Poveștile emigrării 

Poveștile emigrării sunt numeroase și diferite, la fel de diferite ca oamenii care au trecut prin această experiență. Cred însă că toate au în comun o zi aparte, o zi de bucurie în care lumea cea nouă și promisiunile ei reînvie speranța unei vieți trăite în libertate. Pentru mine, cel mai fericit moment a fost ziua în care a trebuit să plătesc o mie de lei fiindcă, la Oficiul de Pașapoarte, am refuzat să aleg varianta păstrării cetățeniei române cu drept de domiciliu în străinătate. Saga emigrării mele a început cu adevărat în 1970, când eram cercetător științific principal la ICTC – Institutul de Cercetări pentru Telecomunicații. În acel an mi-am depus, pentru prima dată, actele de plecare. Cu o eficiență și o rapiditate pe care multe instituții birocratice de astăzi le-ar putea lua drept model, cererea mi-a fost respinsă. A urmat un lung șir de noi cereri și nenumărate interviuri, toate încheiate cu același rezultat. La biroul de pașapoarte din strada Nicolae Iorga eram primit de fiecare dată de același ofițer: brutal, hidos, cu fălci de buldog, pe care îl poreclisem „Rinocerul”. Uneori vedeam oameni ieșind plângând din biroul lui.Read more…

Impresii (fragmentate) din Japonia

Înainte de a mă așeza să scriu, am hotărât că acest articol nu va cuprinde nicio informație pe care un cititor curios, cu mai multă sau mai puțină bunăvoință, o poate găsi singur pe internet. Toate atracțiile turistice de pe traseul nostru sunt descrise mai bine, mai profund și cu mai multe detalii decât aș putea-o face eu, de una dintre aplicațiile AI disponibile astăzi. Numai pe site-ul Baabel, căutând cuvântul „Japonia”, se obține o listă de 94 de articole. Presupun că multe dintre ele conțin informații identice sau similare cu cele pe care le-aș putea relata și eu. Așadar, îl scutesc pe cititor de descrierea templelor, fortărețelor, muzeelor, străzilor, cartierelor, monumentelor, localităților sau rezervațiilor naturale etichetate ca „atracții turistice”. Nu insist nici asupra problemelor economice, sociale, religioase, demografice sau culturale ale Japoniei, prezentate de ghizi uneori pe larg, alteori sumar. Cititorul nu va afla din acest articol nici cum se folosește Google Translate în magazine și malluri, nici cum funcționează toaletele ultramoderne din hoteluri și aeroporturi, cu panouri de comandă ale căror simboluri sunt „evidente” doar pentru cei care le cunosc dinainte. Și nici de ce angajații magazinelor și restaurantelor strigă, la propriu, atunci când intră un client sau de ce terenurile de golf, tenis ori baseball, văzute din autobuz, seamănă mai degrabă cu niște instalații de telecomunicații extraterestre.Read more…

Ultimul drum

Prietenul meu Norberto este un regizor de succes. Ne cunoaștem de ani de zile și întâlnirile noastre, deși scurte, sunt întotdeauna interesante și pline de căldură. Nu de mult îl sunasem ca să-i recomand un cuplu de dansatori de tango pentru spectacolul pe care îl pregătea despre Carlos Gardel, dar am dat peste mesageria lui vocală; Norberto călătorește foarte des. Și iată că într-o luni dimineață mă sună înapoi și, după politețurile de rigoare, îmi face o propunere destul de ciudată. Îmi povestește că trebuie să însoțească o prietenă din New York la cimitirul evreiesc. Femeia își pierduse mama și se afla singură la Geneva. Voia să o însoțească pentru a-i alina singurătatea și mă întreba dacă n-aș vrea să-i însoțesc și eu, ca să simtă puțină căldură omenească și să ne reculegem împreună. Și după aceea să luăm prânzul împreună. Nu o cunoșteam pe această prietenă și nici nu sunt un mare iubitor al cimitirelor. Nu înțelegeam cu ce i-ar fi fost de folos prezența mea, dar, cum îmi doream să-l văd pe Norberto și aveam câteva ore libere, am acceptat. Pentru a situa locul acțiunii: inaugurat după Primul Război Mondial și traversat pe diagonală de granița franco-elvețiană, cimitirul a fost cândva un loc de trecere clandestină între cele două țări. Mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, configurația sa geografică a jucat un rol esențial pentru sute de refugiați evrei veniți din Est.Read more…

Messi, Ronaldo, Trump și Campionatul Mondial de Fotbal 2026

De la vârsta de 13 ani urmăresc campionatele mondiale de fotbal. Fiecare are povestea lui. Nu am intenția să le descriu aici pe toate, doar câteva. În 1966, la Cupa Mondială din Anglia, al treilea gol al echipei Angliei, cel cu care Anglia a câștigat meciul din finala cu RFG devenind campioană mondială, stârnește și în zilele noastre discuții. Pe atunci nu erau reluări la TV și, după părerea multor comentatori, golul câștigător al Angliei nu a trecut linia porții. În 1970, la Campionatul Mondial din Mexic, pe o vreme caniculară, a avut loc o semifinală fenomenală între RFG și Italia, câștigată de Italia după prelungiri, cu rezultatul de 4-3. La Campionatul Mondial din 1978, junta militară care era atunci la putere în Argentina a influențat desfășurarea campionatului. La arbitraj au fost greșeli de neiertat, inclusiv în cursul finalei dintre Argentina și Olanda, încheiată cu victoria nemeritată a gazdelor. Mă opresc aici cu picanteriile campionatelor mondiale anterioare. Campionatul Mondial de Fotbal 2026, încheiat recent, a avut și el multe comentarii. Pentru prima dată din istoria acestor campionate a fost găzduit de trei țări: SUA, Canada și Mexic. Numărul participanților a fost controversat. Au luat parte 48 de echipe, față de 32 la Qatar, ceea ce, după mulți comentatori, a dus la reducerea calității jocurilor. S-au jucat 104 de meciuri și s-au marcat peste 300 de goluri. Turneul a durat 39 de zile. Read more…

De pe câmpul de luptă la viața civilă. Ansamblul de locuințe ale veteranilor Brigăzii Evreiești

dată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mii de veterani ai Brigăzii Evreiești care luptaseră în cadrul armatei britanice împotriva Germaniei naziste s-au întors în Palestina și a apărut necesitatea acută de a le asigura lor și familiilor lor locuințe care să le permită o viață decentă. Pentru a răspunde acestei nevoi urgente, în anul 1947 în cartierul Bat Galim din Haifa a fost construit un ansamblu de locuințe destinat veteranilor Brigăzii Evreiești și familiilor lor. Bat Galim este primul cartier evreiesc înființat în afara zidurilor vechii Haife musulmane. Fondat în 1922 după planurile arhitectului și urbanistului Richard Kauffmann, Bat Galim se întinde între Marea Mediterană și poalele Muntelui Carmel, într-unul dintre cele mai spectaculoase amplasamente urbane ale Haifei. Conceput potrivit principiilor „orașului-grădină”, cu străzi largi, spații verzi și o legătură directă cu marea, Bat Galim marchează începutul extinderii moderne a Haifei și rămâne unul dintre cartierele cu cea mai bogată moștenire arhitecturală.Read more…

Operațiunea Achse și masacrul din Cefalonia

Anul trecut, ca în fiecare vară, soția mea şi cu mine am închiriat o barcă cu pânze și, de această dată, am navigat printre insulele Mării Ionice, în Grecia. După câteva zile am ajuns pe insula Kefalonia și am acostat în portul Argostoli. Plimbându-ne pe străzile orașului, am descoperit, lângă biserica catolică, o mică expoziție cu fotografii, articole de ziar și documente care evocau un episod tragic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: masacrul soldaților italieni de către armata germană nazistă. Curiozitatea ne-a îndemnat să aflăm mai multe. Am descoperit că acest episod a inspirat romanul Mandolina căpitanului Corelli, de Louis de Bernières, ecranizat ulterior într-un film cu Nicolas Cage, Penélope Cruz și Irene Papas în rolurile principale. În urma deciziei guvernului italian de a negocia capitularea în fața Aliaților, în 1943, armata germană a încercat să-i dezarmeze pe foștii săi aliați în cadrul Operațiunii Achse. La 13 septembrie, militarii Diviziei de Infanterie Acqui au refuzat să depună armele și au opus rezistență pe insula Kefalonia. Ultimii apărători s-au predat abia după ce au rămas fără muniție. În total, 1.315 italieni au fost uciși în luptă, 5.155 au fost executați, iar alți aproximativ 3.000 și-au pierdut viața după ce navele germane care îi transportau spre lagărele de concentrare au fost scufundate de Aliați. Read more…