Unde este linia roșie pentru Donald Trump?

Vorbesc despre linia roșie ca limita maximă pe care nu o poți depăși fără să afectezi politic, economic, militar sau moral legislația sau securitatea unei țări, o persoană, o acțiune politică și multe altele. A trece peste linia roșie se face numai în cazuri extreme. Întâi atragi atenția adversarului ce înseamnă pentru tine linia roșie. De pildă, în relațiile lumii cu Iranul, linia roșie a fost crearea unor capacități tehnice pentru realizarea programului său nuclear, pentru Rusia – atacul mișelesc și agresiv împotriva Ucrainei. Deosebit de gravă trebuie să fie situația când se procedează la amestecul în treburile interne ale unui stat. De obicei, un lider politic se ferește să depășească linia roșie, conștient fiind de consecințe. Dacă nu-și dă seama că a ajuns la acea limită, este avertizat de către consilierii săi, de specialiști sau chiar de către cei vizați. Liderul poate să-i asculte sau nu, în funcție de personalitatea lui. De când Donald Trump este președintele Statelor Unite, m-am întrebat adesea dacă pentru el există noțiunea de linie roșie pe care nu ar trebui să o depășească. Probabil, când este vorba de alții împotriva Statele Unite. Altfel, pur și simplu, nu-i pasă și se poate afirma că uneori a și abuzat de situație. Din această atitudine au luat naștere toate tulburările pe plan global care au dat peste cap ordinea mondială postbelică, acordurile care au reglementat relațiile dintre state și ne-au ferit de un al treilea război mondial.Read more…

Cine a inventat automobilul?

De obicei invenția automobilului este atribuită celor doi ingineri germani, Karl Friedrich Benz și Gottlieb Daimler care, fără să se cunoască între ei, și-au înregistrat în aceeași zi brevetul pentru un vehicul pus în mișcare de un motor cu benzină.  Era în 1886.  (În imaginea de mai sus se vede primul model brevetat de Benz.) Dar au fost acestea într-adevăr primele automobile?  Da și nu.  Fără îndoială că au fost primele automobile brevetate și al lui Benz a fost primul produs în mai multe exemplare și comercializat.  Dar ideea de a monta un motor pe un cărucior era mult mai veche.  În 1769 inginerul militar francez Nicolas-Joseph Cugnot a construit un cărucior pus în mișcare de un motor cu abur, pentru a remorca tunuri pe câmpul de luptă.  Vehiculul însă nu a intrat în uz curent, fiind foarte nepractic. Chiar dacă motorul cu abur este prea greoi pentru vehicule mici, fiind mai potrivit pentru locomotive, au mai fost încercări de a construi automobile bazate pe motoare cu abur, până când, prin 1930, motorul cu abur a fost înlocuit de motorul Diesel.  În anii 1880 au apărut și primele mașini electrice, dar bateriile erau atât de primitive, încât nici aceasta nu a fost o opțiune viabilă. Read more…

O mițva* pentru o fată iraniană

Toronto nu e nici pe departe în zonele mai reci ale Canadei, totuși iernile pot fi aspre (momentan mă “bronzez” la Timișoara, la vreo +13oC). Verile, cam trei luni pe an, pot fi însă neplăcut de fierbinți, cu temperaturi de peste 30o – vreme tocmai bună pentru o vizită la micul complex sportiv cu teren de tenis și bazin de înot de la marginea ravenei dintre bloc și șosea. Din ravenă văd iepuri, vulpi, veverițe și alte drăgălășenii ale naturii care se furișează uneori pe sub gard și traversează în grabă aleea din jurul blocului, dar important e că de jur împrejur e verde și sunt și zone de umbră. Într-o zi fierbinte din vara trecută am coborât la bazin, m-am bronzat vreo jumătate de oră pe un șezlong, apoi mi-am făcut „norma” de înot – 100 de lungimi sau 2 km, nonstop, după care m-am întins din nou pe șezlong, am băut dintr-o răsuflare o jumătate de litru de apă, mi-am pus șepcuța cu cozoroc și ochelarii de soare și, total relaxat, am început să studiez lumea din jur. Erau vreo 25 de persoane, mai ales doamne, câțiva domni mai în vârstă, cu bastoane, și trei adolescente. Doamnele vorbeau destul de zgomotos, în farsi, și cum în blocul nostru sunt mulți iranieni (și chiar mă împrietenisem cu unii din ei), înțelegeam puțin din ce vorbeau doamnele pe care în sinea mea le numeam “coțofene”. Acești oameni au plecat cum au putut din Iranul islamic, infestat de mullahi și condus de ayatollahi foarte ostili și periculoși pentru dizidenți sau critici ai regimului. Canada este foarte primitoare atât pentru refugiați, cât și pentru teroriști, dar asta e altă poveste.Read more…

Gânduri la revenirea din Georgia

De curând m-am întors din Georgia. Am fost la Tbilisi cu treburi, un sejur de nici trei zile. Odată întors acasă, într-un moment de pauză bine meritată, mi-am dat seama că rar am ocazia de să revăd locuri demult uitate. De obicei drumurile mele peste hotare se împart în două categorii. Una e turismul: mergi, vezi, ești impresionat și apoi te întrebi dacă să te mai întorci acolo (doar ți-a plăcut!) sau să cauți alte proiecte turistice, gândindu-te că nu ți-a prea rămas timp și energie pentru asemenea călătorii devenite, la o vârstă, adevărate escapade. A doua categorie este cea a călătoriilor cu scop precis: întâlniri profesionale sau conferințe la congrese (cât timp mai ești invitat). Manifestările științifice se desfășoară de obicei în același loc, deci anual revii în locurile unde ai mai fost. Recentul meu voiaj la Tbilisi nu se încadrează în categoriile de mai sus. Ultima oară când am mâncat haciapuri la sursă a fost în deceniul trecut. Cum spațiul afectat memoriei în neuronii cerebrali e limitat și volumul său mai scade și cu vârsta (o știu din proprie experiență!), în avionul care mă purta într-acolo nu prea reușeam să-mi amintesc imagini, peisaje, clădiri, totul era dèjà vu, dar foarte vag. Faptul că am aterizat noaptea a accentuat problema, dar mi-am zis că totul se va elucida a doua zi, când urma să fim luați (eram doi) la un spital pentru prima ședință. Și surprizele n-au întârziat să apară.Read more…

JOI. UN AN. FEBRUARIE (II)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 16 februarie. Weiberfastnacht (Carnavalul Femeilor). Joia asta am liber, căci astăzi începe al cincilea anotimp: carnavalul.  La fel ca în fiecare an, timpul normal se oprește și la ora 11 și 11 minute, puterea e preluată de femei și de bufoni.  Câșlegile încep cu gogoși, cu pupici și cu tobe.  În ultimii ani, cu măsurile luate împotriva pandemiei, orașului i-a fost tare dor de toate acestea.  Pe durata carnavalului, tot restul se estompează: războiul din Ucraina, întoarcerea la dictatură în atâtea locuri din lume, crimele împotriva femeilor în Iran, cutremurele din Turcia și din Siria, liniștea de moarte în Belarus.Read more…

Periplul american II. Washington D.C.

În dimineaţa zilei de 13 decembrie am avut două zboruri cu o escală de numai 45 de minute la Chicago, așa că am solicitat din nou asistenţă. Am aterizat Washington D.C. după-amiază. Conferinţa urma să înceapă a doua zi. Am luat un taxi spre hotelul Marriott Marquis, unde urma să aibă loc conferinţa și unde am locuit. Pe drum m-am uitat tot timpul pe geam, ca să pot distinge ceva din spiritul orașului aflat sub vraja Crăciunului: lumini, culori, și zgârie nori, la al căror vârf nu puteam ajunge cu privirea prin geamul taxiului; o varietate urbană greu de distins în întunericul serii. Hotelul era uriaş și gălăgios, la intrare aşteptau nenumărate persoane, căutători de taxiuri, valeți ai hotelului dornici de un mic câştig sau, pur și simplu, gură-cască. De îndată ce am ieşit din taxi, bagajele mi-au fost puse pe un cărucior şi am fost condusă spre recepție. Intrarea în hotel părea uriaşă, chiar neobişnuită pentru un lobby de hotel. După ce mi-a fost repartizată camera, m-am grăbit către biroul conferinţei, unde se ofereau materialele pentru zilele următoare. Din păcate, în timp ce așteptam la recepție, mi-a căzut haina și a dispărut. Am observat abia cu două zile mai târziu, la plecare. A fost probabil furată. Deci se poate întâmpla și la un hotel super-luxos din Washington! Primele momente petrecute în lobby m-au zăpăcit cu decoraţiile care îți luau ochii și cu mulţimea de oameni eleganţi, mergând probabil la o serbare de Crăciun. Canadiana împrumutată de la o prietenă nu a mai fost găsită, deși camerele de supraveghere arătau că intrasem cu ea în hotel.Read more…

China

Un client nou îmi prezintă o fațetă nouă a lumii afacerilor — amintindu-mi că afacerile, asemenea geometriei, găsesc mereu o modalitate de a adăuga un nou unghi la ceea ce părea deja o formă perfectă. Până să-mi dau seama, zbor la clasa Business spre Hong Kong, încercând să par că fac asta în fiecare săptămână. E anul 1993 și fiindcă nu există zboruri directe spre destinația mea în China, trebuie să zbor la Hong Kong și de acolo să continui trei ore cu trenul. Itinerariul meu are două faze: întâi aeroportul din Guangzhou (odinioară Canton), ca să repar un invertor care alimentează avioanele, când acestea sunt atașate la poarta de acces a pasagerilor; apoi Shenzhen, pentru o rundă de întâlniri menite să cultive parteneriate și să extindă o bază de clienți complet nouă. E epoca redeșteptării gigantului, iar eu am privilegiul de a fi martor la primele sale mișcări. Zborul devine mai plăcut datorită doamnei de alături: britanică, inteligentă, umblată prin lume, soția unui bancher stabilit la Hong Kong. Schimbăm preferințe literare și povești din experiențele noastre diferite, dar complementare, în Africa Subsahariană. Până la aterizare, între noi se creează familiaritatea ușoară a unor vechi cunoștințe. Hong Kong-ul îmi apare ca un uriaș mușuroi de termite umane: mișcare neîncetată, fără răgaz. Read more…

Mimi

Adesea simțim nevoia să ne evocăm părinții, bunicii, rudele mai apropiate, cele în ascendență sau descendență mai directă, cu al căror sânge, sângele nostru seamănă mai mult la ”culoare”. Acum aș dori să evoc memoria unei crenguțe mai îndepărtate de pe arborele genealogic, dar sufletește extrem de apropiată, pe Mimi, mătușa mea mult iubită și prețuită. De fapt, era mătușa mamei mele dar, prin filiație, a devenit și mătușa mea. Mi-o amintesc pe Mimi în ipostaze diferite. Întâi o văd cu ochi de copil. Atunci când ne vizita, mi se părea că pe ușa apartamentului nostru sărăcăcios intra o păpușă vie. Mimi era întruchiparea eleganței, cu o siluetă extrem de fină, cu părul blond deschis, întotdeauna perfect coafat, cu o figură armonioasă, mereu surâzătoare, plină de grație și cu o voce blândă și dulce. Nu mi-o amintesc niciodată supărată sau indispusă, ci doar senină, slobozind hohote vesele de râs, pline de muzicalitate, luminând parcă atmosfera încăperii cu fiecare pas pe care îl făcea. Vizitele ei însemnau și întâlnirea cu verii mei, cei doi copii ai ei, iar soțul ei era unchiul simpatic, întotdeauna amabil cu toți cei din jur, un pater familias ideal. Pentru mine, cu ochi de copil, prezența frumoasei Mimi, întotdeauna elegantă, îmbrăcată cu rochii fermecătoare, întotdeauna atât de luminoasă și binevoitoare, era minunată.Read more…

Lulu – cel mai iubit nebun al Clujului

Clujul avea mai mulți bufoni ai străzii, cel mai vestit dintre ei fiind Lulu. Era ușor de reținut după chip – odată văzut, nu-l mai uitai. Era mic de statură, grăsuț, cu fața ovală, cu nasul, gura și ochii mari. Avea o voce groasă, inimitabilă. Era uşor retardat, „sărac cu duhul”, dar nu râdeai de el, ci alături de el. “Dă-mi un leu de tri” Astea erau vorbele pe care ți le spunea când te întâlnea. Uneori, când era prost dispus, putea să-ți ceară și “un leu de cinci” și dacă nu-i răspundeai, se lua după tine cu “Mă ceacănăule (prostălăule), ai auzit?” Avea ceva foarte blând și fragil și mult umor. În tinerețea mea, Lulu era unul dintre cei mai populari oameni ai Clujului, mai cunoscut decât multe personalități ale orașului. Toți se opreau să vorbească cu el și îl ajutau. Pe paltonul lui lung până la glezne erau cusute ecusoanele tuturor școlilor din Cluj. Cel mai mult îi plăcea să circule între strada Napoca și Piața Libertății. Avea buzunarele pline cu bomboane pe care le împărțea copiilor mici. La “Croco” venea des și era întâmpinat ca un rege,Read more…

Turnul cu pantof

E o zi cu zloată de început de februarie. Intru în curtea plină de băltoace a fostelor uzine Clujana şi, călcând cu băgare de seamă printre ochiurile de apă formate în urma topirii zăpezilor abundente de ianuarie, mă îndrept către sediul editurii Mega, aflat într-una din clădirile renovate ale defunctei uzine de pielărie şi încălţăminte, cândva celebră în întreaga lume. În ciuda cerului mohorât şi a peisajului industrial sumbru – clădiri abandonate, cu ferestrele sparte şi tencuiala cojită, nişte „ruine industriale” – sunt veselă, pentru că port în geantă stickul cu cea de a treia ediţie a cărţii mamei mele. Se împlinesc douăzeci de ani de la publicarea primei ediţii, între timp a mai apărut ediţia a doua, dar ambele s-au epuizat. Nu mai sunt de găsit nici la anticariate şi nici online. O iau pe aleea secundară care duce spre clădirea unde funcţionează editura şi, la un moment dat, simt o prezenţă stranie în preajma mea, mai exact deasupra mea… Ridic ochii şi mă loveşte drept în plex imaginea dezolantă, dar încă maiestuoasă, a fostului turn de apă al uzinei, pe acoperişul căruia se află (se mai află!) celebrul pantof de tablă… Pare un uriaş încremenit în agonie care mi se adresează dezamăgit: „Te miri că mai exist? Mai sunt aici, chiar dacă ai uitat de mine. Şi nu numai tu… Clujul indolent şi pus pe căpătuială a lăsat uzina prosperă pradă lăcomiei întreprinzătorilor care au dus-o la faliment. Nici incompetenta tentativă de resuscitare, de acum câţiva ani, nu a mai ajutat la nimic. Uzina nu mai există, iar eu sunt, practic, o fantomă. Mă mir că mai stau în picioare…”Read more…

Încotro se îndreaptă omenirea?

Acest articol este o povestire imaginară bazată pe gândurile mele despre viitor. Multe date prezentate în articol sunt bazate pe fapte reale. Bunătatea sufletului uman se manifestă în multe domenii, de la iubirea pentru parteneri, copii, nepoți, prieteniile adevărate, grija pentru bătrâni și pentru bolnavi, unii chiar sunt gata să-și sacrifice viața în apărarea patriei. Chiar sunt și oameni care donează un rinichi unor necunoscuți pentru a-i salva de la o moarte sigură. Așa a fost cazul unui fost ministru israelian evreu care a donat un rinichi unui arab necunoscut. Dar în noi există și un diavol care se manifestă prin indiferența față de suferința altuia, certuri, bătăi, înșelăciuni și chiar războaie. Setea excesivă de bani, dorința de a-i domina pe alții, fanatismul de orice fel, rasismul și terorismul sunt manifestări ale răului uman. Atunci când răul va ajunge să predomine în lume, probabil că civilizația umană se va destramă. Despre acest lucru scriu în povestirea mea. Prin anii 1990 am văzut un scurtmetraj israelian care m-a frapat, din păcate i-am uitat titlul. Îmi amintesc o scenă în care un bolnav în stare gravă zăcea în camera de urgențe, dar medicii erau ocupați cu ședințe sau congrese și nimeni nu venea să-l vadă. Bolnavul și-a dat duhul. În altă scenă, un șofer oprește la un semafor roșu, îl îndeamnă pe pieton să treacă, dar când acesta ajunge în fața mașinii lui, șoferul îl calcă rânjind sardonic.Read more…