Nu știu cum se face, dar titlul, un împrumut din șirul avântatelor afirmații ale directorului artistic, Thierry Frémaux, parcă verifică – pentru a câta oară? – cunoscuta zicere: “Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se împlinească”. Chiar așa a fost. Cel puțin două legende se vor adăuga istoriei – mereu concurate de mitologie – a festivalului, văzut ca cea mai importantă manifestare cinematografică a lumii. Din nou, nu știu cum se face, dar s-a nimerit ca ambele întâmplări, istorice sau de pomină, cum vreți să le spuneți, să se petreacă la final, pentru a evoca și ele, de data asta în cheie cultă, dictonul potrivit căruia “Sfârșitul încununează opera”. Dezastrul a năvălit ex-abrupto, de îndată ce președintele juriului, Spike Lee, a prins să glăsuiască, anunțând, fără să ezite, la Palme d’or… de la bun început. Până să izbutească biata gazdă, maestra de ceremonii, Doria Tillier – pentru prima oară în acest difcil rol – să-l întrerupă, lumea bună, invitată la ceremonia de închidere din sala Lumière, și lumea jurnaliștilor care urmăreau din altă sală transmiterea spectacolului, au prins cine este marele câștigător. Primii, invitați distinși, s-au făcut că nu aud, probabil, pentru a nu strica atmosfera. Noi, dincolo, muream de râs, văzându-l pe bietul Spike Lee buimac, pierdut, neînțelegând de ce a greșit, din moment ce maestra i-a spus, în engleză,” Mister President, the first film to be announced is.. ” Oarecum anesteziați de neașteptatul prilej de veselie, criticii, ziariștii nu au mai primit ca pe o lovitură strigarea, cu o inutilă voce de tunet, a beneficiarului Palme d’ or: Titane de Julia Ducournau. Zvonurile, bănuielile, presupunerile circulă repede la Cannes, uneori chiar înainte să înceapă, iar de-a lungul zilelor ele înfloresc. Iubitorii speculațiilor de tot felul au lansat ideea, de altfel nu lipsită de temei în atmosfera ideologizantă de astăzi, cum că premiul suprem va reveni musai unei femei, la capătul a 23 de ani câți au trecut de la primul Palme d ‘or câștigat de o regizoare: australianca Jane Campion, în 1993, cu splendidul Pianul.Read more…
Cannes-ul are nevoie de legende (2)
Dincolo de buimăceala ceremoniei de închidere și de șocul trăit la aflarea unei Palme d ‘or care ne-a dat cu leuca în cap – despre care am vorbit în însemnările trecute – am nedreptăți juriul condus de nefericitul Spike Lee dacă nu am recunoaște că palmaresul de până la distincția supremă arată onorabil. Fără un mare simț al nuanțelor, de unde și cele două premii ex-aequo, record nedorit și de aceea nu prea întâlnit, semn al dificultății de a decide, dar și fără omisiuni supărătoare sau adrese derutante. Filmele câștigătoare au fost extrase dintr-un bazin a cărui încărcătură a coincis, în general, cu alegerile criticii internaționale, cu valul de simpatie ce se anunța în ultimele zile, dar dispunerea lor ierarhică arăta altfel. Desigur, subiectivitatea își spune și aici cuvântul. Când mă încumet la deconstrucția palmaresului, la reașezarea diferită a titlurilor, am în vedere opiniile finale ale multor comentatori. Marilor noastre favorite pentru Palme d ‘or, Memoria, al lui Apichatpong Weerasethakul și Drive my Car al japonezului Ryusuke Hamaguchi le-au revenit în final Premiul Juriului, respectiv Premiul pentru scenariu. Amândouă au fost printre cele mai așteptate titluri ale competiției. Primul – pentru că thailandezul, deja deținător al unei Palme în 2010 pentru Unchiul Boomee care își amintește trecutele sale vieți revenea cu un film ce făgăduia o altă călătorie în adâncurile secrete ale memoriei; celălalt – ne stârnea curiozitatea de a vedea cum înfruntă capcanele literaturii lui Murakami, punctul de pornire al scenariului.Read more…
Mîndru Katz un mare pianist, mai puţin cunoscut în ţara lui natală
Oficial, despre Mîndru Katz sunt consemnate următoarele: născut în 3 iunie 1925 la București, România; decedat în 30 ianuarie 1978 la Istanbul, Turcia. Înmormântat la Herzlia, Israel. Mîndru Katz a fost un pianist israelian de origine română. Mîndru Katz este considerat unul dintre marii maeștri ai pianului de către cunoscătorii de muzică din întreaga lume. Recunoscut ca un copil-minune de George Enescu, Katz a fost recomandat distinsului pedagog de pian Florica Musicescu. Katz a absolvit Academia Regală de Muzică din Bucureşti, în 1947. În același an 1947, Mîndru Katz a debutat cu Orchestra Filarmonicii din București. A câștigat numeroase premii la concursuri internaționale, şi a fost Laureat al Premiul de Stat, clasa I, al Republicii Populare Române (1953). Între anii 1947 – 1959 a efectuat numeroase turnee de concerte în Europa de Est ; în Europa de Vest a debutat la Paris (1957) și la Londra (1958). În anul 1959 a emigrat în Israel. Mîndru Katz a murit în 30 ianuarie 1978, în timpul unui concert la Istanbul…Read more…
Soarele – sursa principală de energie regenerabilă
Soarele este sursa principală de lumină şi energie a întregii umanităţi. Este sursa care activează fotosinteza, încălzeşte mările şi oceanele, dinamizează întreaga atmosferă terestră şi care dă viaţă regnului animal, vegetal şi întregii omeniri. Energia solară, împreună cu resursele secundare de energie: eoliană, hidroelectrică, geotermică, biomasă, energia valurilor mărilor şi oceanelor, reprezintă 99,9% din fluxul de energie regenerabilă care ne stă la dispoziţie pe Terra. Soarele este o sursa de energie inepuizabilă, paşnică şi liberă, care este la dispoziţia întregii omeniri. Captarea şi utilizarea energiei solare este liberă şi nici o organizaţie statală nu limitează utilizarea ei. Oricine poate produce curent electric cu o centrală fotovoltaică, pentru necesităţi personale şi colective. Producerea energiei electrice din energia solară este: economică şi regenerabilă, nu produce deşeuri, protejează mediul înconjurător, este un produs decentralizat, nu depinde de uzinele electrice convenţionale. Energia electrică solară aduce o nota de siguranţă deoarece se găseşte la dispoziţia tuturor, în cantităţi nelimitate pe toată suprafaţa Terrei şi depăşeşte de mai multe ori necesităţile energetice ale populaţiei mondiale.Read more…
Mesajul toamnei
Toamna mea nu începe cu cea dintâi frunză galbenă, aşternută alene pe alee (uneori frunzele îngălbenesc şi cad în plină vară), ci cu pocnetul primei castane căzute şi dezghiocate în faţa paşilor mei. Ca un ritual, acest prim fruct lucios, abia ieşit din cochilia lui ţepoasă (precum un pui iţit din ou) îl ridic şi-l pun cu grijă în buzunar, ca apoi să-l păstrez pe birou până la debutul (oficial, pentru mine) al toamnei următoare. În acest răstimp asist la metafora fructului de castan sălbatic care-şi pierde treptat luciul şi apoi se zbârcește, trecând parcă prin toate vârstele unui chip omenesc. De câteva zile trec agale prin Parcul Mare, cu urechile ciulite şi cu ochii în patru, pentru a detecta momentul (aproape) magic al căderii fructului dăruit mie (aleatoriu) de unul dintre castanii bătrâni şi maiestuoşi, pe care i-am urmărit încă din primăvară înmugurind, înflorind (cu zveltele inflorescenţe albe şi roz) şi legând rodul asemeni unor buzdugane mărunte. Cunosc de o viaţă castanii din Parcul Mare şi nu încetez să mă minunez în fiecare toamnă de miracolul eliberării spontane a fructelor roşcat-maronii din coconul lor verde şi cărnos.Read more…
Miniatură
De cele mai multe ori sunt atentă la întâmplările din jurul meu, uneori ele mă includ și pe mine, alteori nu, le observ cel mai bine pe cele frumoase. E ca și când aș face o colecție de momente, la fel cum alții colecționează căni cu inscripții haioase, eșarfe colorate sau magneți de frigider. Uneori, întâmplările din colecția mea sunt bizare sau pline de emoție, de necrezut sau nostalgice și multe îmi revin mereu în memorie. Azi am să creionez una dintre ele, care îmi aduce adesea un surâs în gând. Pe strada pietonală care străbate centrul orașului, pe vreo doi kilometri, de la teatru până la gară, sunt multe cafenele, restaurante, magazine, librării la parterul celebrelor palate orădene, pline de eleganță, pline de culoare și de atmosfera frumosului început de secol XX, când războaiele și comunismul încă nu sluțiseră fața umanității. Strada aceasta, ca multe altele din oraș, e plină și de porumbei. Fiindcă de-a lungul străzii, în două locuri, avem fântâni arteziene, porumbeii își fac veacul în preajma lor, mai ales vara. Din păcate ei murdăresc fațadele clădirilor și astfel, într-o oarecare disperare de cauză, spre a le stopa înmulțirea, acum vreo trei ani, s-a dat o hotărâre de consiliu local prin care se interzicea hrănirea porumbeilor…
Războiul cibernetic
Indiscutabil, în ultimele două decenii războiul cibernetic a devenit una din formele cele mai uzuale ale noului război neconvențional planetar. Majoritatea statelor lumii au realizat că conflictele armate convenționale, clasice, nu mai sunt eficiente, antrenează riscuri și distrugeri reciproce mult prea ample, nu există un câștigător clar și univoc și presupune consumarea unor resurse umane și materiale mult prea mari, care riscă să epuizeze orice națiune sau stat fie el chiar foarte puternic. În consecință, conflictele contemporane sunt de fapt războaie nedeclarate, în care un rol primordial îl joacă latura tehnologică, informațională, logistică, financiară și economică și nu cea militară în sensul cunoscut al termenului. Practic, confruntările internaționale actuale sunt acțiuni camuflate și bine concertate ale diverselor servicii secrete contra funcționării infrastructurii și centrelor de comunicație ale adversarilor, de distrugere a serverelor și a bazelor de date sau de culegere de informații secrete din centrele de comandă ale acestora. Războiul cibernetic nu mai este apanajul exclusiv al marilor puteri sau al celor regionale, chiar și statele mici și mijlocii au capacitatea tehnică și logistică de a desfășura atacuri cibernetice…Read more…
Colaboratori arabi și musulmani cu Germania nazistă
Am scris acest articol despre colaboratorii arabi și musulmani din Ierusalim, Irak, Bosnia, Algeria, Tunisia și Kosovo, cu naziștii. M-am inspirat din convorbirile purtate cu emigranți din țările arabe și din interviul ambasadorului Serbiei la Tel Aviv. Deoarece școala și mass media au ocolit subiectul, am apelat la internet, de unde am extras și ilustrațiile. Ideea mi-a venit revăzând filmul Casablanca cu neuitații Humphrey Bogart și Ingrid Bergman. Amin al-Husseini, Marele Muftiu al Ierusalimului, a devenit cel mai proeminent colaborator arab cu puterile Axei. Era prieteni cu naziști de rang înalt, printre care Heinrich Himmler, Joachim von Ribbentrop și Adolf Eichmann. A contribuit la serviciile de propagandă ale Axei și la recrutarea soldaților musulmani și arabi pentru forțele armate naziste.Read more…
Operaţia de amigdale – alte amintiri cu medici din Clujul anilor 1950
Îmi amintesc foarte bine de ziua în care, de mână cu ambii părinţi, mă îndreptam către aşa-numita Casă Pop Alexandru, de pe strada Moţilor. Edificiul se afla vizavi de vechiul sanatoriu “Parc”, al profesorului Mátyás Mátyás (unde în prezent se află Clinica de Pediatrie I). Ne duceam la doctorul Mihai Iubu ca să-mi scoată amigdalele. Am fost întâmpinaţi de Maya Pop, văduva lui Alexandru Pop, prietena mamei mele. Era o femeie deosebită, una dintre cele mai elegante doamne ale Clujului acelor ani. Era vestită pentru felul în care se îmbrăca, pentru bijuteriile pe care le purta, pentru viaţa socială pe care o organiza și preocupările extravagante pe care le avea, toate învăluite într-o bunătate de netăgăduit. Soţul ei, profesorul Alexandru Pop (1895-1954), a fost unul dintre corifeii chirurgiei clujene, alături de alte nume de chirurgi vestiţi din perioada interbelică și postbelică (Iacobovici, Nana, Cosma, Mircioiu, Țeposu, Roth, Mátyás Mátyás).Read more…
Amintiri din spitalele de pe trei continente
Student fiind, doctorii mi-au diagnosticat o sinuzită maxilară cronică. O.R.L.-istul de la policlinica spitalului Colțea m-a supus unor “puncţii”. Printr-o ţevuşoară, doctorul injecta în sinusuri un lichid dezinfectant pentru spălare, cu o seriga imensă. Tratament destul de dureros era precedat de o anestezie locală. Îmi amintesc că învățam pentru examenul de Mecanică Teoretică, așteptând efectul anesteziei, cu două sârme în nas. Pe lângă mine treceau mame cu copii pentru vizită medicală. Copiii, văzându-mă cu sârmele în nas, se speriau și refuzau să mai între la doctor! Începând din 1963, am petrecut un număr de zile în secția ORL a spitalului Colțea din București, internat aproape anual pentru operațîi repetate de polipectomie. Intervenția era relativ ușoară. Din păcate în scurt timp polipii se refăceau.Read more…
Câteva completări despre evreii din Ploieşti
Am citit cu mult interes articolul dlui ing. Theodor Toivi despre evreii din Ploiești în perioada de după 23 august 1944 și apreciez în mod deosebit memoria sa, din care au ieșit atâtea nume care au reprezentat ceva pentru acest oraș. Mă bucur că foști membrii ai acestei comunități își amintesc și studiază diferite lucrări privitoare la Comunitatea evreiască ploieșteană și mai ales își amintesc și ne reamintesc personalitățile care au trăit și au făcut parte din Comunitate. Istoria evreilor din Ploiești este destul de îndelungată, datând de la 1690 – sau cel puțin de atunci există informații. În biblioteca Comunității se află mai multe publicații pe acest subiect. Printre ele se numără un articol semnat de Dana Mihai, precum și o carte veche, scrisă pentru Expoziția Universală și anume Istoricul Comunității cultului israelit din Ploiești, de la 1690-1906, de Rosen Avram, Tipografia Moderna Bercovici, 1906.Read more…
Poate fi Istoria Holocaustului “o temă minoră” în învăţământul românesc?
Într-un comunicat de presă emis de AUR, în data de 3 ianuarie 2022, formaţiaunea politică deplângea faptul că „în ultimii ani se constată o acţiune sistematică de subminare a calităţii învăţământului din România prin ridicarea la rangul de “materii” a unor teme minore, sau care pot face obiectul unor simple lecţii în cadrul materiilor existente (ex. educaţie sexuală, istoria Holocaustului, etc.)”. Propunerea legislativă, depusă de mai mulţi reprezentanţi ai tuturor grupurilor parlamentare (cu excepţia AUR), printre iniţiatori numărându-se liderii PSD şi UDMR, preşedinta de atunci a Senatului şi ministrul Educaţiei, a fost adoptată de ambelor camere, cu o largă majoritate, fiind promulgată de către preşedintele ţării în 25 noiembrie 2021. Calificativul de „temă minoră” aplicat istoriei evreilor şi Holocaustului a primit replici prompte şi dure atât din partea Institutului Naţional de Studiere a Holocaustului “Elie Wiesel”, cât şi din cea a Deputatul PNL Alexandru Muraru (care din ianuarie 2021 este Consilier onorific al Primului-ministru – Reprezentant Special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului şi a Xenofobiei). Procuratura de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deschis un dosar penal in rem împotriva AUR pentru minimalizarea importanţei Holocaustului. Mă uimeşte faptul că liderul AUR, senatorul Claudiu Târziu, absolvent al SNSPA şi jurnalist de investigaţie, nu posedă cunoştinţele de istorie şi cultură generală care să-l facă să înţeleagă ce a însemnat Holocaustul (cu milioane de victime nevinovate) în istoria lumii, inclusiv a României, şi că nu este DELOC o “temă minoră”! Dacă într-adevăr nu a înţeles (şi nu doar se face că nu înţelege), atunci ar fi cazul să-şi completeze degrabă această lacună. Să înveţe despre Holocaust. Iată încă un motiv pentru a include această disciplină în programa de învăţământ. Consider că importanţa şi gravitatea acestui subiect pot fi receptate de publicul larg doar dacă sunt prezentate într-un mod adecvat. De ani de zile realizez interviuri, reportaje, filme documentare şi alte materiale de televiziune despre memoria Holocaustului şi nu încetez să mă întreb dacă am reuşit să captez atenţia telespectatorilor, să-i sensibilizez cât de cât, să-i determin să-şi pună întrebăriRead more…
Persecuţii rasiale (III). Două vederi scrise de tatăl meu în 1944.
Articolul anterior https://baabel.ro/2021/12/persecutii-rasiale-ii-scrisorile-bunicilor-mei-din-toamna-lui-1942/ se încheia cu cartea poştală, datată 27 noiembrie 1942, trimisă de către bunicii mei tatii, la Budapesta, unde-şi găsise ceva de lucru. „Dragă Imike, se apropie ziua de 7 decembrie, când va trebui să fii acasă pentru recrutare, după care în scurt timp va avea loc şi încorporarea…” – scria bunicul, pe cartea poştală – ultimul document pe care apare scrisul lui îngrijit, de fost funcţionar de bancă. Printre hârtiile din vechiul şi masivul birou de stejar nu am găsit niciun document care să ateste data recrutării, sau a chemării sub arme, şi nici scrisori trimise din armată. Am conchis că acest lucru era firesc, întrucât tata – înainte de a pleca în armată – şi-a lăsat fotografiile şi scrisorile la prietenul său maghiar József Kántor, care le-a păstrat şi le-a înapoiat după război. În mai 1944 părinţii tatii au fost internaţi în ghetoul de la Fabrica de cărămidă şi apoi deportaţi la Auschwitz. Bănuiesc că scrisorile primite de la fiul lor, aflat în detaşamentul de muncă, au rămas în locuinţa sigilată de autorităţi. Întrebat dacă după întoarcerea din deportare a revenit în locuinţa părinţilor, tata a răspuns; „Nu, nu. Acolo locuiau deja alţii”. Mă îndoiesc că noii locatari au păstrat scrisorile lăsate în urmă de evreii deportaţi. Şi totuşi, într-un plic din compartimentul cu documente al biroului tatii, am descoperit două vederi expediate către părinţii săi în… 1944!Read more…
Nandor Fodor, cercetător de geniu sau victima propriei naivități?
Din păcate, am găsit prea puține informații, în limba română, despre Nándor Friedländer , născut la Bereg (din regiunea Transcarpatia, în Ucraina de azi), în 1895, într-o familie de evrei maghiari, și care în 1917 a devenit doctor în Știința dreptului la Budapesta, unde a lucrat ca avocat timp de patru ani, publicând în tot acest timp glose și articole în Budapesti Tudósitó, înainte de a emigra în America și de a deveni jurnalist la o revistă de limbă maghiară din New York: Amerikai Magyar Népszava (fondat în 1899). Dar chiar după ce a părăsit plaiurile natale, a colaborat cu diferite reviste din Ungaria și a continuat pe tot parcursul vieții, fiind considerat un publicist și scriitor cu foarte mare priză la public. Interesant e că Nándor (care între timp și-a schimbat numele din Friedländer în Fodor), a început să se intereseze de psihologie doar după ce a ajuns la New York, sub influența cercetărilor unui alt evreu maghiar, Sándor Ferenczi (născut la Miskolc, în Ungaria în 1873 sub numele de Fränkel Sándor), un renumit doctor în neurologie și psihologie, colaborator principal al lui Sigmund Freud în înființarea unei noi metode de abordare a tulburărilor psihopatologice: psihanaliza. Ferenczi a fost chiar președinte al Asociației Internaționale de Psihanaliză și interviul făcut cu el în 1926 l-a determinat pe tânărul (doctor în drept și) jurnalist Nandor Fodor să se apuce de redactarea marelui său opus: Encyclopaedia of Psychic Science, o lucrare interesantă, apărută în 1934, și care i-a adus lui Fodor funcția de cercetător la filiala din Londra a institutului American Society for Psychical Research, după ce a fost ales și membru al Academiei de Științe din New York.Read more…
Nori deasupra Țării Sfinte.
Scandalul Pegasus. celulare ale personalităților, de către poliția Țării Sfinte. Numeroșii politicieni și avocați intervievați explică că o asemenea acțiune se poate efectua numai cu acordul justiției, în caz contrar “spionii” telefoanelor și al computerelor noastre riscă o pedeapsă de cinci ani închisoare. Opiniile celor intervievați sunt contradictorii, acuzând poliția, justiția sau politicienii, dar evitând să concluzioneze ceva în mod precis. Despre ce este vorba? NSO Group Technologies este o firmă de tehnologie israeliană cunoscută în principal pentru programul său de spionaj Pegasus, capabil să supravegheze la distanță smartphone-urile sau computerele. Firma, cu sediul la Herzlia, avea în anul 2017 aproape 500 de salariați. NSO se ocupă numai cu clienții guvernamentali și susține că oferă guvernelor autorizate o tehnologie care le ajută să combată terorismul și criminalitatea. Programele de spionaj Pegasus sunt clasificate de către Israel ca o armă și orice export al tehnologiei trebuie să fie aprobat de guvern.Read more…
Expoziția Yayoi Kusama – Tel Aviv 2022
japoneză Yayoi Kusama (YK), născută în 1929 la Matsumoto, în provincia Nagano. Kusama, o lume a cărei transport şi relocare în inima oraşului Tel Aviv a necesitat cu siguranţă un efort deosebit. mulţi şi probabil trişti ani ai vieţii sale. Şi-a făcut studiile la Academia de Arte şi Meserii din Kyoto. În familia de agricultori bine situaţi în care s-a născut, tânăra cu trăsături ieşite din comun și cu un caracter rebel și neadaptabil a dovedit înclinaţii deosebite pentru creaţia artistică (desen, sculptură şi pictură). Aceste caracteristici, învăluite se pare şi într-o personalitate marginală, aflată câteodată sub impresia puternică a unor halucinaţii, dar şi frustrări provocate de propriii ei părinţi, au determinat-o să-i scrie artistei americane Georgia O’Keeffe, cu încurajare căreia a ajuns la New York.Read more…
120 de ani de la înființarea Spitalului Shaarey Tzedek
În ianuarie 2022 comunitatea medicală din Ierusalim a aniversat 120 de ani de la înființarea Spitalului Shaarey Tzedek, unul din marile centre medicale din Israel. La început de secol XX, la Ierusalim funcționau trei spitale evreiești: Spitalul Rothschild, Spitalul Misgav Ladach (Refugiul bolnavilor) al obștii sefarde și Spitalul Bikur Holim (Vizitarea bolnavilor). legendarul Dr. Moshe Wallach. El și-a dedicat întreaga viață acestui spital: a introdus medicina modernă a acelor ani, a tratat bolnavi de orice religie, fie ei evrei, creștini, sau musulmani, a tratat gratuit pacienții fără mijloace materiale.Read more…
Un taxi pentru Cosmos!
Conflictul actual dintre Rusia și Ucraina este urmărit cu interes și cu mare îngrijorare de miliarde de oameni. Dar există un om care îl urmărește chiar cu sufletul la gură, fapt cu atât mai ciudat cu cât acest om nu se află nici la Moscova, nici la Kiev și de fapt nici nu se află pe această planetă. Mark Vande Hei a pornit acum aproape un an într-o expediție de cercetare în spațiu. El ar trebui să își termine misiunea pe 30 martie. Problema este că Vande Hei e american, iar taxiul care ar trebui să-l aducă înapoi din delegația extraterestră e rusesc. De când Vande Hei a părăsit planeta, relațiile dintre America și Rusia nu doar s-au răcit, ci chiar au înghețat. „Criminal de război” îl numește președintele Biden pe președintele Putin, iar acesta la rândul lui face tot posibilul pentru a-i da dreptate. Adevărul este că Vande Hei are motive să fie îngrijorat. “Nu vom admite ca banii contribuabililor sovietici să fie folosiți pentru a aduce înapoi pe dușmanul yankeu”, scria nu demult pe Twitter președintele programului spațial rusesc, instabilul Dmitri Rogozin.Read more…
Vladimir Cucernicul și Iosif cel Fără de Prihană
Se spune că Eugen Ionescu ar fi scris odată o piesă de teatru absurd, una mai puțin cunoscută și care din motive obiective nu a fost jucată niciodată. Personajul principal este un mărunt funcționar comunist într-o regiune a Uniunii Sovietice, ceva între Tuva și Găgăuzia. Individul este lipsit de carismă, dar în schimb dotat cu multă ambiție și mai ales cu un simț olfactiv care îi permite să adulmece din ce direcție bate puterea. Undeva, pe la sfârșitul primului act, Uniunea Sovietică își abandonează supușii. Tronul stăpânirii rămâne gol, cam la fel ca în Regele Moare, iar personajul ăsta, Serghei Șoigu pe numele lui, care până mai ieri combătuse misticismul retrograd, are o revelație și îl descoperă pe Dumnezeu. Nu numai că Îl descoperă, ci Îl și face membru de partid. Partidul nu mai este cel comunist, dar e tot partid unic. Undeva, pe la sfârșitul primului act, Uniunea Sovietică își abandonează supușii. Tronul stăpânirii rămâne gol, cam la fel ca în Regele Moare, iar personajul ăsta, Serghei Șoigu pe numele lui, care până mai ieri combătuse misticismul retrograd, are o revelație și îl descoperă pe Dumnezeu. Nu numai că Îl descoperă, ci Îl și face membru de partid. Partidul nu mai este cel comunist, dar e tot partid unic. O fi fost religia opiul popoarelor, dar opiul şi are efecte curative, mai ales pentru Șoigu care urcă rapid câteva trepte pe scara conformismului și devine Ministrul Apărării în Imperiul Rinocerizat. Și în această calitate are o idee genială: va ctitori o catedrală mare, militară, care va fi gata fix pe 9 Mai 2020, data aniversării a 75 de ani de la Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Read more…
Frumosul oraș Riga, solidar cu Ucraina, dar și înfricoșat
Tocmai ne-am întors dintr-o excursie interesantă în Letonia (Letonia), unde am vizitat în special Riga, dar am făcut și excursii cu mașina pentru a vizita alte atracții turistice de pe teritoriul Letoniei. Această țară se întinde pe o suprafață de 64.589 km2 (dublă ca cea a Israelului), cu o populație de numai 1.9 milioane, adică o cincime din cea a Israelului. Poporul leton se trage dintr-un amestec dintre triburi păgâne și germanii care au stăpânit țara timp de secole și au introdus luteranismul, religia majoritară. De-a lungul secolelor, Letonia a mai fost ocupată și de suedezi, polonezi, lituanieni și ruși; până acum câteva decenii ea aparținea Uniunii Sovietice. Limba oficială este letona, care împreună cu lituaniana formează ramura baltică a limbilor indo-europene. Rusa se învață la școală, dar este vorbită curent mai ales de minoritatea rusă, care reprezintă cam un sfert din populație. Este interesant de remarcat că în marea piață acoperită din Riga, toți vânzătorii vorbeau numai rusește. Toți localnicii pe care i-am întâlnit, fie ei din capitală sau din provincie, vorbeau o engleză fluentă. Peste jumătate din suprafața țării este acoperită de păduri. Din păcate, noi am ajuns acolo când copacii erau încă pleșuvi, fără frunze și flori. Letonia se învecinează cu Estonia, Lituania, Bielorusia, Rusia și la granița Mării Baltice cu Suedia.Read more…