De ce și cu cine s-ar căsători tinere de înaltă condiție socială, bine educate, la început de secol XX – vremea căderii Imperiilor? Pentru avere și poziție socială? Nicidecum, nu era o prioritate, ținând seama de obârșia lor prosperă. Poate din dragoste, ca temelie a bunei căsnicii. Da, din iubire se măritau tinerele din familii de vază în zorii veacului trecut, din iubire, adeseori din ambiție laolaltă cu ceva în plus. Acel ”plus” se adeverește un piedestal de nezdruncinat: cel al tradiției comune, al pasiunilor și intereselor împărtășite, tezaurul trecutului și aspirațiilor ce-i unește pe partenerii unui cuplu sudat pentru îndelungată vreme.

Este și cazul mariajului dintre Vladimir Nabokov și Vera Slonim. El, scriitor genial în devenire la începutul anilor 20, ea descendenta unui faimos avocat din Sankt Petersburg, a doua fiică (din trei) a Slavei Borisovna și a lui Ievsei Lazarovici Slonim, evrei confortabil integrați Imperiului Țarist, liberali prin instrucție și cultură. Ievsei Lazarovici Slonim a fugit cu familia din calea Revoluției Bolșevice mai întâi la Kiev, apoi la Odessa, au trecut prin Istanbul până la Sofia, de unde s-au îndreptat către Berlin. Aici Ievsei Lazarovici a fondat Editura Orbis, unde Vladimir Nabokov, pe atunci cunoscut sub pseudonimul Vladimir Sirin, traducea din Dostoievski și adesori juca șah cu ”patronul”. În schimb, Vera Slonim se delecta cu lectura poeziilor lui V. Sirin, pe care-l admira și ar fi vrut mult să-l cunoască.

Vera și Nabokov s-au întâlnit la Berlin cu ocazia unui bal al carității din 1923, ambii în exil în urma Revoluției Bolșevice din 1917. Vladimir Sirin își citea în public poemele. Vera Slonim purta o mască în timpul balului. Ea l-a invitat la o plimbare, unde i-a recitat propriile lui poezii. Desigur, Nabokov a fost măgulit și impresionat de frumoasa admiratoare mascată. Și-au scris, s-au revăzut până la căsătoria lor din 1925. Astfel, Vera Slonim a devenit Vera Nabokova. Nu s-a opus nimeni din familia de veche spiţă princiară, a lui Vladimir. Tatăl lui Vladimir Nabokov era încă de la începuturile sale politice potrivnic antisemitismului. Din nefericire, în 1922 a fost ucis, împușcat în apărarea unui confrate politic, o traumă peste care Vladimir Nabokov n-avea să treacă toată viața.

Dar iată-l în 1925, avea deja o soție, mai apoi un copil pentru a-i consolida existența și creația. Vera Slonim Nabokova a făcut tot ce i-a stat în putință conform vastelor cunoștințe dobândite în familie, mai târziu din experiență şi adâncă intuiție, pentru a-l ține pe Nabokov centrat și concentrat în creația căreia îi era hărăzit.

Drumul mariajului pe parcursul primilor 25 de ani din totalul de 52, până la moartea lui Vladimir, a fost destul de accidentat, presărat cu lipsuri, multă trudă, deși adeseori luminat de fericire și împliniri. Biografiile amândurora împreună cu bibliografia aferentă se referă la cuplul sudat de-a lungul deceniilor, parteneri considerați inseparabili: ea trudind la consolidarea și confirmarea geniului Nabokov, el total dependent de spiritul ei practic, de abilitățile ei administrative și de relaționare publică. Vera (Slonim) Nabokova – care nu se mai semna decât Doamna Vladimir Nabokov, i-a fost devotată cu supuşenie, afișând o discreție ”de mască” orgolios asumată, dovedind rigoare și un pragmatism total lipsit de umor, spre deosebire de Katia Mann care nu fusese deloc crispată în fidelitatea ei față de Thomas Mann, ci însoțită de o bonomă ironie. Nici urmă de așa ceva la Vera Nabokova! Ea, Vera, ne apare azi, în scrierile și memoriile biografilor, asemeni unei figuri de tragediană cu rare pulsiuni umorale, și acelea degrabă reprimate.

Mai explicit: soții Nabokov s-au căsătorit timpuriu, el avea 26 ani, ea 23. În 1934 s-a născut fiul lor Dmitri. Se aflau tot la Berlin, de unde Vladimir a plecat la Paris pentru a-și consolida reputația de autor deja tradus şi bucurându-se de o admiraţie vastă. Scrisese opt romane în zece ani. Era un exemplar spendid de genialitate auctorială în ambalajul unui mascul hiper-seducător, făcând nenumărate cuceriri, îndrăgostindu-se adeseori, până ce s-a împotmolit într-un amor parizian cu tânăra Irina Guadanini. S-a despărțit de această mare pasiune din pricina remușcărilor, fiindcă o iubea năvalnic și pe Vera, căreia îi trimitea câteva scrisori pe zi. Poate că și Vera îi amintea, între altele, de existența copilului încă mic la acea vreme. Mă hazardez aici cu o presupunere: Vera Nabokova a distrus scrisorile pe care i le-a trimis lui Vladimir, dar a păstrat toate epistolele lui Vladimir adresate ei. De ce? Pentru a se estompa cu discreție, în favoarea ”glasului” epistolar al soțului ei genial? Vera se ținea mereu în umbră, deși îl urma pretutindeni pe faimosul ei consort. Cumințenie a modestiei? Mă îndoiesc. Presupun, așadar, că la mijloc nu este vorba doar de șlefuirea imaginii marelui scriitor, ci și de tăcuta mărturie a unui mare orgoliu, aspect evidențiat pe parcursul anilor. Da, ea, Vera, era înălțată pe un piedestal al iubirii și adorației, de EA nu se putea Nabokov dispensa nicio clipă, Ea îi era necesară precum aerul. Centrul vieții lui era Vera și Opera scrisă.

Vera Slonim Nabokov și-a dat multă osteneală pentru a-l cuceri pe Vladimir Nabokov, spre deosebire de Katia Pringsheim-Mann care s-a lăsat cerută în căsătorie cu tandră detașare și umor. Vera, fostă Slonim, ne apare, prin comparație, de-a dreptul obsedată de Vladimir Sirin, știind bine că este un talent unanim recunoscut, imposibil de ignorat chiar de inamici, având o stea în ascensiune. Cu antenele antrenate în recunoașterea valorii, poliglotă, harnică și organizată, Vera s-a concentrat asupra geniului in nuce, degrabă confirmat după zece ani de mariaj cu opt romane răspândite în toate zările. Poate că o altă soție ar fi abandonat jurămintele matrimoniale la încercarea oferită de mărturisita pasiune a lui Vladimir pentru franțuzoaica Irina, el fiind vădit dedublat între afecțiunea – iubire filială și nestăvilita ardoare erotică insuflată de Irina, în fond un amor consumat cu reciprocă dăruire. Vera s-a supărat? Da. Totodată a rezistat și a câștigat. N-a fost nici întâia dată, n-avea să fie nici ultima – fusese, totuși, un episod periculos. Vladimir Nabokov era veșnic îndrăgostit, supus unui erotism exploziv, aspect bine cunoscut, deloc condamnat la acea vreme. Și nu, n-a fost ”pedofil” cum se afirmă azi. Cu toate amorurile, adulațiile pe care constituția lui fizică și intelectuală o insufla junelor studente ori cititoarelor din varii generații, Vladimir nu avea dispoziția pentru alunecarea înspre aberații care să-i pericliteze tihna, creația și cercetarea lepidopterelor. Da, avea înclinații fantasmatice înspre pubescente, personaje recurente în romanele sale. Dar nu și în viața reală.

Vladimir se potrivea cu Vera în măsura în care erau total diferiți. Ne-o spune și Aurora Liiceanu în cartea dedicată Verei [1]: ”fiecare avea nevoie de ceea ce nu avea: Vladimir, realismul, Vera, imaginarul”. Vladimir scria, ținea cursuri, prelegeri, Vera făcea de toate: a învățat să conducă mașina, să mânuiască plasa pentru fluturi, însoțindu-l pe toate coclaurile, iar acasă îi organiza notele dactilografiind însemnările finisate, traducând și zbătându-se pentru contractele cele mai avantajoase la edituri, unde se pricepea să negocieze ”la sânge” chiar cu ”agresivitate”, dar obținea mereu ceea ce voia, până la bunăstarea care a însoțit sucesul cărții Lolita, roman salvat tot de Vera de la distrugerea pe care i-o hărăzise Nabokov.

Vera ducea întregul menaj, gătea, spăla, curăța, îl creștea și-l educa pe fiul lor, Dmitri, răspundea telefoanelor, întreținea corespondența și lipea timbrele pe scrisori. Se spune că-i ținea până și umbrela, că purta mereu în geantă un pistol pentru a-l apăra, încă de pe vremea când se aflau în Europa, la început în Germania, apoi în Franța, de unde au emigrat în 1940 cu ultimul vapor înspre Statele Unite, la New York.

În toate fotografiile, Vera Nabokova apare drept o frumusețe distinsă, înaltă, suplă, cândva brunetă, devreme încărunțită. Avea ochii negri, nasul puternic, acvilin, fața ovală, gâtul grațios, dezgolit. Vladimir a descris-o în portretele mai multor personaje, asemuind-o unui chip ”persan”. Cu munca și gesturile ei cotidiene, Vera devenise indispensabilă marelui scriitor. Îl însoțea pretutindeni, lumea o credea secretara lui Nabokov la Universitatea Cornell, unde el ținea strălucitele cursuri de literatură rusă. Se așeza într-o bancă din primul rând, lua note pe care le discutau împreună acasă, completând cele spuse la curs. Când Nabokov era bolnav, Vera ținea cursurile în locul lui. Niciunul nu era prea sociabil, trăiau retrași în universul lor, unde își erau suficienți unul celuilalt. Vera s-a priceput să ridice ”un zid de protecție” în jurul soțului ei, poate și de… autoprotecție, căci Vladimir mai avea câte o escapadă amoroasă consumată în plimbări prin parcuri și declamații romantice. Însă ”lesa era scurtă”, fapt care, probabil, îi convenea și lui, creația și studiile de entomologie, sportul (tenis) ocupându-i aproape tot timpul. S-ar mai putea adăuga aici pasiunea ambilor soți Nabokov pentru șah. Există o frumoasă imagine a celor doi, surprinsă la ultima lor reședință, Montreux Palace Hotel (Elveția): Vera și Vladimir, un cuplu de vârstnici eleganți și frumoși, stând față în față, la tabla de șah.

Cu siguranță, fără Vera, Nabokov n-ar fi săvârșit opera de care, la bătrânețe, se simțea împlinit. Ea a știut să fie întruparea mâinii de fier în mănușă de catifea, o mască a modestiei pe triumful parteneriatului la care a tânjit.

Monica Gheţ

mai 2023

(*) Poreclă dată Verei, de către Maurice Girodias

---

[1] Aurora Liiceanu: Tânăra cu părul alb. Misterul Nabokov, Ed. Polirom, 2019. Nici Aurora Liiceanu nu se poate sustrage magiei nabokoviene; se ocupă mai mult de Nabokov decât de Vera în cartea citată.