De obicei, după ce urc în autobuz, caut un loc comod – ideal e dacă mă pot aşeza, dar e bine şi dacă mă pot cu spatele – scot smartphonul şi profit de timpul călătoriei pentru a răspunde la mesaje şi e-mailuri, a citi ştirile cele mai actuale sau a vedea noutăţile de pe reţelele sociale. De altfel – şi am mai scris despre asta[1] – majoritatea covârşitoare a călătorilor stau cu nasul în telefon. Din când în când, arunc o privire pe geam ca să nu ratez staţia de coborâre, dar pe ruta mea obişnuită nu mai e nevoie, pentru că „simt” când mă apropii de destinaţie. Acum câteva zile însă atenţia mi-a fost distrasă la o staţie intermediară când au urcat în autobuz o mămică frumuşică (deşi cam durdulie) şi o fetiţă cu un ghiozdan turcoaz care vădea că ieşise de la şcoală sau poate de la grădiniţă. Amândouă aveau în mână câte un cornet de îngheţată. Locul de lângă mine era liber, aşa că mama şi-a instalat copilul şi i-a spus: „Stai cuminte şi mănâncă-ţi îngheţata, fără să te pătezi!” şi apoi – într-o echilibristică demnă de admiraţie – a început să-şi „scrolleze” telefonul mobil, lingându-şi tacticos îngheţata. Fetiţa se foia, îşi bălăngănea picioarele şi din când în când spunea timid „mami”, dar fără niciun ecou. Era clar că se plictisea şi avea chef de vorbă. În condiţiile normale, de acum câţiva ani (oare câţi?), aş fi intrat în vorbă cu fetiţa de lângă mine, dar în ziua de azi ar fi o întreprindere riscantă. Nu te poţi adresa unui copil în public, fără a fi suspectată de intenţii necurate sau considerată o „babă băgăcioasă”.Read more…
