Gânduri despre FTF (*) şi nu numai

De obicei, după ce urc în autobuz, caut un loc comod – ideal e dacă mă pot aşeza, dar e bine şi dacă mă pot  cu spatele – scot smartphonul şi profit de timpul călătoriei pentru a răspunde la mesaje şi e-mailuri, a citi ştirile cele mai actuale sau a vedea noutăţile de pe reţelele sociale. De altfel – şi am mai scris despre asta[1] – majoritatea covârşitoare a călătorilor stau cu nasul în telefon. Din când în când, arunc o privire pe geam ca să nu ratez staţia de coborâre, dar pe ruta mea obişnuită nu mai e nevoie, pentru că „simt” când mă apropii de destinaţie. Acum câteva zile însă atenţia mi-a fost distrasă la o staţie intermediară când au urcat în autobuz o mămică frumuşică (deşi cam durdulie) şi o fetiţă cu un ghiozdan turcoaz care vădea că ieşise de la şcoală sau poate de la grădiniţă. Amândouă aveau în mână câte un cornet de îngheţată. Locul de lângă mine era liber, aşa că mama şi-a instalat copilul şi i-a spus: „Stai cuminte şi mănâncă-ţi îngheţata, fără să te pătezi!” şi apoi – într-o echilibristică demnă de admiraţie – a început să-şi „scrolleze” telefonul mobil, lingându-şi tacticos îngheţata. Fetiţa se foia, îşi bălăngănea picioarele şi din când în când spunea timid „mami”, dar fără niciun ecou. Era clar că se plictisea şi avea chef de vorbă. În condiţiile normale, de acum câţiva ani (oare câţi?), aş fi intrat în vorbă cu fetiţa de lângă mine, dar în ziua de azi ar fi o întreprindere riscantă. Nu te poţi adresa unui copil în public, fără a fi suspectată de intenţii necurate sau considerată o „babă băgăcioasă”.Read more…

Aeromodelul, avionul și cosmosul

Încă de la grădiniță îmi plăceau jucăriile zburătoare. Am avut un fel de disc lansat cu ajutorul unui elastic și care se înălța pe verticală, un planor lansat cu praștia și apoi o rachetă cu rampă de lansare proprie, cu arc, și mai multe altele. Am primit și machete statice ale unor avioane cu reacție: Concorde și MiG 21. În „motor” aveau pietre de brichetă și când mișcam roțile, jucăria scotea scântei. Și toate acestea înainte de a intra la școală, cine mai era ca mine! Mama lucra la o fabrică de lângă aeroclub și, odată ajuns la ea la lucru, dorințele au crescut. Voiam să stau și eu la „volanul” unui avion. Cu ajutorul unui inginer pilot sportiv am ajuns la manșa unui planor cu dublă comandă proiectat de celebrul Iosif Șilimon. Planorul se afla în hangar, era demontat, fără aripi, dar acesta era un lucru complet lipsit de importanță pentru un copil de șase ani. Avea instrumente de bord, puteam trage maneta de comandă după pofta inimii și chiar dacă nu ajungeam la pedale, îmi era suficient „ca să zbor spre Lună”.Read more…

La vârsta a treia nu mai ai nevoie de validare. Oare?

Zilele trecute, după ce am îndeplinit îndatoririle de reporter TV la un eveniment important, fiind atentă la tot ce se petrecea şi alergând după persoanele reprezentative ca să le „prind” la un interviu, mi-am tras sufletul şi m-am întrebat oare de ce mai fac munca asta la ani buni după pensionare. Mi-am amintit de o replică dintr-un film (sau o carte) rostită de un psiholog (sau un prieten) al protagonistului stresat (sau anxios): „Relaxează-te. La vârsta ta nu mai ai nimic de demonstrat nimănui. Ai făcut-o deja pe parcursul anilor care au trecut.” Şi mi-am spus: „Câtă dreptate avea acel sfătuitor”… După care m-am întrebat: „Oare avea într-adevăr dreptate?” Aşa că mi-am propus să dezbat subiectul, mai întâi cu mine însămi şi apoi – sper – cu cititorii acestui articol. Mai întâi am să încerc să demonstrez adevărul sfătuitorului. La o anumită vârstă începi să priveşti în urmă și vezi un şir lung de înfăptuiri. Nu vorbe, intenții sau proiecte, ci fapte. Ani de muncă, succese și eșecuri, decizii bune și erori din care ai tras (sau nu) învăţăminte. În anii tinereţii ai de dat multe „examene” la propriu şi la figurat, ca să-ţi dovedești inteligenţa, competenţa, sârguinţa, tenacitatea. Trebuie să convingi, să te afirmi, să accezi, să-ţi găseşti locul cel mai potrivit, aducător de satisfacţii şi beneficii. Apoi, la un moment dat, „dosarul vieții” este deja depus. Read more…

La Sala Radio, coralul este “noul Cool” – Concertul dedicat Zilei Internaţionale a Copilului

Cum era de aşteptat, în primele zile ale acestui nehotărât iunie, cam cu o oră înaintea concertului dedicat Zilei Internaţionale a Copilului sub genericul Corul de Copii Radio, avându-i ca dirijor pe Răzvan Rădos şi ca pianistă pe Magdalena Faur, strada General Berthelot şi cele din împrejurimi au fost inundate – la propriu – nu doar de buchete de flori, de zumzet ori de voioşia din zâmbet de copil, ci de speranţe, bucuria revederii, strângeri de mâini şi atente priviri de foşti copii (părinţi, bunici, rude…). Afişul îi anunţa şi pe invitaţi: Corul de copii şi tineret “Maestra” – dirijoare Elena Radu, “Corul de Băieţi Radio” – dirijor Liviu Ofiţeru, “Vocea mâinilor “– corul de copii cu deficienţe de auz al Liceului Tehnologic Special nr. 3, dirijoare Marieta Negru şi “Atelierul Şcoala de Cor”. Practic, vorbim despre oameni-instituție la cârma evenimentul care aliniază astfel o constelație de mentori cu viziuni complementare: rigoarea și energia lui Răzvan Rădos, sensibilitatea pianistică a Magdalenei Faur, versatilitatea lui Liviu Ofițeru, expresivitatea modernă a Elenei Radu și devotamentul terapeutic al Marietei Negru. Evident, m-am întrebat unde ar trebui căutate rădăcinile profunde ale acestui eveniment-manifest din 6 iunie, concert care – aşa cum ne-a transmis-o Răzvan Rădos – are ca ţintă înstăpânirea, din acest an, a unei tradiţii la început de iunie. Răspunsul mi-a venit aproape instantaneu: ele nu apar în zbor de nicăieri; sunt rezultatul unei convergențe organice între istoria instituțională a Radiodifuziunii, avangarda pedagogiei muzicale românești și curentele de emancipare socială prin artă. Dacă desfacem firele acestui uriaș nod cultural, identificăm patru rădăcini posibile din care se hrănește unicitatea acestui concert.Read more…

Lira cu noroc

Suntem la Madrid, în 11 iulie 1982. Este o zi călduroasă de vară. Pentru brazilianul Arnaldo Coelho este și o zi specială. Cu câteva zile înainte fusese desemnat să conducă finala Campionatului Mondial de fotbal din acea zi dintre Italia și Germania Federală. Era o premieră pentru el și nu doar pentru el, ci și pentru toată America de Sud: primul arbitru sud-american care va conduce o finală de campionat mondial. Este și prima finală de Campionat Mondial care se desfășoară în nocturnă. Printre cei 90.000 de spectatori de pe stadionul Santiago Bernabeu sunt regele Spaniei, Juan Carlos, președintele Italiei, pătimașul Sandro Pertini, și cancelarul Germaniei, mai rezervatul Helmut Schmidt. Mai sunt câteva minute până vor intra pe teren echipele conduse de cei doi căpitani, Dino Zoff și Karl-Heinz Rumenigge, în frunte pe cei trei arbitri. Arnaldo Coelho este un om minuțios. Își cercetează cu atenție echipamentul, își verifică fluierul și cartonașele. Deodată observă că îi lipsește ceva. – O monedă! – zice el cu voce tare. Îi lipsea moneda cu care urma să tragă la sorți pe ce parte a terenului va sta fiecare echipă. – Ia-o pe-a mea, îi spune tușierul Abraham Klein. Mie mi-a adus noroc… În urmă cu câteva zile, Abraham Klein arbitrase magistral meciul decisiv Italia-Brazilia, care se încheiase cu victoria italienilor 3-2, eliminând Brazilia din campionat.Read more…

Operațiunea Achse și masacrul din Cefalonia

Anul trecut, ca în fiecare vară, soția mea şi cu mine am închiriat o barcă cu pânze și, de această dată, am navigat printre insulele Mării Ionice, în Grecia. După câteva zile am ajuns pe insula Kefalonia și am acostat în portul Argostoli. Plimbându-ne pe străzile orașului, am descoperit, lângă biserica catolică, o mică expoziție cu fotografii, articole de ziar și documente care evocau un episod tragic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: masacrul soldaților italieni de către armata germană nazistă. Curiozitatea ne-a îndemnat să aflăm mai multe. Am descoperit că acest episod a inspirat romanul Mandolina căpitanului Corelli, de Louis de Bernières, ecranizat ulterior într-un film cu Nicolas Cage, Penélope Cruz și Irene Papas în rolurile principale. În urma deciziei guvernului italian de a negocia capitularea în fața Aliaților, în 1943, armata germană a încercat să-i dezarmeze pe foștii săi aliați în cadrul Operațiunii Achse. La 13 septembrie, militarii Diviziei de Infanterie Acqui au refuzat să depună armele și au opus rezistență pe insula Kefalonia. Ultimii apărători s-au predat abia după ce au rămas fără muniție. În total, 1.315 italieni au fost uciși în luptă, 5.155 au fost executați, iar alți aproximativ 3.000 și-au pierdut viața după ce navele germane care îi transportau spre lagărele de concentrare au fost scufundate de Aliați. Read more…

Revista Oglinda Lumii, 1928

Mi-a ajuns în mâini un obiect extraordinar, foarte, foarte rar și cu atât mai deosebit, cu cât nu l-am întâlnit într-un anticariat, un muzeu sau o arhivă, ci a fost păstrat cu grijă de cineva timp de aproape un secol. Legată în carton cenușiu (poate că inițial avea altă culoare) se află o colecție de reviste intitulate Oglinda Lumii din anul 1928, săptămânal ilustrat care a apărut la București între anii 1923 și 1933. Numerele revistei Oglinda lumii, apărute în fiecare sâmbătă, au fost cusute împreună și apoi au primit o copertă, dar lucrul cel mai ieşit din comun este că această colecție a fost păstrată din 1928 până în anno domini 2026. Încă puțin și se împlinește veacul, ceea ce se vede în fragilitatea hârtiei îngălbenite și subțiate, în culorile estompate ale caricaturilor și în cerneala decolorată a literelor. Oglinda lumii avea 15 pagini în format A3 și, lucru absolut particular, majoritatea articolelor erau publicate în română, germană și franceză. De altfel, revista avea pe frontispiciu numele ei și în celelalte două limbi: Weltspiegel și Miroir du Monde. Prețul era 7 lei, abonamentul anual costa 350 de lei, iar numere mai vechi se puteau obține la un preț ceva mai ridicat, 8 lei. Revista era bogat ilustrată. Avea și o rubrică „Actualitatea în caricatură”. La „Pagina femeilor” regăsim ultima modă la coafuri, pălării și rochiile epocii, desigur variantele cele mai extravagante.Read more…

Clujul meu în pastel (III)

Într-o zi de decembrie am cumpărat o cutie de pasteluri pentru nepoata mea Henrietta, pasionată de desen și pictură. Din nefericire, cutia mi-a scăpat din mână și cretele s-au risipit pe podeaua magazinului. Una dintre crete nu am mai găsit-o nicicum, degeaba am căutat-o peste tot. Am cumpărat altă cutie, cea incompletă am păstrat-o pentru mine. Deschideam deseori cutia, aducându-mi aminte de anii de liceu, când desenam cu mare plăcere portrete, peisaje, fiind deseori lăudată de domnul profesor István Gergely, plastician renumit al Clujului, profesorul meu de desen. Într-o după-masă m-am trezit cu o foaie de desen în față, schițând contururile unei case dragi mie de pe strada Brătianu, de care mă legau amintiri frumoase din frageda copilărie. Acesta a fost prima lucrare din ciclul Clujul meu în pastel, care apare în foileton în paginile virtuale ale revistei Baabel. Urmează episodul al treileaRead more…