Gândurile care urmează mi-au fost inspirate de unul dintre ecourile la articolul „Rânduri despre tatăl meu…” http://www.acum.tv/articol/342 63/ scris de Fane, coleg de clasă şi foarte bun prieten, care mi s-a adresat în mod firesc, „Dragă Juli…” Nomen est omen…în diferitele sisteme de referinţă în care ne-am arătat sau am fost priviţi. Numele, pseudonimul, numele tainic de botez, numele de alint sau porecla reflectă câte o faţetă a sorţii noastre individuale, dar şi destinul neamului din care ne tragem. Numele cu care suntem înscrişi, apelaţi, lăudaţi sau ponegriţi, citiţi, citaţi sau pomeniţi, este ca un marker, ca un identificator cu care putem fi găsiţi şi descoperiţi. Însemnul speranţei că nu ne risipim de tot şi definitiv.Abia mai târziu aveam să aflu despre obiceiul unor popoare – printre care şi evreii est-europeni – de a schimba numele copilului, atunci când acesta se îmbolnăvea grav, pentru a… păcăli soarta. Un filolog mi-a spus că de aici şi-ar avea sorgintea numele slav Răzvan (rebotezat). La evrei copilul bolnav era „vândut” unei cunoştinţe şi apoi „răscumpărat” sub un alt nume. Acest lucru se petrecuse şi în familia mea. Atât mama mea, cât şi bunica avuseseră câte un al doilea prenume, primit la… răscumpărare. Prenumele meu, Andrea-Julika, s-a alcătuit din dorinţa mamei de a mă numi Andrea (un nume extrem de rar în anii aceia la Cluj, unii spun că eram prima cu acest nume din generaţiile de după război) şi pragmatismul tatii care a vrut să-i dea fiicei sale şi un nume normal… Read more…