Când vorbim despre lideri comuniști evrei din România, trebuie să precizăm că majoritatea nu erau „evrei” în sens etnic-asumat, ci membri ai Partidului Comunist Român care, prin ideologie, se declarau internaționaliști și atei, iar originea lor etnică era adesea trecută sub tăcere sau chiar ascunsă. Totuși, în anii 1920-1950, o parte importantă a conducerii PCR provenea din familii evreiești, în special din mediile urbane de stânga, din rândul intelectualității și muncitorimii industriale. Este imposibil de realizat o statistică exactă a procentajului de evrei din conducerea superioară de partid și de stat din timpul regimului comunist, deoarece majoritatea acestora erau renegați, nu mai aveau nicio legătură cu religia mozaică sau cu comunitățile evreiești din care proveneau. În cele ce urmează, voi trece în revistă biografia succintă a câtorva lideri proeminenți de origine evreiască ai PCR și ai statului român din perioada comunistă. (1948-1989). Read more…
Potrivit antropologilor, salutul este „un pact tacit de neagresiune”: îți arăt că te recunosc, nu te ignor, nu te atac. De aceea, aproape toate culturile au formule de salut prietenoase, binevoitoare. Mai mult, în majoritatea limbilor vorbite pe planetă, formula de salut e aceeaşi: Bună ziua (şi variantele ei: bună dimineaţa, bună după-amiaza, bună seara, noapte bună). Cred că pentru cititorii Baabel (care cunosc foarte bine formulele de salut din principalele limbi de circulaţie internaţională) e interesant de aflat cum se dă bună ziua în finlandeză – Hyvää päivää, în armeană – Բարև ձեզ (Barev dzez), malteză – Bongu, inuită – ᐊᒐᓇᖅᑐᖅ (Agnaiqtuq), în bască – Egun on, în albaneză – Mirëdi. Există şi alte formule de salut care urează sănătate şi noroc (precum cunoscutele formule ale romanilor – Ave şi Salve – dar şi cel din în limba romani – Sastipe baxtale şi coreeană – 안녕하세요 (Annyeong haseyo), dar şi urarea de Pace (în ebraică Şalom שלום şi în arabă Salam سلام). Dar să revin la Bună ziua, acest salut quasi-universal care a inspirat una dintre zicalele româneşti cele mai înţelepte: Să laşi loc de bună ziua.Read more…
În cartea sa Homo Deus (Omul Dumnezeu), cunoscutul scriitor și filosof israelian-american Yuval Noah Harari susține că va veni timpul când toate organele umane vor putea fi înlocuite cu organe artificiale și omul va deveni nemuritor; va muri numai în accidente rutiere sau în războaie. Poate că cei mai bogați își vor permite acest lux, dar ceilalți? Unii futurologi consideră că prin anul 2200, oamenii cu greu își vor putea asigura un loc de muncă și pâinea cea de toate zilele. În plus, se prezice că încălzirea globală în anul 2300 va fi în medie de 12°C, după care cam jumătate din globul pământesc va deveni nelocuibil.De aceea, știința caută soluții pentru colonizarea altor planete. Planeta Marte sau “Planeta Roșie” este a patra ca distanță de Soare și cea mai apropiată de noi. Cu numai 15% din volumul Pământului, gravitatea este foarte scăzută și la cea mai mică adiere de vânt, praful se ridică și plutește, formând furtuni de praf de proporții planetare. Tot datorită gravitației scăzute, Marte și-a pierdut cea mai mare parte a atmosferei, presiunea atmosferică este doar 0,6% din cea de pe Pământ. Și compoziția atmosferei, atâta câtă este, e diferită. Read more…
George Enescu și Béla Bartók, doi muzicieni reprezentativi ai secolului XX, aparent foarte diferiți, au totuși afinități spirituale și artistice semnificative. Anul acesta se împlinesc șaptezeci de ani, respectiv șaizeci, de la moartea celor doi geniali artiști, amândoi sfârșind în exil, departe de patria pe care au iubit-o, săraci, uitați, însingurați. Bartók și Enescu s-au născut în același an, 1881, primul în Sânnicolau Mare, pe atunci în Imperiul Austro-Ungar, celălalt la Liveni, în Moldova. La amândoi s-a remarcat încă din primii ani ai copilăriei un talent ieșit din comun pentru muzică. Micul George, fermecat de taraful de lăutari, a cerut insistent părinților o vioară. Primele trei lecții de vioară le-a primit de la lăutarul Lae Chioru, apoi părinții l-au dus la un profesor renumit din Iași, Eduard Caudella. După trei ani, profesorul, depășit de calitățile excepționale ale elevului, a sfătuit părinții să investească mai mult în educația fiului lor. La vârsta de șapte ani, George a fost primit la Conservatorul din Viena, iar la doisprezece ani și-a continuat studiile la Paris, obținând premii și distincții prestigioase. Béla a dovedit și el de la o vârstă fragedă un talent ieșit din comun pentru muzică. La patru ani, a primit primele lecții de pian de la mama sa, ea însăși o foarte bună pianistă și muziciană. În 1888, după moartea tatălui, familia a trecut prin dificultăți financiare, mama fiind nevoită să se mute întâi la Vinogradov iar apoi la Bratislava unde tânărul Béla a primit lecții de pian și compoziție de la renumitul Laszlo Erkel. Béla Bartók își-a desăvârșit studiile la Academia Regală din Budapesta, fiind foarte apreciat ca pianist și compozitor. A fost distins cu premii și a apărut adesea ca solist. Tot aici l-a cunoscut pe Zoltan Kodaly de care îl va lega o strânsă prietenie și o fructuoasă colaborare ca folclorist și etnomuzicolog.Read more…
Acum câteva zile a fost echinocțiul de toamnă, vara s-a sfârșit și vedem asta nu doar în calendar, ci și în vremea de afară care ne-a pus, de pe o zi pe alta, să ne căutăm prin dulapuri haine mai calde. Fiindcă vara asta am scris despre insule grecești, voi celebra sfârșitul ei încheind seria evocărilor mele estivale tot cu o insulă, de data aceasta din Croația, și anume insula Krk. Am fost câteva zile într-o vacanță mult dorită și așteptată în Croația, o destinație relativ apropiată și extrem de ofertantă în ceea ce privește diversitatea reliefului, a siturilor istorice și a frumuseții în general. Țara asta are de toate: munți acoperiți de codri uluitori, parcuri naturale dominate de ape în cascade, lacuri, râuri și pâraie vijelioase, țărm lung de mare cu o multitudine de insule, unele locuite altele nu, istorie diversă, modernitate și oameni primitori dincolo de așteptări. Am făcut o (prea) scurtă vizită în parcul-rezervație naturală Plitvice despre care mă rezum să spun că, dacă Paradisul există, eu una cred că așa o fi arătând. Croația are o imensă componentă insulară care cuprinde peste 1000 de insule și insulițe dintre care 48 sunt locuite permanent. Insula Krk, cea mai mare dintre acestea, este situată în golful Kvarner, în apropierea peninsulei IstriaRead more…
Boris, căpitan în rezervă, proprietar de restaurant în Haifa, a fost concentrat în primele zile ale războiului, imediat după 7 octombrie și în timpul luptelor pentru eliberarea localităților din Sudul Israelului a fost rănit grav. Sedat și ventilat o perioadă îndelungată, în terapia intensivă a Spitalului Soroka, a fost supus la numeroase intervenții chirurgicale, din cauza multiplele leziuni provocate de o rachetă de umăr LAW (light anti-tank weapon). Zile și nopți s-a zbătut între viață și moarte. După trei săptămâni s-a trezit. Tatăl lui îl ținea de mână. Medicii i-au explicat prin ce a trecut. – A fost o minune că ai rămas în viață, i-a spus șeful Terapiei Intensive, dar piciorul tău stâng n-a mai putut fi salvat. Boris a încremenit. – După ce te refaci, ți se va pune o proteză cu care vei putea umbla, i-a spus medicul. Boris, 28 de ani, emigrase în urmă cu zece ani din Kiev. Era neînsurat și locuia cu părinții. Prietena lui, Julia, era nelipsită de lângă patul lui. Camarazii lui din armată, Igor, Șai și Arie, îl vizitau des. Sportul lui preferat era alpinismul. De când a citit nuvela lui Hemingway Zăpezile de pe Kilimanjaro visa să urce și el pe acest munte. În momentele de răgaz dintre lupte, le povestea băieților despre visul lui. Toți i-au promis să-l însoțească în escaladarea muntelui, după ce se vor fi eliberați din armată. „N-o să-mi pot realiza visul”, se gândea cu amărăciune Boris. După câteva luni petrecute la un spital de recuperare, a învățat să umble cu proteza. Pe zi ce trece mergea tot mai bine. Era mulțumit, dar se gândea la Kilimanjaro și se întreba: „Oare cum o să-mi realizez visul?” Ajuns acasă, a început se antreneze la o sală de sport. Prietenii lui, Arie, Igor și Șai, doreau să-l ajute să-și realizeze visul, dar erau sceptici în privința reușitei. Dar Boris credea în puterile lui și a reușit să-și convingă camarazii să se pregătească de aventură. După ce trecuse un an și mai bine de la rănire, Boris se simțea capabil să escaladeze muntele Kilimanjaro. Celor patru prieteni li s-au alăturat și doi alpiniști cu experiență.Read more…
În anii ’50-’60, Dan era un prenume dat frecvent copiilor, poate și pentru că Dănuț era unul din personajele principale ale romanului La Medeleni al lui de Ionel Teodoreanu. Au existat și doi domnitori valahi cu acest nume – Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân (cca. 1384-1386) și Dan II (1422-1431) – dar nu sunt amintiți în manualele școlare. Revenind la literatură, posibile surse de inspirație pentru prenumele Dan putea fi poemul lui Vasile Alecsandri Dan, căpitan de plai sau romanul Dan, de Alexandru Vlahuță. Și azi întâlnim multe persoane cu acest prenume și chiar ca nume de familie. Primul Dan – de fapt, Dănuț – pe care l-am cunoscut încă în copilărie era băiatul vecinilor de vizavi. Cred că pentru mine el a acoperit lipsa unui frate. Treceam strada și eram unul în curtea celuilalt. Era cu doi ani mai mic decât mine și am copilărit împreună. Nu știu de ce, dar îl percepeam ca fiind cu mult mai mic decât era în realitate. Dănuț era singur la părinți. Mama și tanti Lenuța, mama lui Dănuț, erau foarte apropiate, ca niște surori. Tanti Lenuța apare și în povestirea Ionii pozitivi din copilăria mea. Știau aproape totul una despre cealaltă. Așa este când surorile se căsătoresc, nu întotdeauna în apropiere, iar nevoia de confesiune și ajutor imediat se manifestă puternic între vecini aduși de capriciosul hazard.
Nenea Nicu, tatăl lui Dănuț, era pentru tata domn’ inginer. Nu absolvise Politehnica, dar era un adevărat profesionist în domeniul telefoniei. El are meritul de a fi inventat „cuplajul”, o invenție revoluționară din anii ’60, care a dublat peste noapte numărul posibil al abonaților telefonici. „Cuplații” se aflau pe două ramuri ale aceluiași fir pornit de la centrala telefonică.Read more…
În ultimele luni, asupra Israelului se exercită presiuni extraordinare pentru a accepta un stat palestinian, acest demers fiind considerat drept soluția miraculoasă pentru terminarea războiului din Gaza și eliberarea ostaticilor. Cei care au propus această formulă vor să ofere palestinienilor din Gaza și din Cisiordania o speranță în viitorul lor, în sensul că un stat palestinian ar putea să-și rezolve singur problemele care decurg din calitatea statală, fără amestec, doar cu sprijin din afară, că vor dispune de instrumentele pentru a lua cele mai bune decizii care să creeze condițiile unei coexistențe pașnice cu statul evreu pe care să-l recunoască drept partener. Să presupunem că autoarele propunerii statului palestinian sunt conduse de bunăvoință, că nu au acționat constrânse de presiunea opiniei publice, formată în mare parte dintr-o populație musulmană neintegrată, din extremiști de dreapta și de stânga și din antisemiți și că resping ca nerealistă (deși n-ar trebui) declarația premierului Benjamin Netanyahu că este vorba de recompensarea terorismului respectiv a Hamas. Din păcate, alături de lansarea propunerii, un demers mai degrabă propagandistic care „sună bine”, nu cunoaștem vreun plan bine definit al căii prin care s-ar realiza acel stat palestinian. Iar dacă totuși ar reuși să fie impus, cum ar arăta.Read more…
Cred că poporul evreu este singurul din istorie care a dăinuit timp de peste 18 secole (de la înăbușirea Revoltei lui Bar Kochba în 136 e.n. până la întemeierea Statului Israel în 1948) fără o țară proprie, reușind totuși să-și păstreze identitatea și continuitatea. Peste tot evreii au fost o minoritate uneori tolerată, alteori expulzată și aproape întotdeauna expusă discriminării și antisemitismului. Asta nu înseamnă că în timpul acestor 18 secole nu au fost unele încercări de a crea dacă nu un stat independent, cel puțin o entitate autonomă, unde evreii să se guverneze singuri și să trăiască după propriile lor legi și obiceiuri. Cine știe, poate dacă una din aceste încercări ar fi reușit cu adevărat, astăzi lumea ar fi arătat altfel… Una din primele a început prin 1630 în Surinam, în America de Sud: un grup de evrei portughezi fugiți de Inchiziție s-au stabilit pe un pământ virgin și au încercat să se gospodărească singuri. Mai târziu teritoriul a fost ocupat de englezi, apoi de olandezi, dar evreii au primit drepturi depline, civile și religioase, și au prosperat, mai ales din cultivarea trestiei de zahăr. Pe plantații lucrau sclavi negri care au adoptat și ei multe obiceiuri evreiești. Capitala coloniei era Jodensavanne (Savana Evreiască), zisă și „Ierusalimul de pe malul râului”. a apogeu, evreii au ajuns la 50% din populația albă a coloniei, dar treptat procentul lor a scăzut și ei au redevenit o minoritate, iar colonia a fost guvernată după legile olandeze. Un stat independent nu a fost, dar poate un „proto-stat” care a dăinuit cam un secol.Read more…
Am auzit fraza asta de nenumărate ori, uneori ca o urare pentru cei care nu trebuie să afle chiar tot ce se întâmplă (uneori e mai bine să nu știi!) dar, mai ales, ca un ”contra” la expresia nu mai puțin celebră „cine are carte are parte”. problemă să răsfoiesc cărțile părintelui meu medic. De acolo am învățat multe lucruri pe care un copil de vârsta mea nu avea cum să le știe. Cartea Mужчина и женщина (Bărbatul și femeia) din biblioteca tatălui meu m-a ajutat să înțeleg la o vârstă de-ajuns de fragedă tainele anatomiei comparate dintre cele două sexe și modul cum vine copilul pe lume. Prima informație clară despre existența unor cărți care niciodată nu vor ajunge în mâna mea am primit-o pe la vreo 20 ani de la profesoara mea de engleză, dna Sfarti, care preda la Ministerul de Externe, pregătind viitorii diplomați. Ea mi-a deschis ochii: nu-ți poți închipui cât de mult se publică în străinătate și cât de mult pierzi pentru că niciodată nu vei obține cărți scrise acolo, decât dacă autorul e ”pe linie”. Nimic mai adevărat. În acei ani citeam numai ce se potrivea propagandei oficiale, sau, cel mult, scrieri din timpurile când comunismul încă nu exista.Read more…
În curând se împlinesc doi ani de când statul Israel a fost lovit în moalele capului, în cele mai adânci şi intime colţuri ale personalităţii locuitorilor săi. Durerea a pus stăpânire pe oamenii cărora le-au fost ucişi copiii, soţii, fraţii, soţiile şi cine nu? La început au fost cei direct loviţi şi cei direct sinistraţi, apoi încet, încet, mass-media a răspândit felurite ştiri din care au ieșit la iveală erorile, inconştienţa, lipsa de pregătire şi aroganța premierului Netanyahu, a guvernului și, mai ales, ale armatei, de-a lungul multor ani. În ciuda succeselor militare ale armatei israeliene care a pornit un război împotriva teroriştilor Hamas, conflagraţia a adus cu sine soldaţi ucişi al căror număr se apropie de patru cifre, în timp ce numărul răniţilor depăşeşte demult cinci cifre. Războiul acesta nemilos continuă de doi ani și între timp, statul Israel coboară tot mai mult în ochii celor ai căror membri de familie s-au întors într-un sicriu – ori nu s-au întors deloc. Odată cu aceasta, pe măsura trecerii timpului şi a lipsei de perspectivă pentru sfârşitul acestui război, cât şi a unui program asupra reorganizării Fâşiei Gaza, ţările lumii, care au oferit în decursul ultimelor zeci de ani sprijin moral şi militar Israelului, s-au retras treptat din această colaborare,Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
