Haled, medic specialist în urgențe într-un spital din Galileea, a fost multă vreme medic militar și șeful serviciului sanitar militar al unităţii unde eram concentrat ca rezervist. Ne-am împrietenit în cursul concentrărilor mele. Druz de origine, s-a născut într-o familie unde toți bărbații au fost ofițeri în armata israeliană și au luptat în diversele războaie ale țării. Druzii, o minoritate care numără peste o sută de mii de suflete au fost și sunt frații de arme ai evreilor, cu un număr impresionant de ofițeri în armata israeliană. Cu toate că guvernul de ultra-dreapta al lui Netanyahu îi consideră cetățeni de rangul doi, ei continuă să servească în armată și iau parte activă în toate domeniile vieții din Israel. În lume trăiesc un milion de druzi, dintre care șase sute de mii în Siria. După căderea regimului Assad a încolţit speranța că îndelungatul război civil va lua sfârșit, Siria va deveni un stat arab moderat și se va alătura acordurilor de pace dintre Israel și țările arabe, dar lucrurile sunt mult mai complicate. Președintele Ahmed al-Sharaa, fost jihadist, umblă îmbrăcat la costum și încearcă să dea impresia conducătorului care va crea un stat stabil. Totuşi, în luna iulie au început conflictele între milițiile druzilor și cele ale beduinilor. În loc să stăvilească măcelul din orașul druz Sweida, armata siriană, compusă de fapt din milițiile sunnite jihadiste ale lui al-Sharaa, a participat și ea la masacru și la umilirea populației locale. Druzii israelieni s-au solidarizat imediat cu frații lor din Siria și mulți au trecut granița pentru a-și ajuta conaționalii, printre care aveau și rude.Read more…
„Marele filtru” – O explicație a Paradoxului lui Fermi
Ca cititor fidel al revistei Baabel și autor ocazional, m-am obișnuit să mă confrunt cu problemele politico-socio-culturale ale prezentului – adesea dintr-o perspectivă evreiască, româno-maghiară, destul de specifică. Să-mi fie iertat dacă le rezum, cu o notă de autoironie, prin formula „țores transilvanica”. (צורעס, țóres în idiș = griji). Totuși, nu strică să facem din când în când un mic zoom out – să atașăm un obiectiv cu unghi larg și să ne aplecăm asupra unei întrebări aproape galactice: ce se va alege din omenire pe termen lung? Nu mă refer doar la atitudinea umană, pacea mondială sau viitorul ecologic al planetei, ci – cu un pas și mai îndrăzneț înapoi – la însăși existența noastră în univers. Iar pentru cei care cred că întrebarea e prea largă, promit să rămân, cel puțin în teorie, în interiorul galaxiei noastre, Calea Lactee. Această întrebare fundamentală a fost formulată de nimeni altul decât laureatul Premiului Nobel pentru Fizică, Enrico Fermi (1901–1954), care, în 1949, în timpul unui prânz cu colegii săi din Los Alamos, a întrebat simplu: „Unde sunt toți?” Această întrebare avea să devină cunoscută drept „Paradoxul lui Fermi”.Read more…
Rezistența evreilor împotriva naziștilor – Franceska Mann
Kețon latevach (ca oile la abator) – Profetul Ieremia a folosit această expresie când vorbea despre cei care sunt duși la moarte fără să opună rezistență. Aceasta a fost una din criticile aduse victimelor Holocaustului, dintre care cei mai mulți nu s-au opus naziștilor. Un lucru asemănător s-ar fi putut întâmpla după odioasele crime ale teroriștilor Hamas de la 7 octombrie, 2023, dacă nu ar fi existat statul Israel. Oare de ce evreii duși la Auschwitz și în alte lagăre de exterminare nu s-au opus unei morți sigure? Răspunsul la această întrebare este complex și a fost discutat în numeroase cărți și articole. Explicațiile pot fi lipsa de informare (de ce și unde vor fi duși), de organizare, lipsa de conducere militantă, originea din diverse țări, dar mai ales faptul că cei care i-au dus cu forța în ghetouri și lagăre erau înarmați până-n dinți, pe când evreii nu aveau arme. Dar au existat și focare de rezistență, atât în ghetouri, cât și în lagăre, chiar dacă toate au fost nimicite până la urmă. Eroii acestor revolte disperate nu voiau să fie uciși fără rezistență: Al nelech kețon latevah! (Să nu mergem ca oile la abator!) – adică să nu ne lăsăm omorâți fără rezistență.Read more…
O necesară aducere aminte…
Am fost educat de părintele meu să nu mă uit înapoi, ci să trântesc ușa după mine și să-mi caut drumul de viitor. Trecutul nu se poate repara și dacă nu am învățat nimic din ce mi s-a întâmplat, păcat de timpul irosit. Așa cum am mai scris, la emigrarea mea în Israel am lăsat în urmă o Românie stagnantă, în care nimeni (sau aproape nimeni) nu o ducea bine, dar nimeni (sau aproape nimeni) nu o ducea rău. Practic aveam de toate, deși – de exemplu, dacă aveam musafiri în weekend, toate după-amiezile acelei săptămâni le petreceam în căutare de alimente pentru a oferi oaspeților un meniu acceptabil. Aveam mașină, dar ca s-o cumpăr trebuia să pun banii la CEC, ca să se ”învechească” timp de șase luni. Și bineînțeles că pentru noi, cei înscriși de plecare în Israel, numai gândul la o posibilă excursie în străinătate era un vis cu zero șanse de realizare. Despre fiecare din amănuntele de mai sus aș putea scrie un eseu separat, dar mă opresc aici, pentru că în continuare vreau să povestesc despre recenta mea întoarcerea de 36 de minute în ”raiul” pe care-l părăsisem. De fapt, ”întoarcerea” nu m-a readus în anii 1970, ci cu vreo 15 ani mai târziu. De multă vreme știam de infamele schimbări în viața românului în acei ultimi 15 – 20 de ani ai dictaturii comuniste. Avusesem nenumărate ocazii să aflu că răul nu avea limite și că nu bunăstarea, ci supraviețuirea devenise scopul cel mai important al existenței românului. Știam că nu prea era de mâncare, știam că nu puteai încălzi apartamentul iarna. Nu simțeam nevoia să-mi îmbunătățesc ”colecția”… Dar iată că un prieten, bineînțeles originar din România, mi-a redeșteptat curiozitatea: – Tu mai ții minte discursurile lui Ceaușescu?Read more…
Despre zahăr şi nu numai…
Tuturor le plac dulciurile, cred că oamenii sunt „programați” astfel. Dovada: cel mai simplu mijloc de a câștiga încrederea unui copil mic este să-i oferim dulciuri. (Din păcate și infractorii au descoperit acesta adevăr.) Dar înaintea perioadei moderne, mulți oameni nu aveau acces la dulciuri decât foarte rar sau chiar deloc, pentru că dulciurile erau foarte costisitoare. Tot ce exista ca îndulcitor era mierea și fructele, mai ales cele uscate (stafide, smochine, curmale etc.) și, eventual, sucul de fructe concentrat prin fierbere. Totuși trestia de zahăr se cunoaște de foarte multă vreme… Trestia de zahăr a fost domesticită în urmă cu cel puțin 6000 de ani în Papua Noua Guinee. Triburile care au populat insulele din Pacific au luat-o cu ei. Un al doilea centru de domesticire a fost Taiwan. Mai târziu a ajuns în China și în India. Dar ea era folosită ca „zarzavat”, ca plantă medicinală și… la îngrășat porcii. Procesul de extracție a zahărului a fost inventat abia mult mai târziu, în urmă cu vreo 2500 de ani, în India. (Așa se explică faptul că în multe limbi europene și în arabă, cuvântul pentru zahăr este foarte asemănător, pornind de la sanscritul śárkarā.) Romanii îl cunoșteau, dar era mult mai scump decât mierea și se folosea cel mult ca medicament. În secolul I e.n., Dioscoride scria: „Există un fel de miere solidă numită sakharon, obținut din trestii în India și în Arabia Felix (Yemen). Arată la fel ca sarea și cristalele pot fi sparte între dinți. Dizolvat în apă e bun pentru intestine și stomac, precum și pentru dureri de vezică și de rinichi”.Read more…
În Israel mă simt cel mai în siguranță. Paradoxal, nu?
Am avut ocazia să cunosc atmosfera din mai multe spitale din țară, la diferite secții: Assuta Ashdod, Assuta Haifa și Spitalul Naharya (ortopedie), Rambam Haifa (oftalmologie), Bnei Zion Haifa, Sheba (urologie). Peste tot, fără excepție, am avut parte de un comportament profesionist și o atitudine plină de empatie și înțelegere din partea personalului medical, indiferent de ierarhie. Limbile cele mai vorbite erau araba și rusa, peste care trona ebraica, limba comună de comunicare. Observam cu multă bucurie relațiile interumane, uneori nu numai corecte, ci de-a dreptul cordiale și prietenești. Chiar dacă nu înțelegeam tot ce se vorbește, tonul vorbirii era edificator. Aceeași impresie mi-a făcut-o comunicarea în limba ebraică. Se trecea cu ușurință de la o limbă la alta în funcție de înțelegerea interlocutorului. În contextul și în virtutea veșnicelor amenințări am avut parte și de douăsprezece zile de bombardamente, de data aceasta mai agresive și mai periculoase.Read more…
Visul
Am o problemă cu visele: în momentul în care mă trezesc, ele se destramă ca fumul, se duc pe apa Sâmbetei. Știu că am visat, îmi amintesc despre cine şi, eventual, chiar unde au avut loc visele mele. Ani de-a rândul, de exemplu, umblam iar și iar pe nişte străzi, mereu aceleaşi. Aparent, mă simţeam ca acasă cutreierând acele străzi pe care nu călcasem niciodată în viaţa mea reală. Iar în ultimul timp, visez mereu că mă aflu la un fel de petrecere în locuinţa unei prietene. De ce zile în şir îmi apare în vis aceasta prietenă care locuia la doi paşi de mine, dar în orăşelul unde eu nu mai stau de opt ani? Deşi îmi amintesc personajele şi locaţia viselor mele, mă deranjează că nu reţin conţinutul lor, ce se întâmplă în ele, acţiunea care le animează. Am sentimentul frustrant că sunt deprivată de o parte a vieţii mele care se petrece în subconştient și care mie mi se pare importantă. De aceea visul despre care voi vorbi nu îmi aparţine; el mi-a fost istorisit de o prietenă. Ei i s-a părut original şi deosebit şi pe bună dreptate, zic eu. “Prima parte a visului meu s-a petrecut în incinta Şcolii din Atena, aşa cum şi-a imaginat-o pictorul renascentist Rafael în fresca cu același nume, aflată la Vatican. Numai că în locul filosofilor și al oamenilor de ştiinţă, în majoritate antici, se aflau prietenii şi cunoştinţele mele. Era un adevărat “tableau vivant” din care făceam parte şi eu.”Read more…
Evreii ca victime ale regimului comunist din România (1948 – 1989) (I)
Ideea articolului mi-a venit dintr-un sentiment de nedreptate pe care îl încerc de multă vreme din cauza aserțiunii foarte răspândite în societatea românească, potrivit căreia „evreii au adus comunismul”. Fără îndoială, mulți evrei au slujit comunismul. Unii, prigoniți de regimul fascist sau legionar, sperau în mod firesc, uneori chiar idealist, că noul regim comunist va instaura egalitatea dintre oameni, indiferent de naționalitate sau religie. Alții, mânați de sentimente de răzbunare sau de revanșă, au umplut aparatul represiv al noului regim pentru a-și regla conturile cu vechii persecutori. Au fost însă și mulți care au urcat pe valul noului regim din pur oportunism și dorință de parvenire. Trebuie să menționăm câteva amănunte esențiale în contextul relației evreimii române cu comunismul proaspăt instaurat: Comunismul a fost adus de armata sovietică și de administrația militară sovietică a României fasciste învinse, care, totuși, prin puciul reușit condus de regele Mihai din 23 august 1944, l-a înlăturat pe mareșalul Antonescu și a întors armele împotriva Germaniei hitleriste. Prin această faptă temerară, statul român a fost salvat și mai târziu Transilvania a fost reatribuită României.Read more…
Un american în mijlocul războiului din Orientul Mijlociu
Am sosit în Israel la începutul lui iunie pentru a-mi lua locul la întâlnirea noastră anuală de la kibuțul Ein Ghev. Este o așezare pe țărmul Mării Galileii, cu Înălțimile Golanului ridicându-se amenințător la distanță, umbrită de un deal mai apropiat care găzduiește rămășițele unui antic oraș grec, Hippos, sau în ebraică Susita. Acest parc arheologic servea drept fundal al reuniunii noastre de trei zile cu prieteni vechi, care au lăsat în urmă, fiecare, o impresionantă viață profesională. Acum pensionați, împărtășeam cu pasiune amintirile anilor trecuți, schimbând bancuri “noi” și pândind pe ascuns semne de declin cognitiv la ceilalți. Rutina mea în cursul unor asemenea călătorii cuprinde excursii în locuri pitorești sau istorice, vizite la veri și scufundarea în miezul evenimentelor și contactelor cu oameni. După Ein Ghev am fost invitat la un minunat concert la Savion, oferit de Baroccada, un ansamblu specializat în muzica barocă interpretetă la instrumente de epocă. Fiind în Israel, anunțurile publice nu cereau spectatorilor să-și amuțească telefoanele, ci informau publicul despre localizarea adăpostului proxim în caz de alarmă. Pentru ceea ce va urma iau ca punct de referință vizita mea din anul trecut. La sfârșitul vacanței mele din 2024, tensiunile dintre Iran și Israel au escaladat și au erupt într-un conflict real, cu mesaje livrate de focoasele rachetelor. La 1 octombrie anul trecut, 200 de rachete balistice din Iran au vizat centrele intens populate din Israel… Am crezut că nu a fost decât un episod care a coincis, aleatoriu, cu vizita mea din 2024. Dar la 12 iunie anul curent mi-am descoperit deșteptarea unui sentimentul de responsabilitate sau culpabilitate. Se repetă povestea? Nu se poate, m-am gândit. Poate că oi fi având un mojo, o forță magică, și asta e cauza? – a intervenit imediat sentimentul evreiesc de vinovăție.Read more…
Aselenizarea
Oare câţi dintre cititorii Baabel au privit acum 56 de ani (în 16 iulie 1969) aselenizarea la un televizor alb-negru cu tuburi, Cosmos sau Rubin? Casa noastră devenise neîncăpătoare; mulți vecini sosiseră cu propriile scaune, se stătea și pe jos, pe covor. Transmisia începuse mai devreme. Unii veneau, priveau puțin și plecau apoi la masă sau alte treburi. Odată cu venirea serii eram din ce în ce mai obosiți. Eu stpteam la loc de cinste, pe singurul scaun cu mânere, vechi și confortabil, peste care mama aruncase o pătură groasă de lână și fiind chiar în fața ecranului, nu mă înduram să mă duc nici măcar la toaletă, pentru ca, Doamne ferește, să nu-mi ocupe cineva locul. Și când a fost totuși nevoie, am așezat-o pe mama în locul meu. Cu această ocazie am constatat că patul meu dublu, aflat în altă cameră, era ocupat de șapte copii din vecini care dormeau înghesuiți, care cum puteau. Pe jos dormea și o femeie, mama unor prieteni de joacă. Ciudat, dar ea avea o pătură pe care nu o cunoșteam, nu era a noastră. Era destul de cald și mama oferea periodic câte un sirop de zmeură sau caise. Read more…
Treisprezece ani în Baabel
Pentru noi, profanii, semnificaţia numărului 13 este mai degrabă negativă, mai exact este un număr care aduce ghinion şi poate tocmai de aceea mulţi dintre noi vor să-l spargă, mizând pe el în jocurile de noroc. Nenorocul lui 13 îşi are sorgintea atât în credinţa creştină, referitoare la Cina cea de taină, cât şi în mitologia nordică, privind Festinul regelui Loki. La ambele evenimente, unde erau doisprezece invitaţi, apare şi al treisprezecelea care e considerat provocatorul tragediei. În schimb, pentru vechii egipteni acest număr era benefic. În concepţia lor scara vieţii avea 12 trepte, cea de a 13-a aducând nemurirea. Acest număr îl întâlnim în calendarele vechi ale mayaşilor şi aztecilor, precum şi ale sumerienilor, fără să i se fi atribuit puteri malefice. Totuşi superstiţia privind efectul malefic al numărul 13 au cauzat triskaidekaphobia (teama de 13), cei afectaţi evitând să se confrunte cu el. În consecinţă unele hoteluri omit camerele cu numărul 13, după cum în unele clădiri de birouri numerotarea etajelor sare peste el. Dacă stătea în puterea noastră, cred că am fi evitat cel de al 13-lea an al revistei (28 iulie 2024 – 28 iulie 2025), întrucât nu a fost deloc uşor. Autorii (dar şi cititorii) baabelieni au avut parte de conflicte armate, bombardamente, violenţe şi acte de terorism, frământări sociale şi politice, întorsături electorale nemaiîntâlnite, incendii şi intemperii. În ciuda acestor evenimente care ne-au ţinut cu nervii întinşi, când autorii din Israel îşi scriau articolele în adăpost, sub tirul rachetelor, iar noi, ceilalţi, urmăream ştirile cu sufletul la gură, fiecare număr din Baabel a apărut la timp, între două numere ordinare fiind publicat şi câte un Articol de Joi, astfel încât audienţa revistei a rămas constantă, ba mai mult, uneori a şi crescut.Read more…
O zi între haosul din Israel și cel de la granița cu Siria
Haosul din Israel continuă, sporind starea de confuzie, de neîncredere a cetăţenilor faţă de guvern și de conducătorii actuali. De altfel, pentru o parte destul de semnificativă a populaţiei israeliene această neîncredere nu pare să fie o noutate. În Israel, haosul se extinde pe zi ce trece: în sud se mai aud uneori alarme provocate de rachete lansate din Gaza și o dată la câteva zile continuă alarmele la Ierusalim, Beer Șeva și în vecinătatea Mării Moarte, datorită rachetelor lansate din Yemen. Acum se vorbeşte despre o nouă situaţie imposibilă. În 16 iulie, după-amiază, graniţa dintre Israel şi Siria, marcată printr-un gard de sârmă înalt de 2-3 m (asemănător cu cel de la graniţa cu Gaza, distrusă de teroriştii Hamas în 7 octombrie 2023) a fost forţată de locuitorii druzi din Podişul Golan, lângă oraşul Majdal Shams . Puhoaie de druzi israelieni se revarsă spre Sweida , la cca 250 km de graniţa israeliană. Este capitala guvernoratului Muntele Druzilor din sudul Siriei, unde, cu o zi înainte, avuseseră loc atacuri mişeleşti asupra locuitorilor druzi. Regiunea este preponderent druză, iar în oraşul Sweida, cu o populaţie de 74.000 de locuitori, alături de druzi mai trăiesc creştini ortodocşi şi beduini locali care sunt musulmani suniţi. Probabil că ei au declanşat atacurile împotriva druzilor. Ce s-a petrecut începând din 15 iulie în locurile din sud-vestul Siriei, populate de druzi?Grupări islamiste, a căror identitate a fost greu de stabilit la început, au înaintat cu vehicule militare spre Muntele Druzilor, în special spre Sweida și satele din jur. În seara de 16 iulie a început debandada: mass media a relatat despre violuri, umilinţe, au fost uciși bărbaţi şi femei, bătrâni și copii, un adevărat masacru. Tineri aproape dezbrăcaţi erau târâţi cu forţa de agresori. Erau arse cadavre, sub ochii îngroziţi ai druzilor agresaţi.Read more…
Agonia politicianului și soția lui Lot
Nu sunt un om religios . Nu am fost niciodată și nici nu cred că voi deveni în viitorul apropiat. Dar există o pericopă cu care mă identific: Pericopa Vayera Acolo este relatată povestea Sodomei. Sodoma a fost un oraș biblic ai cărui locuitori au căzut in păcat. Textul biblic nu ne spune ce fel de păcate făptuiau, dar gama e așa de largă încât fiecare își poate construi propria narațiune. Și atunci Dumnezeu îşi propune să distrugă orașul în care se cuibărise păcatul. Patriarhul Abraham însă fiind un om milos se împotriveşte pedepsei colective şi îi cere lui Dumnezeu să le mai acorde o șansă. Şi Dumnezeu îi spune: Găsește-mi, te rog, 10 oameni drepți și voi cruța orașul. Dar în Sodoma nu există 10 oameni drepţi. Există doar unul singur, pe nume Lot. Si atunci Dumnezeu îl avertizează pe el şi pe soția sa să părăsească orașul, prevenindu-i să nu privească în urmă. Soţia soția lui Lot nesocotește această poruncă şi priveşte către orașul distrus, motiv pentru care este transformată într-un stâlp de sare. Există multe interpretări ale acestei pedeapse divină. Eu vreau să consemnez aici doar una dintre ele. Cea care spune că soția lui Lot a fost pedepsită pentru că este indecent să privești suferința altora. Chiar dacă sunt ticăloși. Zilele acestea un om politic din România este pe moarte şi internetul se umple de chiote de bucurie.Read more…