A doua zi după marea finală, s-au scris multe despre Eurovision 2026, în special despre cei care au câștigat. Dar eu vreau să scriu tocmai despre ceilalți, despre cei ce au pierdut. Iar aceștia nu au fost cei din coada clasamentului, ci cei care nici măcar nu au apărut în clasament – cele cinci țări care au decis să boicoteze ediția din acest an din pricina Israelului. Am luat acest lucru și ca pe un afront personal, pentru că nu am fost niciodată un adept al boicoturilor. Am cumpărat Cola palestiniană chiar și atunci când nu știam exact ce conține și nici măcar nu era mai ieftină decât cea israeliană, dar voiam să simt ce simte un om din Ramallah sau Jenin atunci când își bea Cola. Un om curios e un om mai bun, spunea prietenul meu Amos Oz și eu cred profund în aceste cuvinte. Nu am susținut niciodată boicoturile economice, sportive sau artistice.Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 22 iunie. Pommdöner (Döner kebab cu cartofi prăjiți). De două zile așteptăm furtuna anunțată în prognoza meteo. Printr-un concurs fericit de împrejurări mi s-a pus la dispoziție o mașină, mă gândeam deja să închiriez una ca să mă feresc de grindina anunțată. În orice caz, pentru mine a fost prima oară că veneam joi la clinică cu mașina. Pe drum s-au anunțat chiar jubilee, de exemplu pe geamul unui restaurant era anunțat jubileul kebab-ului cu cartofi prăjiți, inclusiv băutură răcoritoare gratuită, ca ofertă specială. Mi-am continuat drumul, perplex să-i văd pe bicicliști pedalând atât de greu pe caniculă, dar săptămâna trecută mai făcusem și eu același drum cu bicicleta. Pe căldura și umiditatea aceea, la dus mă simțeam ca un cadavru și la întors ca o mumie. Azi am cedat și în mașina cu aer condiționat n-am simțit nici căldura, nici umiditatea. Mă uitam înainte, la stânga și la dreapta, încoace și încolo, savuram să învârt volanul în curbe, când, deodată, am observat în oglinda retrovizoare imaginea unei doamne cu ochelari de soare albi la volanul unui PorscheRead more…
Frunzărind colecțiile de ziare digitalizate de pe site-ul Arcanum încercând să aflu cine și când a introdus în România colecția romanului de 5 lei, am dat peste Ignaț Hertz, numele unei librării și al unei edituri. Evident că a existat și o persoană, dar biografia sa nu e cunoscută. Cum și de ce m-am ocupat de această întrebare e altă poveste. Numele mi-a atras atenția nu din cauza unității de măsură a frecvenței, Hertz (Hz), nici datorită fizicianului după care a fost numită unitatea. Hertz era porecla mea, colegii și prietenii au folosit-o în școli, la facultate și încă mulți ani după aceea. Nu puteam să nu observ lipsa de consecvență în notarea sunetului /ts/ în cele două nume, Ignaț Hertz, dintre care niciunul nu pare românesc. Printre miile de apariții ale celor două nume în presa de epocă, am găsit nenumărate variante. Aplicația care descifrează textele scanate are o capacitate destul de limitată în identificarea textului căutat, atunci când acesta este scris cu litere gotice, chirilice, cu sau fără diacriticele limbii maghiare și chiar cu litere latine în diferite fonturi…Read more…
E greu să te oprești să scrii un articol incitant, care poate provoca multe discuții, despre cineva care e suspect că a fost colaborator al Securității. Am ezitat o vreme să scriu povestea, având în vedere că era o persoană pe care am cunoscut-o. M-am sfătuit cu un prieten și el m-au sfătuit să renunț. Cel despre care voiam să scriu era tatăl unei prietene din anii de liceu. În articol nu am folosit numele reale, probabilitatea ca persoana să fie recunoscută era mică, dar ea exista. Când am început să scriu articolul, nu mi-am făcut griji, pentru că informația mi-a fost dată de fiica lui cu ani în urmă, nemaivorbind că se referea la un eveniment dureros în viața ei. Aveam intenția să-i cer permisiunea de a scrie despre tatăl ei, dar nu am îndrăznit. Articolul era deja scris, dar la cererea insistentă a uneia din prietenele mele l-am șters. – Delete, delete, mi-a spus aceasta. Nu e etic ce faci! – Fiica acelei persoane nu are cum să afle că am scris povestea. Ea nu citește revista Baabel, am răspuns, căutând argumente pentru a publica totuși articolul. – Nu are importanță, mi-a răspuns prietena. Însuși faptul că ai vrut să scrii despre tatăl ei este condamnabil.Read more…
Prietenul meu Norberto este un regizor de succes. Ne cunoaștem de ani de zile și întâlnirile noastre, deși scurte, sunt întotdeauna interesante și pline de căldură. Nu de mult îl sunasem ca să-i recomand un cuplu de dansatori de tango pentru spectacolul pe care îl pregătea despre Carlos Gardel, dar am dat peste mesageria lui vocală; Norberto călătorește foarte des. Și iată că într-o luni dimineață mă sună înapoi și, după politețurile de rigoare, îmi face o propunere destul de ciudată. Îmi povestește că trebuie să însoțească o prietenă din New York la cimitirul evreiesc. Femeia își pierduse mama și se afla singură la Geneva. Voia să o însoțească pentru a-i alina singurătatea și mă întreba dacă n-aș vrea să-i însoțesc și eu, ca să simtă puțină căldură omenească și să ne reculegem împreună. Și după aceea să luăm prânzul împreună. Nu o cunoșteam pe această prietenă și nici nu sunt un mare iubitor al cimitirelor. Nu înțelegeam cu ce i-ar fi fost de folos prezența mea, dar, cum îmi doream să-l văd pe Norberto și aveam câteva ore libere, am acceptat. Pentru a situa locul acțiunii: inaugurat după Primul Război Mondial și traversat pe diagonală de granița franco-elvețiană, cimitirul a fost cândva un loc de trecere clandestină între cele două țări. Mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, configurația sa geografică a jucat un rol esențial pentru sute de refugiați evrei veniți din Est.Read more…
Plouase în timpul nopții, era frig, iar cerul era cenuşiu în acea dimineață de iarnă. Încă nu se luminase de ziuă. Mergând spre sinagogă, rabinul se gândea la Parașat Vayahel, cea care urma să fie citită în acea dimineață, la sărbătorirea Șabatului: Şase zile să lucraţi, dar ziua a şaptea să vă fie sfântă; acesta este Sabatul, ziua de odihnă, închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua aceea să fie pedepsit cu moartea. (Exod. 35:2) Mergea cu pași lenți și grei, târându-și ușor piciorul drept. Era un bărbat înalt și corpolent, cu o barbă neagră frumoasă, și își ținea capul ușor plecat şi mergea cu mâinile împreunate la spate. Purta o haină lungă, neagră, o eșarfă albă de satin cu franjuri și un ștreimel, acea pălărie de blană cu boruri largi, făcută din treisprezece cozi, de obicei de zibelină canadiană sau rusească, despre care se spune că reprezintă cele treisprezece aspecte ale milei divine. Deodată, îi căzură ochii pe o minge de baschet murdară…Read more…
Mi-a trebuit timp pentru a-mi mărturisi vechea pasiune de a mă exprima prin scris. Poate că acum mi-e mai ușor să vorbesc despre mine însămi, pentru că simt că am intrat într-un fel de familie a baabelienilor, ceea ce îmi creează platforma unei confesiuni. De la o vârstă fragedă am simțit nevoia să-mi aștern pe hârtie gândurile și emoțiile și totuși, până acum nu am încercat să public, de parcă scriam doar pentru mine când, de fapt, acesta era dintotdeauna modul meu de a comunica cu semenii mei, cu lumea. Cu toată dragostea mea pentru literatură, m-am dedicat celeilalte pasiuni, carierei de muzician, în special celei de dascăl care m-a împlinit. În Israel, la încurajarea lui Leon Volovici, care vedea în mine un eventual potențial, am participat la un concurs inițiat de Alexandru Mirodan și am fost premiată. Totuși nu am perseverat și nu am încercat să public. Am continuat să scriu, dar eram total acaparată de profesiunea de muziciană. După ani de acumulări și metamorfoze, am înțeles că doresc și pot să mă fac auzită și înțeleasă la o scară mai mare…Read more…
Istoria supravieţuirii lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noastre printr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz. Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei. Continuăm publicare extraordinarei poveşti de supravieţuire a celor doi militari francezi evadaţi. “Evadarea. Civilii polonezi veneau regulat în lagăr cu căruța pentru diverse munci sau aduceau puțină mâncare la bucătării. Într-o zi, cu complicitatea polonezilor, prizonierii francezi au dezhămat unul dintre cai și l-au dus într-un grajd, l-au tăiat, l-au jupuit și l-au împărțit în sute de bucăți, devorate pe loc. Gardienii nu au găsit nici oase, nici copite, absolut nimic. În câteva minute calul dispăruse. În lagăr a fost scandal: animalul fusese mâncat crud. Pierre și cu mine nu am participat, dar știam. A fost o mică victorie pentru deținuți, deși cu ușurință ea s-ar fi putut întoarce împotriva noastră. Am observat niște muncitori polonezi care au plecat din lagăr cu căruța goală. Ne-am gândit să ne ascundem în căruță și să ieșim astfel din lagăr. Dar ieșirea era atât de bine păzită, încât ar fi fost practic sinucidere. Și totuși, în ciuda slăbiciunii noastre fizice – după doi ani de prizonierat, săptămâni petrecute în carcere, încercări de evadare eșuate, supraveghere SS, distanța de Franța și de familiile noastre – dorul de libertate nu ne-a părăsit niciodată, nici pe Pierre, nici pe mine. Tot timpul ne gândeam la evadare; era unul din subiectele noastre favorite de conversație. Aveam încredere deplină unul în celălalt.Read more…
Puține clădiri din Haifa reflectă atât de limpede, prin transformările lor, succesiunea epocilor și frământările prin care a trecut orașul. Una dintre ele este vila cu aspect de castel de pe strada Lohamei HaGetaot nr. 4, construită la începutul secolului XX de un membru al comunității templere. A nu se cofunda: templierii erau un ordin de călugări militari din vremea cruciadelor, pe când templerii sunt o sectă neoprotestantă germană înființată în secolul al XIX-lea. Informațiile istorice și arhitecturale prezentate în acest articol se bazează în principal pe dosarul de documentare și conservare a clădirii, întocmit în anul 2012 de arhitectele Nili Bar-On și Idit Shlomi. Casa a fost construită probabil între 1905 – 1911, când Colonia Germană din Haifa începea să se extindă spre vest, dincolo de axa principală a actualului bulevard Ben-Gurion. Pe harta din 1905 clădirea încă nu apare, în timp ce pe harta Haifei din 1911 este deja marcată. Proprietarii erau Theophil Frank și soția sa, Susie, născută Struve. Theophil era fiul lui Matthaeus Frank, unul din întemeietorii coloniei germane din Valea Refaim, la Ierusalim, iar Susie era sora lui Johannes Struve, proprietarul fabricii de săpun și ulei din Colonia Germană din Haifa. Cuplul nu a avut copii și l-a adoptat pe nepotul lor, Manfred Struve.Read more…
În Ungaria se perpetuează tradiția cabaretului politic, el a existat chiar înaintea primului război mondial, în timpul regimului Horthy, Rákosi, Kádár și continuă acum. Ungurii își amintesc de actorul Géza Hoffi de pe vremea regimului Kádár care, pe scena teatruluiRead more…
Într-una din zilele acestui Pesah m-am gândit să recitesc versetele din Noul Testament în care sunt povestite evenimentele produse de venirea lui Iisus Hristos la Ierusalim pentru sărbătorirea Pesahului, evenimente care au generat o nouă religie și un nou Paște.Read more…
Ce lucru mare, Facebook-ul. Toată lumea are cont şi caută să aibă câţi mai mulţi prieteni ! Un cuplu între două vârste îşi vizita pe net diverse rude. La un moment dat, soţul dădu de un filmuleţ cu o nepoatăRead more…
Cheia menţinerii unei diete sănătoase nu se referă neapărat la schimbarea radicală a felului cum ne hrănim şi trăim, ci mai degrabă la transformarea prin mijloace proprii a dietei existente într-una sănătoasă. Sugestii în legătură cu modul de a neRead more…
2.2. Ceea ce ne dorim nu sunt cele trei mese principale de peste zi ci mâncatul la cam fiecare două ore ca să nu ne simţim nici prea înfometaţi, dar nici plini. Porţia de mâncare ar trebui să fie maiRead more…
În 1968 am depus o cerere către Tov. comandant al miliţiei judeţului Iaşi pentru aprobarea unui paşaport ca să plec în Suedia, să mă văd cu fratele meu de care mă despărţise războiul şi nu ne mai întâlnisem de 27Read more…
Nu înţeleg de ce ar trebui să ne opunem ca enoriaşii unui cult care funcţionează legal în România să-şi construiască un locaş de cult şi o şcoală în care să-şi studieze religia.
De ce ar trebui să reglementăm noi dimensiunea şi locul acestora?! Cred că inflamarea spiritelor, iniţierea sondajelor de opinie din presă (al căror rezultat nu reflectă decât componenţa confesională, majoritar creştină a celor chestionaţi sau…manipulaţi) sau a unui eventual referendum legat de o moschee ce ar urma să fie construită la Bucureşti nu-şi au rostul şi sunt păgubitoare, alimentând xenofobiaRead more…
Sebastian şi nazismul O soluţie pentru clarificarea dezbaterii este să refacem, cu adevărat, drumul spre textele publicate de gazetarul evreu în Cuvîntul. Ele pot fi grupate pe mari arii politico-jurnalistice, iar tematica lor poate fi reconstituită prin explorarea întregului puzzle. Marta PetreuRead more…
”Gazeta de Maramureş” a făcut o descoperire extraordinară. La doar 200 km de Sighet, dincolo de graniță există 1.600 de oameni care vorbesc o limbă asemănătoare limbii române din Evul Mediu. Li se spune “volohi”. Prin anii ’90, au aflatRead more…
La începutul lunii septembrie, la Páty de lângă Budapesta, la s-au desfășurat manifestările dedicate memoriei rabinului Mátyás Eisler, născut în această localitate, la 8 septembrie 1865,. Micul cimitir evreiesc a devenit „Parcul Memorial Mátyás Eisler”, amplasându-se aici şi o placăRead more…
Probabil că întrebări de acest fel își puneau unii dintre pasagerii avionului TAROM care zbura în ziua de 18 octombrie spre aeroportul Ben-Gurion. Toate țările din lume au o capitală și toate capitalele din lume au un aeroport (unele chiarRead more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
