Cum am vizitat Washingtonul

Jan 9, 2020By

Eram într-o perioadă dificilă a vieții mele și călătoriile mi-au făcut bine. Am fost la Montreal, Quebec și Ottava, în partea franceză a Canadei, apoi în USA la New York, Los Angeles și de două ori la Houston, în Texas, dar nu pot spune că aș cunoaște Lumea Nouă. New York nu este America. Am fost la rude și la prieteni. Cu cei din a doua generație am vorbit românește sau idiș și cu unii chiar în puțina engleză pe care o știu. Nu cunosc deloc America „profundă” a vestului. Chiar îmi amintesc că într-o zi m-am proptit pe scara din gara centrală din New York (metrou ,autobuz, tren) ca să văd cel puțin cum arată americanul obișnuit pe care nu-l cunosc. A fost o experiență grozavă. Am vizitat aproape o zi întreagă un spital din New York și nu mi-am putut închipui că se poate intra cu atâta ușurință, eu fiind obișnuită cu ore fixe de vizită. Am vizitat un cămin de vârstnici, e adevărat că unul de oameni înstăriți, ca să-mi fac o idee cum miroase acolo (și nu miroase deloc!). Asta e altă poveste care merită relatată. Călătoriile mele în USA și Canada au fost finanțate de rudele care m-au invitat. Le-am fost recunoscătoare și le-am mulțumit. Unii dintre ei au vrut să văd și alte locuri și s-au întrecut prin a-mi facilita diferite excursii. Așa s-a întâmplat și cu excursia la Washington. Read more…

Jan 9, 2020 2 comments

De ce nu am rămas în Canada

Oct 31, 2019By

Când ne-am întors din deportare, rudele noastre din Montreal și din Los Angeles ne-au făcut prima ofertă de a ne mijloci o eventuală emigrare. Cred că părinții ar fi fost de acord, dar eu, care începusem chiar la 1 Mai 1945 anul I la facultatea de medicină la Iași și eram îndrăgostită până peste cap de viitorul meu soț, nici nu voiam să aud, mai ales că speram că și în România sfârșitul războiului va aduce o lume nouă. De altfel nici nu mă simțeam în stare să iau încă o dată totul de la capăt. Mai mult, aveam impresia că rudele nu erau chiar atât de entuziasmate de venirea noastră. Oricum, de continuarea studiilor nu putea fi vorba. Ei ne-au avertizat că în caz că vom reuși să emigrăm, urma mai întâi să lucrez și să-mi susțin sigură cheltuielile pentru învățătură. Sora mea mai tânără încă nu avea dreptul de decizie. Până la urmă, cu mii de mulțumiri, familia a refuzat oferta. Poate că am fi preferat Israelul, dar el încă nu exista ca stat și mărturisesc că pe mine nici această idee nu mă atrăgea, dar e adevărat că nici nu prea știam despre ce era vorba. M-am apucat serios să recuperez anii de învățătură pierduți. Am reușit de bine-de rău să fac ultimele două clase de liceu într-un an, am început medicina la Iași și în 1947 m-am tranferat la IMF București, m-am căsătorit și din dragoste, dar și pentru a obține buletinul necesar transferului. O nouă ocazie de a vorbi despre emigrare, de astă dată în Israel, a fost la începutul anilor 50, când a survenit primul val masiv de emigrări…Read more…

Oct 31, 2019 10 comments

În jurul meu e din ce în ce mai multă tăcere…

Oct 17, 2019By

Pentru mine, plecarea unui prieten vechi este o traumă greu de suportat. Nu ștergi numai o adresă, un număr de telefon din agendă, ci de cele mai multe ori – dacă memoria nu te înşeală – treci în revistă amintirile comune. Nu doresc ca acest articol să întristeze pe cineva. Poate că ar fi mai bine să spun că eu am avut norocul să am prieteni de valoare, pe care nu știu dacă i-au cunoscut și alții. De aceea, pentru neuitare, vreau să vorbesc despre ei. Decesul relativ recent al prietenei mele Memi Celaru, pe care nu cred că a cunoscut-o multă lume, un om discret, foarte valoros, medic, conferențiar universitar la catedra de fiziologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie Bucureşti, în timpul regretatului profesor Benetato, mi-a fost prietenă de o viață. Dar acum nu despre ea vreau să vorbesc aici – deşi ar fi meritat-o – ci despre soțul ei, Anton Celaru. Cine mai știe azi ceva despre Anton Celaru ?! Nu vreau să judec pe nimeni, dar ne-a părăsit în 2010 ( nu era tânăr, avea 91 de ani ) și de atunci nu s-a mai vorbit de el deși ar fi meritat din plin să fie evocat. Tocmai de aceea am să scriu acum despre el. Dat fiind că foarte recent s-au decernat premiile Nobel, mi-am amintit că Anton Celaru a tălmăcit în română o mare parte din scrierile lui Isaac Bashevis Singer, singurul scriitor de limbă idiş care a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură.Read more…

Oct 17, 2019 8 comments

O lume dispărută. Cernăuți, orașul multicultural

Oct 3, 2019By

De mult mă gândeam să scriu despre orașul Cernăuți, care în copilărie mi se părea „cel mai mare și cel mai frumos”. Aveam acolo multe rude pe care le vizitam cu părinții, acolo s-a operat bunica (fără succes) de cataractă, acolo era vestitul pediatru, Wiesenthal – ulterior cunoscut și în București – la care a plecat mama cu sora mea pentru o urticarie rebelă, acolo speram să studiez istorie când va veni timpul. Dar nu a fost să fie! Ultima dată am fost la Cernăuți în 30 aprilie 1944, acum 75 de ani, o viață de om! Atunci mă întorceam, pe jos, din Transnistria. Nu numai eu credeam că e cel mai mare și mai frumos oraș din lume. Cei din jurul meu ziceau: „O, dacă am sta la Cernăuți! Acolo sunt oameni culți și învățați, acolo e bine să trăiești. Seamănă cu Viena. Ce m-a îndemnat să scriu acum despre Cernăuți? Un articol apărut recent într-o revistă fraceză (Presse Nouvelle) cu titlul Des poètes juifs de langue allemande, témoins d’une capitale disparue, Czernowitz m-a făcut să împărtășesc, cititorilor revistei Baabel ce a fost altădată acest oraș. Pe internet se găsesc foarte multe date geografice, istorice, sociale și culturale, etc. despre viața zbuciumată a orașului ctitorit de Alexandru cel Bun în 1408. Aleg totuși din datele de pe internet unele cifre semnificative. Recesământul din 1930 a arătat că din cele peste 140.000 de suflete din municipiul Cernăuți, 42.592 erau evrei și din această cifră se vede cât a fost el de important pentru această etnie. În zilele noastre Cernăuți este un oraș ucrainean. Ultimul recensământ, cel din 2013, arată o creștere semnificativă, aproape o dublare a populației, dar numai 1308 persoane s-au declarat evrei. Read more…

Oct 3, 2019 7 comments

Povești cu evrei din lumea asta mare

Sep 19, 2019By

Vârsta mea mi-a oferit, între altele, și o serie de avantaje, precum cel de a afla o serie de povești adevărate care merită a fi cunoscute și de alții. Vă relatez numai două care mi s-au părut mai interesante. Prin anii 1880-1890 o familie din Focşani cu doi copii în vârstă de 6-10 ani, au plecat spre America, dar în cele din urmă s-au stabilit la Hong Kong. Urmașii lor simt acum nevoia să-și caute rădăcinile și să afle câte ceva despre țara de unde au pornit bunicii lor spre lumea cea mare. Urma ca eu să-l ajut pe acest avocat vorbitor de engleză. Necunoscând pe nimeni din comunitatea de la Focşani, le-am dat datele de contact ale Federației Comunităților Evreiești din România…O a doua poveste mai deosebită este cea a unei rude îndepărtate, poveste încă actuală, care se desfășoară sub ochii mei. Sunt sigură că fiecare dintre noi are astfel de povești, dar nu ni le relatează. Este vorba de Viorel Ș., de 70 de ani. În anii 50 ai veacului trecut părinții lui au avut funcții importante în PCR. Copilul nici măcar nu știa că este evreu și nici ce implică aceasta. Ca urmare a politicii de epurare a evreilor din funcțiile de rang înalt, s-a trezit la vârsta de 12 ani că pleacă în Israel împreună părinții și bunica. Read more…

Sep 19, 2019 3 comments

Cum și când am învățat să dau primul bacșiș.

Aug 22, 2019By

Sunt foarte mulți ani de atunci – cred că peste 60 – de când am dat pentru prima dată un șperț. De fapt, cine n-a dat vreodată un bacșiș? De ce mi-am adus aminte acum de un fapt atât de banal și obișnuit nu numai în România? În vâltoarea evenimentelor din ultimul timp, când se discută despre impozitarea bacșișului la restaurant, de fapt pentru legalizarea lui, atunci când sunt atât de multe probleme grave nerezolvate, probleme de fond care de fapt le generează pe cele mărunte ca bacșișul uzual, eu mi-am amintit cum și când am învățat să fac ca toată lumea când are nevoie de un ajutor mărunt sau de un serviciu uzual, neplătit sau de cele mai multe ori chiar plătit. Nu cred că mai sunt mulți care-și amintesc de anii când alimentele de bază – pâine. zahăr, făină, ouă, lapte, mălai, etc. – le primeai pe cartelă. La început și îmbrăcămintea se dădea pe cartelă. Cred că tot pe cartelă am cumpărat și pe acel vestit „loden”, pardesiul anilor 50, pe care l-am purtat multă vreme. Dar toate le-am obținut după ce am reușit „să mă împrietenesc”, adică să atenționez cu un șperț mai mic sau mai mare pe cel sau pe cea de care depindea obiectul de care aveam nevoie. Read more…

Aug 22, 2019 10 comments

Familia Zabarata merită să fie cunoscută

Jul 28, 2019By

Mi-am propus să nu mai scriu despre Holocaust și iată că nu mă țin de cuvânt. Au trecut atâția ani și totul pare istorie, deși pentru cei care l-au trăit direct, totul e încă viu și nu poate fi uitat. Vizita sorei mele, făcută acum 6 ani la Moghilev, Șargorod și în special în fostul ghetou unde am ajuns noi, la Djurin, a fost consemnată și publicată cu titlul: Exkursionen in die Vergangenheit (Excursii în trecut), apărută la editura Hartung-Gorre în 2015. În carte sora mea povestește, printre altele, despre întâlnirea cu cei rămași încă în viață din familia de ucraineni care ne-au ajutat într-o foarte mare măsură să supraviețuim. Un fragment a apărut și în Baabel. Recent, probabil citind cartea, dr. Mariana H., cercetător, istoric, specializată în Holocaust, a observat că familia Zabarata care ne-a ajutat să supraviețuim nu este printre cei Drepți între Popoare și ne-a atras atenția că această cinste poate fi acordată și post-mortem. Ei au meritat-o pe deplin, pe când noi, cu regret o spun azi, nu am făcut nimic ca să punem în mișcare această acțiune. Este vorba de familia Zabarata, oameni simpli, foarte de treabă. Este cunoscută maxima evreiască „cine a salvat un om, a salvat o lume”. Nu știu dacă am fi supraviețuit sau nu în Transnistria fără familia Zabarata. Știu însă că le datorăm foarte mult și niciodată nu îi vom uita. Iată cum s-au desfășurat evenimentele și cum i-am cunoscut: Read more…

Jul 28, 2019 3 comments

Scripcarul pe acoperiș – o nouă premieră la TES

Jul 18, 2019By

Am văzut recent premiera unui nou spectacol al TES și sper că va fi un mare succes. Desigur că la premieră spectacolul încă nu este rodat, adesea mai e nevoie de unele retușări. Dar și așa sunt sigură că „Scripcarul pe acoperiş” va ține afișul multe stagiuni. Nu sunt critic de teatru, dar pentru că am văzut acest spectacol de mai multe ori în locuri diferite, vă pot împărtăși părerile mele ca să vă conving să-l vedeți. Credeți-mă, merită. Este un musical produs pentru prima dată în 1964 la New-York, dar este iubit și în ziua de azi. Garanția succesului este textul foarte bun, muzica și tot ce ține de un spectacol de care te bucuri că l-ai văzut și dorești să-l mai vezi de multe ori, ceea ce am și făcut. Deși au trecut atâția ani de când nu mai am o legătură directă cu TES, mi-a rămas o mare dragoste pentru acest teatru. Multe spectacole le-am revăzut la nesfârșit, cunoșteam artiștii și regizorii, mă simțeam acolo „ca acasă”. Și iată-mă la premiera „Scripcarul pe acoperiș”, spectacol pe care l-a văzut în engleză la New-York, în germană la Berlin și mai am și acum un disc vchi, de vinil, al spectacolului în idișRead more…

Jul 18, 2019 1 comment

Jakob Mincinosul

Jun 20, 2019By

Filmul Jakob mincinosul a fost făcut în 1974 la studiourile DEFA din RDG. El nu a stârnit niciodată mare interes în România, iar acum este aproape uitat, chiar și de bătrâni ca mine. Mie mi-a plăcut mult, dar nu aveam cu cine discuta despre el, deoarece chiar cei din lumea mea mică nu l-au văzut. Multă vreme mi-a rămas în amintire, fiind vorba despre evrei dintr-un ghetou în 1944 și la fel cum am adunat tot ce am găsit ca literatură sau document în legătură cu Holocaustul, astfel de filme erau preferatele mele. Au trecut anii și mai țineam minte doar titlul și subiectul în mare. Filmul lui Benigni Viața e frumoasă, din 1997, mi-a reamintit filmul Jakob Mincinosul și am putut compara modalitățile diferite de a aborda aproape același subiect: minciuna care salvează. Întâmplarea face că tocmai am primit un cadou de la un prieten din Berlin: un DVD, o ediție specială în cinstea aniversării a 60 de ani a casei de film DEFA, Berlin. Este tocmai filmul Jakob Mincinosul, ediție jubiliară unică. Și iată că am putut să revăd după atâția ani acest film, cu ochii și mintea vârstei actualeRead more…

Jun 20, 2019 3 comments

O familie deosebită

May 30, 2019By

Din întâmplare am descoperit în biblioteca mea încă foarte mare și la a cărei soartă mă gândesc de multe ori, o carte cu un titlu incitant: Sag nie du gehst den letzten Weg (Nu spune niciodată că mergi pe ultimul drum). De fapt știam din spectacolele Teatrului Evreiesc de Stat din București că acesta este titlul și refrenul cântecului partizanilor evrei din al Doilea Război Mondial și al celor care s-au sacrificat în ghetoul din Varșovia, cântat în idiș: „Zog nișt kein mol az di geist dem lețtn gang”. Și iată-l ca titlu al unei cărți care stă de foarte multă vreme în biblioteca mea. Nu despre carte vreau să povestesc, ci despre cei care au scris-o, o familie deosebită, care cred că merită cunoscută și care în momentele de cumpână ale vieții lor au luptat la fel ca partizanii. Nu din întâmplare au ales acest titlu pentru cartea lor. Lin Yaldati și Eberhard Rebling au scris cartea într-o perioadă când viața le devenise mai ușoară. Ne-au dăruit-o, mie și soțului meu, atunci când ne-am cunoscut, în 1986. Cartea a apărut în Berlinul de Est, la editura Der Morgen. În Wikipedia se pot găsi date numeroase despre cei doi autori, deoarece au fost persoane cunoscute în RDG și nu numai acolo. Din cartea lor, care spre uimirea mea nu apare printre titlurile cărților scrise de Eberhard Rebling – el a scris și multe alte cărți – se poate afla cine au fost ei și prin ce au trecut înainte de a deveni personalități.Read more…

May 30, 2019 7 comments

O întâmplare din prima mea călătorie în SUA și Canada

May 2, 2019By

Am fost de mai multe ori peste ocean și fiecare călătorie a avut farmecul ei. Au fost vreo 5-6 cred și din toate mi-au rămas amintiri deosebite, dar ce mi s-a întâmplat la prima nu pot uita. Mă întreb și acum cum m-am descurcat singură, cu puținele mele cunoștințe atunci de limbă engleză, într-o lume străină, care atunci mi se părea imensă. Azi, prin posibilitățile noi de comunicare, lumea cea mare s-a micșorat mult; tot ce mi se părea atunci departe e mai aproape și mai puțin străin ca atunci când m-am aventurat în SUA și Canada ca să-mi cunosc rudele. Este o întâmplare veche de peste 40 de ani și e foarte posibil că acum aceste amintiri mi se par nostime și inedite. Era cu mult înaite de decembrie 1989 și o astfel de călătorie părea o adevărată aventură. Read more…

May 2, 2019 3 comments

După doi ani

Apr 18, 2019By

Cred că au trecut peste doi ani de când am scris în Baabel despre casa mea, despre parcul învecinat, „ghetoul” meu, așa cum îi spun, spațiul din ce în ce mai restrâns în care mă mai pot mișca. Și totuși, cu un efort în primul rând de voință, dar și cu un efort fizic, uneori chiar peste puterile mele, încerc să-l mențin în aceleași limite, știind că dacă renunț, aceasta va fi pentru totdeauna. Nu mi-e ușor să scriu acest articol. La hotărârea mea de a-l scrie a contribuit și articolul intitulat „Frica de bătrânețe”, apărut în ultimul număr din „Dilema”. De fapt nu vreau să vorbesc despre bătrânețe în general, ci despre felul în care mă lupt cu manifestările ei și despre cei doi ani care au trecut peste mine. Nu e ușor să privești conștient ceasul, cu timpul redus pe care-l mai ai înainte și să încerci totuși să duci o viață normală, o viață de om fără obligații, care își găsește bucurii în lucruri mărunte, banale, neînsemnate pentru cei mulți, într-un spațiu limitat de neputințe. Read more…

Apr 18, 2019 3 comments

Prietena mea din Dresda și călătoria ei în Israel

Mar 28, 2019By

Am cunoscut familia Z. la Dresda, la începutul anilor 90, la scurt timp după căderea zidului Berlinului. Așa cum se obișnuiește, editorul promovează cărțile apărute prin citirea de către autor și discuții cu publicul. Este vorba de de Jurnalul de ghetou, apărut inițial în limba germană. Chiar înainte de 1989 existau în fosta RDG asociații de prietenie germano-israeliene. În acest cadru am ajuns și la Dresda, oraș martir care după peste 50 de ani mai purta răni vizibile ale războiului. Am cunoscut această familie într-o biserică evanghelică și foarte repede ne-am împrietenit și corespodăm până azi. Recent, Anette, prietena mea din Dresda a făcut o excursie în Israel împreună cu niște colege. Excursia a încântat-o și mi-a trimis prin internet un fel de jurnal de călătorie. Mi s-a părut interesant să aflu cum vede Israelul o tânără din Germania (fosta RDG), așa că i-am cerut voie să-l traduc. Nu știu dacă voi reuși întocmai, dar voi încerca să redau esențialul.Read more…

Mar 28, 2019 4 comments

Călătoria mea la Iași și revenirea la București după 10 săptămâni

Mar 14, 2019By

Cunosc foarte bine acest drum, l-am făcut de nenumărate ori. Dar în acest an parcă am avut răgazul, ca niciodată, să privesc cu ochii mai critici gările cunoscute și să trag niște concluzii care m-au întristat mult. La București unicul vagon de clasa întâi era aproape plin; până la Iași s-a golit vizibil, ceea ce e normal. Dar de la Ploiești încolo, nu a mai urcat aproape nimeni, nici măcar la clasa a doua. Oare nu se mai călătorește cu trenul? E adevărat, avionul e mult mai ieftin, poate de aceea oamenii nu mai merg cu trenul. Merg mai ales bătrâni ca mine, pensionari, care au gratuitate, costul fiind achitat de casa de pensii. Și totuși era în preajma vacanței de Crăciun. Unde sunt elevii, studenții care și ei călătoresc gratuit? Numai bunicii mai călătoresc? Și gările unde ne-am oprit mi-au dat mult de gândit. Am văzut la TV o serie de emisiuni interesante despre gările din țară, despre istoricul lor și oamenii care au contribuit la clădirea lor. Dar despre gările de pe traseul meu, pe care le cunosc de atâția ani, nu s-a spus nimic. Gările mi s-au părut mai triste ca oricând. De la Râmncu Sărat încolo, la Buzău și Focșani, nu a mai urcat nimeni, nici măcar pensionarii.Read more…

Mar 14, 2019 2 comments

Povestea unchiului Sam şi a mătuşii Meta

Jan 17, 2019By

Iată povestea: Sam a descins de undeva de lângă Bialystok, dacă-mi amintesc bine. La o vârstă fragedă a fugit din calea înrolării forțate în armata rusă în care evreii nu erau doriți, dar când erau prinși, erau obligați să rămână în serviciu cel puțin 7 ani. Cum a ajuns la New York, nu știu. Era în anii marilor emigrații din Europa spre America și el, fără meserie, spera că va putea găsi un mod de a trăi acolo în pace. Aceste amănunte ni le-a povestit chiar el în singura lui vizită făcută în România, la Câmpulung Moldovenesc, în anul 1936, deci cu peste 80 de ani în urmă El era soțul lui tanti Meta, o soră mai mare a tatălui meu. Poate că ea era mai puțin dotată intelectual ca celelalte surori, pentru că părinții s-au învoit ca ea să plece singură în America, la o mătușă fără copii. Cei doi au ajuns în America aproape în același timp. Cum s-au cunoscut nu e greu de imaginat. Și acum emigranții își caută prieteni printr cei care vorbesc aceeași limbă – pentru ei era idișul. Mie mi-era destul de greu să-l înțeleg, căci vorbea un idiș lituanian amestecat cu engleză americană. Tanti Meta vorbea încă germana. Sam și-a început cariera ca peddler, negustor ambulant de haine vechi și în curând s-a căsătorit cu tanti Meta, care era călcătoreasă într-o spălătorie.Read more…

Jan 17, 2019 3 comments

Anne Frank nu trebuie uitată

Dec 6, 2018By

Povestea Annei Frank am aflat-o când se știa deja despre lagărele de exterminare, despre Auschwitz, despre soarta evreilor din Europa în general. Piesa m-a impresionat profund, într-atât de mult încât trebuie să mărturisesc că am văzut-o de aproape 30 de ori (poate și pentru că TES. era foarte aproape de casă) şi pot afirma că știam replicile artiștilor atât de bine încât dacă aș fi avut talent, la nevoie, aș fi putut juca fiecare rol în parte. Spectacolul a făcut vâlvă. Se juca cu sala plină nu numai pentru că mai erau evrei în țară, ci şi pentru că regia (Gerge Teodorescu, de fapt regizor atunci la operă) decorurile (Dan Nemțeanu) și artiștii în frunte cu Lia König –Anne, dar și toți ceilalți, Beno Poplicher, Samuel Fischler, Carol Feldman –Peter, Leonie Eliad, sora Annei, au fost magistrali. Spectacolul a fost văzut și apreciat de foarte mulți neevrei și lăudat pe toate căile, în condiţiile în care eram categorisiți minorități conlocuitoare la categoria „și alții”. Atunci nu ştiam că piesa se juca cu mult succes pe Brodway și că prima ecranizare s-a făcut mai târziu, în 1959.Read more…

Dec 6, 2018 2 comments

O întâmplare tristă și tulburătoare

Nov 22, 2018By

Totul a început într-o vineri, acum două săptămâni, când ea nu mi-a răspuns la telefon la ora convenită. Am sunat de mai multe ori în aceeași zi, apoi în zilele următoare – telefonul ei era mut. Bineînțeles că am încercat prin cunoștințe și rude să aflu despre ce e vorba, căci era clar că s-a întâmplat ceva deosebit și grav. În a cincea seară, fiica ei vitregă m-a anunțat că draga mea Coca nu mai este. Când o căutasem la telefon ea era la spital, în stare gravă. Este adevărat că într-un fel mă așteptam la asta deși, în zilele noastre, la vârsta ei nu ar fi trebuit să moară. Dar zilnic, în fiecare moment, aflăm prin toate mijloacele de comunicare despre decese, cu sau fără boli grave în antecedente, despre morți tineri și mai puțin tineri și în agenda mea telefonică mi-au rămas din ce în ce mai puține nume de prieteni și cunoscuți. Deși eram oarecum pregătită prin tăcerea telefonului, moartea acestei verișoare dragi m-a afectat foarte mult….Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A doua zi am primit încă o lovitură neașteptată din Viena…Read more…

Nov 22, 2018 7 comments

TES-FEST București 2018

Oct 25, 2018By

Despre evenimentul care s-a derulat recent s-a scris în presă și sunt sigură că vor mai apărea multe reportaje importante, mai avizate și mai profesioniste decât le-aș putea reda eu. Pentru mine însă acest eveniment a avut o semnificație personală deosebită și de aceea voi scrie despre el în mod special. Încă din adolescență am cunoscut trupe itinerante de teatru evreiesc care treceau și prin orașul meu natal. Îmi amintesc că spectacolele aveau loc la „Casa Germană” (Deutsches Haus), unde chiria era foarte pipărată, dar nu exista altă sală. Artiști mari ca Dina König, Mișa Bernstain și mulți alții au trecut prin Câmpulung Moldovenesc. Aceste trupe se luptau cu mari lipsuri materiale și de multe ori se făceau colecte pentru ca artiștii să poată continua turneul. Chiar și decorurile le împrumutau de cele mai multe ori de la viitorii spectatori. Știam din presă despre marea artistă Sidy Thal din Cernăuți. La succesul ei a contribuit Jacob Sternberg, cel care a adus modernismul în teatrul evreisc în condițiile grele dinainte de război. Am fost un spectator fidel al Teatrului Evreiesc de Stat (TES) de la înființarea lui în 1948 și mai ales în anii în care soțul meu, Israil Bercovici, a foat secretarul literar al teatrului (1954-1982).Read more…

Oct 25, 2018 6 comments

Ce mică e lumea asta mare !!

Oct 4, 2018By

Din anul 2002, de când am început să cunosc, cu greutate și foarte încet, calculatorul și mai târziu internetul, mi-am dat seama pe parcurs că lumea noastră mare s-a micșorat și că aproape nu mai există limite de distanță de niciun fel. Skype mi-a mijlocit ceea ce părea o poveste și Whatsapp au întregit tot ce eram în stare să-mi imaginez cu mintea mea veche de pe la începutul secolului trecut. Am încercat să le asimilez pe toate și mi-au plăcut. Dar niciodată nu mi-aș fi putut închipui că-mi vor putea înbogăți viața cu o rudă de care habar nu aveam că există și că de fapt lumea mea, pe care o credeam mare, este de fapt foarte mică. La mijlocul anului trecut am primit un email foarte curios. Un mesaj lung, aproape o scrisoare, iscălită Werner W., care suna cam așa: Sunt la Berlin. Partenera mea a citit din întâmplare revista online Baabel la care colaborați și în articolul pe care l-ați scris a dat de numele de familie Merdler, nume pe care l-a purtat străbunicul meu David și fiica lui, bunica mea. Cred că suntem rude.Read more…

Oct 4, 2018 3 comments

În amintirea unui prieten din tinerețe

Sep 21, 2018By

Cei care am supraviețuit Holocaustului trăim cu amintirile noastre care, de cele mai multe ori, ne chinuie chiar după numărul mare de ani care au trecut de atunci. Nu se poate uita nimic, chiar și lucruri care par neînsemnate sau pe care cei tineri le-au auzit de la alții. O astfel de amintire chinuitoare trebuie să v-o povestesc. De fapt o scriu pentru mine.

De multă vreme sunt datoare față de mine să vorbesc despre o prietenie din tinerețe care a lăsat urme adânci, pentru totdeauna, în viața mea. Deși cred că am mai pomenit despre prietenia cu B. în unele articole mai vechi, țin să intru în amănuntul acestor amintiri dureroase pentru mine, dar sper că povestirea lor va fi vindecătoare.Eram amândoi atât de tineri!! Eu aveam 17 și el 18 ani. Ne cunoșteam de mai demult, deoarece tot Câmpulungul meu era o stradă cu străzi mici laterale – cum era să nu cunoști un băiat apropiat ca vârstă? Ne-am cunoscut mai bine în iarna anului 1941, când amândoi nu mai puteam învăța din cauza legilor rasiale și ne petreceam după amiezile vorbind ore în șir.Read more…

Sep 21, 2018 8 comments