarabia cedată URSS. Să le ridicăm moralul. Nu știu exact ce s-a întâmplat în gara Galați. Era un loc împrejmuit, un lagăr unde se adunaseră câteva mii de persoane care doreau să se reîntoarcă la familiile lor din Basarabia, dar soldații români, frustrați de retragerea umilitoare și instigați de lozinci antisemite ca „evreii comuniști”, i-au separat pe evrei și i-au măcelărit cu focuri de armă, pe fundalul vagoanelor de tren. Speriat de masacru, am fugit până în port. Am intrat în prima cârciumă și am cerut o țuică. După vreo jumătate de oră, un soldat necunoscut mi-a spus: – Domnu’ sublocotenent, veniți să vedeți cum îi aruncă pe jidani în Dunăre.Read more…
La Gran Final
Ceea ce a început ca Ziua Națională a Franței s-a încheiat aproape de miezul nopții în ritm de flamenco. A fost ziua Spaniei. Fiesta a început-o Carlos Alcaraz, câștigătorul de la Wimbledon. L-a înfrânt linear în trei seturi pe marele Nole Djokovic. Carlos e un spaniol într-o carcasă de suedez. Nu întâmplător mama lui a fost agent de vânzări la IKEA. La cei 21 de ani ai săi, Carlos are talentul lui Ilie Năstase și stăpânirea de sine a lui Björn Borg. Pasiunea pentru tenis a primit-o de la tatăl său. Alcaraz padre a fost și el jucător de tenis, dar nu a avut talentul fiului, căci Carlos îngroapă mingile lângă fileu, în terenul adversarului, cu aceeași precizie cu care Gaudi construia catedrale. L-a scos din ritm pe Nole, până când acesta nu a mai putut face nimic altceva decât să-l aplaude la final. Și, bineînțeles, au continuat gheparzii tineri ai lui señor Luis de la Fuente, care au jucat cel mai frumos fotbal din acest Euro.Read more…
Liberté, Égalité, Mbappé?
“Libertate, Egalitate, Fraternitate“ erau cuvintele emblematice ale revoluționarului Robespierre. Din 1789, lozinca a fost simbolul Revoluției Franceze, care a însemnat nu numai asaltul Bastiliei la 14 iulie, ci și abolirea absolutismului despotic al monarhiei. În 11 iulie 1789, generalul Lafayette, cel care a condus armata franceză de partea americanilor în Războiul de Independență, aduce în Adunarea Națională „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, după modelul american, care va sta mai târziu la baza constituției franceze. De-a lungul secolelor, celebrele cuvinte au cunoscut diverse “versiuni”. În 1793, în teroarea care a cuprins întreaga țară, parola a degenerat în Liberté, Égalité, Fraternité ou la mort! Revoluția își ucidea eroii, Robespierre devenind victima ghilotinei, familia soției lui Lafayette a fost decapitată, doar soții reușind să se salveze în ultimul moment. Dată uitării în timpul Imperiului Francez, sintagma a reapărut odată cu revoluțiile din 1848 în Europa. În secolul al XXI-lea cuvintele celebre au fost adaptate ideologic de partidele politice, socialiștilor li s-a părut discriminatorie la adresa femeii și au înlocuit Fraternité cu Solidarité (fără conotația masculină a cuvântului “frate”). La alegerile pentru Parlamentul European, partidul ecologist francez aduce o variantă mai progresistă: Liberté, Égalité, Biodiversité. Așa că mi-am permis și eu să adaptez deviza democrației franceze doar pe durata Campionatului European de Fotbal, pentru că îmi doresc ca echipa Franței să devină campioană, în 14 iulie, chiar de Ziua Națională. La conferința de presă din Hamburg, starul echipei Les Bleus, Kylian Mbappé face un apel pentru participarea la vot în turul al doilea de scrutin, în speranța că s-ar mai putea schimba ceva din rezultatul final al alegerilor.Read more…
Mama ei de viață!
Duminică, de la 7.30 până la 11 noaptea în sala de operații, un caz după altul, fără pauze, că doar suntem într-un spital particular. Luni și marți la fel. Marți noaptea. Ajunsă acasă pe la miezul nopții, timpul rămas până a doua zi se împarte între duș, o îmbucătură și încercarea de a adormi, o treabă foarte grea – oboseala, tensiunea, gândul la ziua de mâine, toate alungă somnul binefăcător. Dar omul trebuie să-și câștige pâinea, nu are încotro… Miercuri, ora 7.30. Două cazuri, doi copii, unul după altul. Inducția anesteziei generale, operația care ține cam trei sferturi de oră, transferul spre camera de trezire și fuga înapoi spre sala de operații. În sală e frig, cam 15o, ca să prevină transpirația operatorului. Ferească Cel de Sus să cadă picături de sudoare (nesterile!) de pe fruntea chirurgului în plaga operatorie. Dar ea măsoară 1.55 și cântărește 45 Kg și frigul o pătrunde peste tot-. Ora 10.00. Următorul pacient e o fetiță de 3 ani și jumătate, strabism bilateral, o intervenție de vreo oră. Totul se desfășoară normal, doar că e frig. Ea cere o pătură și din când în când moțăie, oboseala și frigul concurează, cine o s-o adoarmă mai repede. Răcnetul oftalmologului o trezește: sângele copilului e negru! Senzorul de pe degetul micuței paciente a căzut pe podea.Read more…
Ştrandul care nu mai există – ştrandul copilăriei mele.
În 2021 Ştrandul Municipal din Cluj şi-ar fi putut sărbători centenarul… Dar nici vorbă de aşa ceva, dimpotrivă. Îndrăgitul loc de scaldă agoniza în văzul clujenilor trişti şi revoltaţi de neputinţa (sau lipsa de voinţă) a primăriei de a înfrunta dezvoltatorii imobiliari care au dejucat toate variantele posibile de păstrare a acestui loc de agrement tradiţional din Parcul Mare. Distrugerea ştrandului orăşenesc care odinioară ocupa o suprafaţă generoasă din Parcul Mare, a început în anii 1980 (sau poate chiar mai devreme), când pe anumite parcele din terenul care-i aparţinea (pe atunci fiind proprietate socialistă – deci publică) au fost construite blocuri şi, în final, un hotel. La începutul anilor 1990, în perioada privatizărilor sălbatice, terenul pe care se afla ştrandul a ajuns în proprietatea unor oameni de afaceri care aveau cu totul alte planuri decât păstrarea destinaţiei originale. Ştrandul a fost închis şi circulau zvonuri privind construirea unui cartier rezidenţial în mijlocul parcului, ceea ce a stârnit nemulţumirea opiniei publice, iar primăria dădea semne că ar fi pregătită să ţină piept acestei tendinţe. În 2018 a existat ultima tentativă de a moderniza ştrandul şi a-l reda clujenilor, dar şi aceasta s-a soldat cu un eşec…Scriu acest articol acum, în miezul verii lui 2024, când a murit şi ultima speranţă de a salva ştrandul atât de îndrăgit pentru a-mi ostoi durerea cu amintirile care – sunt încredinţată – că se suprapun cu ale multor clujeni baabelieni (autori sau cititori).Read more…
Caracatițe pentru bebeluși
Aoleu! Caracatițe!? De ce tocmai caracatițe?? Mie mi-e frică de caracatițe – și nu numai mie! În țările scandinave exista o legendă medievală despre un monstru marin numit Kraken, o caracatiță uriașă, înspăimântătoare, care era în stare să răstoarne corăbii. Și poate că nu e numai o legendă, se cunosc exemplare care măsoară până la 18 metri… Se pare că Jules Verne s-a inspirat de acolo atunci când a conceput caracatițele uriașe care au atacat submarinul căpitanului Nemo din 20.000 de leghe sub mări. În orice caz, în copilărie, când am citit cartea, am avut coșmaruri… Dar caracatițele pentru bebeluși nu sunt nici pe departe atât de înspăimântătoare, din contră… Sunt niște păpuși croșetate, cam de o palmă. Eu am aflat despre ele acum vreo 2-3 ani. De la o vreme, oricând are o clipă liberă, fiica mea croșetează caracatițe. Sunt atât de simpatice, încât soțul meu a cerut una drept cadou de ziua lui (chiar dacă a depășit oarecum vârsta!) și acum păpușa atârnă pe lampa de noapte, deasupra patului. Originea acestei idei nu este foarte clară, se știe doar că ea a apărut în Danemarca în 2013. Se pare că personalul secției de terapie intensivă pentru prematuri a spitalului universitar din Aarhus avea probleme cu bebelușii din incubatoare care erau neliniștiți și nu odată apucau cu mânuțele și trăgeau de tuburile care îi conectau la aparate. O asistentă căreia îi plăcea lucrul de mână a croșetat o păpușică cu mai multe tentacule și a pus-o în incubator, lângă un bebeluș prematur. Și să vezi minune: în loc să apuce tuburile, bebelușul a apucat păpușa.Read more…
Cum să murim bătrâni și sănătoși
Un articol publicat recent în prestigiosul jurnal The New Yorker dezbate un subiect care, probabil, ne preocupă şi pe noi, cei aflaţi la “a treia tinerețe”: Cum putem îmbătrâni (şi chiar muri) sănătoși? A doua parte a întrebării pare ilogică, fiindcă poți muri sănătos numai într-o catastrofă naturală, o explozie, un accident grav, sau, foarte rar, în timpul unei operații care s-a complicat. Deci, practic, mai relevantă este prima întrebare. Autorul începe articolul afirmând că în medie, americanii trecuți de 65 de ani își mai sărbătoresc sănătoși o singură zi de naștere. Și totuși, spune el, în comparație cu speranța de viață din secolele trecute, generația noastră are noroc, chiar dacă murim singuratici, dependenți de ajutorul altora, sau debilitați mintal și / sau fizic. Motivele creșterii longevității de-a lungul secolelor sunt bine cunoscute.Read more…
Legende ale Cetății
Am scris, pe parcursul anilor, despre câteva repere de arhitectură ale orașului meu, Oradea – clădiri pe care le consider cele mai reprezentative și de importanța cea mai mare. Alegerea lor îmi aparține și nu puteam să nu includ și cetatea medievală, locul unde istoria veche își dă întâlnire cu prezentul, un loc emblematic pentru oraș. Amintirea mea cea mai concretă și cea mai îndepărtată din Cetate datează din 1996, atunci când am dat acolo examenul teoretic pentru obținerea permisului de conducere. Sediul Poliției Rutiere era acolo, în alt corp al Cetății (are 16 clădiri) se găsea sediul filialei Bihor a Arhivelor Naționale, iar ceva mai încolo era cea mai mare brutărie a orașului. M-am descurcat bine la testarea teoretică obținând punctajul maxim, dar examenul practic nu prea mi-a ieșit. Ceea ce am învățat atunci de la polițistul examinator a fost că șoferii sunt de două feluri: cei care și-au lovit mașina și cei își vor lovi mașina. Eu nu am lovit nicio mașină, pentru faptul simplu că nu am condus mai mult de o oră în total, după ce mi-am luat permisul. Au trecut acuși 30 de ani de atunci și condusul a fost mai mult o ambiție de moment, dar prin intermediul acestei întâmplări am cunoscut eu întâi și-ntâi Cetatea din Oradea. Mulți ani, zeci de ani din istoria recentă a Cetății, aceasta se degrada văzând cu ochii. La un moment dat a fost părăsită cu totul, instituțiile sau firmele se mutaseră în sedii mai potrivite activităților lor. În 2010 – în principal, pe fonduri europene, cu o contribuție a Primăriei Oradea – a început restaurarea temeinică a Cetății care continuă şi în prezent, când lucrările se concentrează pe zidurile externe de apărare. Proiectul inițial a costat peste 20 de milioane de euro și a durat 5 ani.Read more…
Păpușarul lăptar
Toni a terminat facultatea de teatru de la București. A fost repartizat la Teatrul Național din Craiova, dar a dorit să se întoarcă în Clujul natal și la familia lui. Teatrele din Cluj, nici cel maghiar şi nici cel român (vorbea bine și în limba maghiară) nu l-au primit, astfel încât nu a găsit altă soluție decât să se facă păpușar și să lucreze la Teatrul de Păpuși. S-a împăcat greu cu ideea, dar în cele din urmă a început să-i placă – oricum copiii erau spectatori generoşi. Salarul fiind mic, pe lângă actorie și-a luat încă un job: distribuia laptele la abonați. De aici i-a venit și numele de “Păpușarul Lăptar”. Era un om înalt, abia trecut de 30 de ani, jovial, un hâtru bun de glume. Abonații îl simpatizau și îi savurau glumele. Locuia în blocul de vizavi, chiar la același etaj, și ne puteam vedea pe geam. Așa se face că ne-am împrietenit. Ne vizitam des și ieșeam împreună în excursii. Îi plăcea vinul sec și când aveam un astfel de vin îl sunam. Venea cu plăcere și fumam amândoi. Read more…
Notabilitate… wikipedică
M-am gândit mult la cadoul pe care să i-l ofer unei prietene dragi care împlinea 96 de ani. De-a lungul timpului mi-am dat seama că nu e uşor deloc să nimereşti cadoul potrivit, cel care poate produce o surpriză plăcută sărbătoritului, bucurând deopotrivă şi inima celui care dăruieşte. Având, din ce în ce mai mult, sentimentul că suntem năpădiţi de obiecte şi doream să-i ofer un altfel de dar. Şi pentru că prietena mea nonagenară este un medic bine-cunoscut în Cluj, prima femeie chirurg generalist din Transilvania, m-am decis să-i creez o pagină Wikipedia, pe care – după opinia mea – o merită cu prisosinţă. Nu eram la prima încercare, dat fiind că în urmă cu doi ani, trecusem botezul focului (wikipedic) atunci când am creat pagina pentru tatăl meu – un cadou post-mortem, cu prilejul centenarului naşterii sale. Demersul s-a dovedit o experienţă pozitivă şi am scris şi un articol întitulat «Un cadou de centenar sau eu şi Wikipedia». Deci am pornit cu elan şi optimism la redactarea paginii Wikipedia, străduindu-mă să fiu cât mai concisă şi documentată. La scurt timp după postare au apărut şi observaţiile mentorilor, numai că, spre marea mea surpriză, pagina proapăt creată a fost de îndată stigmatizată cu un supra-text care menţiona public că: Din textul acestui articol nu rezultă caracterul notabil al subiectului. Dacă articolul nu va fi completat cu bibliografia necesară, el va fi redirecționat, combinat cu altul sau propus pentru ștergere. Atunci am făcut – cred eu – eroarea majoră, contestând îndoielile mentorilor Read more…
Ora albastră
Pasiunea mea pentru parfumuri a început în urmă cu 12 ani, iar relația pe care o am cu ele este una foarte personală. Rar cumpăr un parfum înainte de a-l purta pe piele câteva ore bune. În viziunea mea, parfumurile sunt asemenea oamenilor, am nevoie să-mi petrec timp cu ele pentru a le cunoaște, a le înțelege. După ce ne împrietenim, devin companionii mei de suflet zi de zi. Pentru mine, alegerea unui parfum ține foarte mult de starea psiho-emoțională și pentru că fiecare parfum din colecția mea este atent selecționat, cu excepția celor pe care nu le pot testa în magazinele de profil, fiecare are propria lui poveste, mă transpune într-o anumită stare, îmi trezește o emoție, o amintire din viață, o imagine care îmi declanșează în suflet anumite trăiri. Văd obiecte, culori, plante, peisaje, lumină și întuneric. Pentru mine parfumul este terapie, este evadarea din mundan, este proiecția unui viitor pe care doresc sa-l trăiesc. În mintea mea se nasc scenarii, povești, personaje. Am o memorie olfactivă foarte pronunțată și asociez aroma parfumului cu anumite perioade și oameni din viața mea. Ora Albastră. Eu i-aș spune Ora Violetă, violetă precum nuanța cerului la apus de soare…Read more…