Un volum despre Ţicu Goldstein, omul şi cărturarul

Numele lui Ţicu Goldstein (1929-2019) îmi era cunoscut. Citisem articole semnate de el în Realitatea evreiască, precum şi câteva cărţi tălmăcite din franceză, apărute la editura Hasefer, dar nu l-am cunoscut personal, nu știam nimic despre omul aflat îndărătul semnăturii, până de curând, când mi-a căzut în mână volumul Ţicu Goldstein, un intelectual de elită, publicat la editura Hasefer în 2023. Cartea, coordonată de istoricul Carol Iancu (redactor Ileana Buculei) cuprinde lucrările Simpozionului Internaţional „Ţicu Goldstein” care a avut loc la Bucureşti, în 8 martie 2020, la un an după decesul celui căruia îi era dedicată această lucrare omagială. Îndeobşte nu citesc în întregime, pe nerăsuflate, volume cu texte prezentate în cadrul unor manifestări ştiinţifice, ci le aleg pe cele care-mi stârnesc interesul sau mă ajută în documentarea unor subiecte pe care le studiez, însă această carte s-a dovedit din start interesantă şi prietenoasă, atât prin structură şi conţinut, cât şi prin formă şi prezentare grafică. Am parcurs-o integral şi o recomand cititorilor, pentru că prezintă în mod accesibil şi atractiv viaţa, activitatea literară şi personalitatea celui care a fost Ţicu Goldstein, un Om (ein Mensch) în adevăratul înţeles al cuvântului. Volumul care se deschide cu o introducere amplă, semnată de coordonatorul lucrării, istoricul Carol Iancu, profesor emerit al Universităţii „Paul Valéry” din Montpellier, director emerit al École des Hautes Études du Judaïsme, cuprinde texte scrise de 16 autori, prieteni statornici şi colaboratori ai celui omagiat (Carol Iancu, Adrian Niculescu, Nicolae Ionescu, Avinoam Safran, Esther Starobinski-Safran, Marina Nicolaev, Ştefan Cazimir, Iulia Deleanu, Michael Finkenthal, Vasile Morar, Alexandru-Florin Platon, Răzvan Voncu, Ovidiu Şimonca, Alexandru Marinescu, Felicia Waldman şi Felix Goldstein, fiul lui Ţicu Goldstein.Read more…

Despre profesori și școală, cu dragoste (I). Ședință de coșmar

Una din fiicele surorii mele m-a rugat să o reprezint la ședința cu părinții a fetiței ei din clasa a V-a, la o școală din centrul Bucureștiului. Am plecat de acasă cu mult entuziasm. Nu mai fusesem la vreo ședință cu părinții de peste 40 de ani. Dar timp de două ore m-am simțit ca în ”cușca cu leoaice”. Am ajuns printre primii în sala de clasă. Decorul era altul decât cel cunoscut, cu bănci individuale. Elevii acelei școli nu mai au coleg / colegă de bancă. Sper că nu e așa în toate școlile. Diriginta ne-a pus în temă cu ce urma să se desfășoare. La cererea părinților, profesoarele de germană și cea de română au fost invitate să participe în prima parte a ședinței. Prima urcă pe ”eșafod” profesoara de germană. Aflu că venise doar pentru acest ultim semestru al anului școlar. După ce își expune relația cu elevii și dificultățile pe care le întâmpină, o întrerupe o mămică. Pentru mine e ca un prim zornăit de săbii. Politicos, profesoara roagă să fie lăsată să continue, iar la sfârșit cere să-i fie adresate întrebări. Prima care ia cuvântul este doamna care o întrerupsese mai devreme. Deh, avea prioritate la cuvânt! Îi reproșează ceva despre forma de notare a lucrărilor elevilor, care i se părea nepotrivită. Dar ce însemna ”nepotrivită”? Că profesoara îi puncta când greșeau, punându-le câte un minus la fiecare greșeală, dar că nu-i lăuda când nu greșeau!Read more…

Complotul eșuat din Teheran

După invazia Uniunii Sovietice (operațiunea Barbarossa) de către Germania nazistă, în 22 iunie 1941 și mai ales după bombardarea de către japonezi a navelor militare americane la Pearl Harbor, Hawaii, în 7 decembrie 1941, era clar că expansiunea naziștilor trebuia frânată. SUA a intrat în război de partea Aliaților și împotriva Axei. Puterea militară nazistă era formidabilă și Germania pusese stăpânire pe aproape toată Europa. Singurii care mai rezistau erau britanicii conduși de Churchill, dar nu se știa cât timp vor mai putea rezista. Forțele militare germane ocupau din ce în ce mai multe teritorii în Uniunea Sovietică și făceau ravagii în rândurile populației civile. Era nevoie de o colaborare adevărată între trupele Aliaților. Aceasta s-a concretizat la sfârșitul anului 1943, la conferința din Teheran. Hitler era interesat să pună stăpânire pe țările bogate în petrol ale Orientului Mijlociu, mai ales că prin ocuparea lor ar fi blocat atât accesul Marii Britanii spre India, cât și ajutorul militar și economic american și britanic care ajungea în Uniunea Sovietică prin Iran. Reza Shah era simpatizant al regimului nazist și făcea comerț intens cu Germania. Cu toate că Reza Shah a declarat din nou neutralitatea țării, după invazia Uniunii Sovietice de către Germania în 1941, trupe britanice și sovietice au reocupat o parte din Iran, inclusiv capitala Teheran. Sub pretextul că Reza Shah refuza să-i expulzeze pe cetățenii germani aflați în Iran, britanicii au convins guvernul iranian să-l detroneze pe Reza Shah și să-l înlocuiască cu fiul său, Mohammad Reza Pahlavi, care era simpatizant al Marii Britanii. Astfel, în 1942 s-a creat alianța dintre Iran, Uniunea Sovietică și Marea Britanie, iar în 1943, Iranul a declarat război Germaniei.Read more…

Doamne, ce plictis!

Acum câteva zile am trecut strada, ca să ajungem la cinematograful ”de cartier”, aflat la 20 pași de casa noastră. Filmul se anunța interesant, dar după cum o să vedeți…Dar să nu încep cu sfârșitul ci, așa cum se obișnuiește, cu începutul. Eroul principal al filmului e un tip foarte întreprinzător, dominant, familist. Are vreo 5 copii și o nevastă iubitoare. Individul are o funcție de răspundere și probabil foarte bine plătită, pentru că primele 10-15 minute ale filmului descriu cu lux de amănunte atmosfera în care trăiește familia în cauză. Nu e lux, dar fără discuție e bunăstare. O casă spațioasă, grădină, un mic bazin de înot, dar mai ales femei și bărbați care slujesc în casă. Ei fac de toate: curăță, spală, gătesc, îngrijesc de grădină până și de cizmele proprietarului, dar ceea ce impresionează în film e că niciunul dintre ei nu scoate o vorbă. Ei primesc ordinele și le execută, cu pricepere și în liniște. Viața se desfășoară într-o atmosferă calmă, o viață de familie care poate provoca oricui o senzație de invidie. Plăcuta și liniștita viață de familie este întreruptă când soțul e avansat, primește o funcție mult mai importantă, doar că familia va trebui să se mute mai aproape de noua lui funcție. Multe amănunte despre modul în care eroul filmului se achită de noile sale sarcini nu primim, dar e clar că tipul e de mare succes, pentru că el își va schimba din nou funcția, căpătând o sarcină extrem de importantă, de interes național, care trebuie dusă la bun sfârșit fără întârziere. Acțiunea se petrece în Polonia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, și anume la Auschwitz.Read more…

L-am cunoscut pe I. Ludo

Cred că nu mai sunt mulți care își amintesc de I. Ludo și deoarece eu l-am cunoscut, încerc să-l prezint ca om și ca scriitor. Bineînțeles că l-am cunoscut ca soția lui Israil Bercovici, deoarece prietenii lui, cum am mai spus, au devenit și prietenii mei. Când a venit pentru prima dată la noi, știam că e scriitor și chiar cred că citisem una din cărțile sale. Ca scriitor, Ludo a cultivat în special efectul comic. George Călinescu consideră că I. Ludo a scris cele mai valoroase cărți în perioada interbelică, în timp ce Mihail Sebastian, cu intenții răutăcioase, l-a numit „un Tănase al uliței”. Ovid Crohmălniceanu afirmă că mai drept ar fi să i se recunoască lui Ludo descendența din Șalom Aleihem. Majoritatea cărților sale au fost publicate în climatul politic al anilor 1950 – 1960, romane cu minimum de ficțiune în care își putea exercita sarcasmul asupra evenimentelor politice din trecutul recent. Ludo a adoptat o atitudinea ostilă și față de mișcarea națională evreiască, față de sionismul pe care îl simpatizase în tinerețe, ceea ce l-a îndepărtat de unii cititori evrei. Nici Premiul de Stat, care i s-a acordat în 1953, nu l-a apropiat de cititorii evrei. Rabinul Alexandru Șafran l-a criticat vehement, numindu-l „un antisemit evreu”, pentru că Ludo i-a criticat și pe evrei.Read more…

Pilotul „anti-Ulise”

Spre vest şi, apoi, spre sud. Aceasta a fost direcţia ultimului drum al lui Ulise – în viziunea dantescă – şi, conform majorităţii indiciilor, tot aceasta ar fi fost direcţia ultimului zbor al aeronavei 9M-MRO care efectua zborul MH370 al cărui  final a rămas neelucidat. Articolul îşi propune pe de o parte, o analogie – datorită traseului urmat atât de corabia lui Odiseu cât şi de avionul pilotat de Z. A. S. –, pe de altă parte o antiteză între personajul Ulise – aşa cum apare în Divina Comedie – şi pilotul Z. A. S. Deşi cutia neagră a avionului nu s-a găsit, există indicii destul de clare a ceea ce s-a putut întâmpla. CERCUL AL VIII-LEA INFERNAL, BOLGIA A VIII-A, SÂMBĂTĂ, 9 APRILIE 1300, UNDEVA ÎNTRE ORELE 7 ŞI 13. Dante se întâlneşte cu Ulise şi cu Diomede, ambii fiind învăluiţi în aceeaşi flacără care, însă, e despicată la vârf. Află – indirect – că motivul pentru care sufletele lor au ajuns în zona destinată sfătuitorilor de înşelăciune (sau a sfătuitorilor de rele după alte surse) îl constituie isprăvile făcute atât în timpul Războiului Troian, cât şi după. Fiind dornic de cunoaştere, i-a determinat pe marinarii din subordine să exploreze lumea, depăşind limitele admise navigaţiei, deşi ştia nu numai că nu procedează corect, dar îi determină şi pe alţii să încalce legea divină. AEROPORTUL DIN KUALA LUMPUR, 7 MARTIE 2014 ORA 16:42 UTC (8 MARTIE 2014, ORA LOCALĂ 0:42) Aeronava Boeing 777-200ER, înregistrată cu indicativul 9M-MRO, efectuează zborul MH370 cu destinaţia Beijing. Dispare de pe radar la 37 minute de la decolare,Read more…

No comment, adică fără comentarii

M-am născut sub stigma fricii. Tătucul Stalin s-a prăpădit când împlineam trei săptămâni. Când s-a născut mama mea, Stalin tocmai ajunsese la putere. Deci umbra despotului întuneca pământul chiar înaintea nașterii mele, dar, ce-i drept, peste România ea s-a întins doar după înfrângerea Germaniei naziste, odată cu împărțirea Europei în 1945. Teroarea stalinistă, executată de Beria în România, nu a încetat odată cu îmbălsămarea lui Iosip Vissarionovici. Prieteni de-ai părinților dispăreau peste noapte. În această ceață a temerilor și a bănuielilor, părinții au încercat să ne crească încrezători și temerari. Acasă se vorbea în șoaptă despre orice fel de nemulțumiri. Mai mult, locuiam în comun cu familia unui ofițer de securitate. Mă întreb cum a reușit mama, care la doi ani după venirea mea pe lume a divorțat, rămânând pentru o vreme singură cu mine și lucrând în același timp, să-și păstreze încrederea în omenire și să mi-o insufle și mie. Da, mama era un fel de eroină modernă. M-a instruit să nu povestesc în afara casei ceea ce se spunea sau se gândea. Trăiam, cum mulți o știu, o viață dublă. Ce povară pentru sufletul curat al unui copil, căruia i se spune că nu e bine să minți, că cinstea e un lucru valoros! Cum prelucrezi dubla injoncțiune?Read more…

Adieri primăvăratice cu suflu de obuze 1

Israelul va fi obligat să ia taurul de coarne și după demantelarea militară a Hamas, va trebui să treacă la distrugerea măcar parțială a redutabilului arsenal balistic al Hezbollah. Din nefericire, cleștele terorist în care este strâns Statul Evreu trebuie distrus, altfel însăși existența acestuia este pusă în pericol pe termen mediu. Unul din învățămintele de bază ale bestiarului din 7 octombrie îl constituie faptul că Israelul nu-și poate permite luxul de a economisi conflicte militare prin tot felul de tertipuri diplomatice, înțelegeri tacite cu adversarii de moarte sau mituirea temporară a celor care vor să-l lichideze. Strategia lui Netanyahu de a „domestici” Hamas-ul prin acceptarea uriașelor transferuri de bani din Qatar către Hamas, respectiv posibilitatea ca mii de muncitori, printre care sute de agenți sub acoperire din Gaza să lucreze în Israel nu a dus nicăieri, dimpotrivă, a întărit organizația teroristă. Sunt convins că isteria colectivă de dinaintea tragicului eveniment din 7 octombrie, obsesia răsturnării cu orice preț a guvernului ales în mod democratic al lui Netanyahu, atmosfera de război civil, orchestrată de deep state-ul globalist și întreținută cu entuziasm de presa mondială și de progresiștii locali, a încurajat toate organizațiile teroriste proxy, Iranul și toți ceilalți adversari declarați sau nedeclarați ai Israelului să treacă direct la acțiune împotriva acestuia. Read more…

Și noi avem prieteni

În oceanul de ură împotriva Israelului și a antisemitismului, există și insulițe de solidaritate cu Israel. Printre ei se numără creștini, în primul rând de evangheliștii americani. Organizația Christians United for Israel (CUFI), întemeiată în 1975, are 10 milioane de membri sioniști neevrei.(1) În câteva articole anterioare am evidențiat că sunt și musulmani prieteni ai Israelului care privesc lucrurile bazat pe realitate, nu pe dogme și spălare pe creier. Crimele odioase comise de Hamas, în 7 octombrie 2023, ignorate sau minimalizate de o mare parte a lumii, au lăsat o impresie adâncă nu numai asupra majorității evreilor, dar și a arabilor israelieni cu bun simț și obiectivi. Un exemplu este Sofia Salma Khalifa. Merită să vizionați acest clip și să aflați adevărul despre Israel, Gaza și Hamas, descris de o femeie arabă musulmană care declară că nu are niciun interes politic sau economic, ci numai dorința de a spune adevărul. Ea dezminte propaganda că în Israel se practică apartheid și că arabii nu ar avea drepturi egale. Pe de altă parte, ultima festivitate Oscar ne-a arătat cât de meschini pot fi unii evrei, numai ca să fie glorificați de media. Este vorba de recentul premiat Oscar, Jonathan Glazer, regizorul filmului The Zone of Interest, care compară situația populației din Gaza cu Holocaustul. Dar să lăsăm “buruienile” și să vedem dacă în lumea dominată de antisemitism și atitudine anti-israeliană există și înțelegere, compasiune sau chiar prietenie față de Israel, care e nevoit să ducă actualul război de supraviețuire. Read more…