Am dat foarte multe examene și concursuri în viața mea, dar cel mai greu mi s-a părut cel de conducător auto. Dacă pentru proba scrisă- răspunsuri la 46 întrebări – cu bifarea unei alternative din trei , nu am avut probleme deoarece învățasem ca un elev adevărat totul, însă la examenul practic, care se dădea în aceiași zi, de fapt două probe – abilități și conducere propriu zisă – am avut mari îndoieli. Era în noiembrie, ușor ghețuș și tremuram mai rău ca orice licean. Și acum o să mă laud! Am luat tot examenul din prima încercare, ca în transă tot timpul, singura dintre cei 10 elevi ai instructorului meu care, mi-a mărturisit că m-a aruncat în examen ca să mă obișnuiesc cu atmosfera și nu a crezut că voi reuși.Read more…
Sara Halimi a fost asasinată în ziua de 4 aprilie a acestui an, de un tânăr musulman, care recitând versete din Coran, a aruncat-o de la trei etaje înălţime, în timp ce biata femeie mai trăia. Era evreică, a semenea lui Ilan Halimi , mort în urma torturilor oribile pe care le-a suferit din partea răpitorilor săi, timp de trei luni.
Tăcerea oficială a fost întreruptă cu doar câteva zile în urmă, cu ocazia comemorării celor întâmplate la Vélodrome d’Hiver, locul de unde, evreii parizieni, au fost transportaţi la Auschwitz, în iulie 1942. La această tristă festivitate, la care a fost prezent şi primul ministru israelian Benjamin Netanyahu, Emmanuel Macron a spus: „În ciuda negărilor (suspectului) ,sistemul nostru judiciar trebuie să clarifice împrejurările morţii Sarei Halimi”. Macron s-a referit şi la îndelungata tăcere care i-a premers acestei declaraţii: „Am tăcut pentru că am refuzat să vedem”.Read more…
„Magazinele sunt pline-ochi de topuri cu umerii decupaţi şi pantaloni scurţi, dar la prezentarea mea de joi vreau să am şi umerii, şi picioarele acoperite; ce să fac, cum să mă îmbrac? Şi ce fac dacă în ziua aia plouă, cum s-a mai întâmplat?,Îmi scrie disperata o clientă: „Nu-mi doresc decât o pereche de sandale frumoase, comode şi cu un toc rezonabil, o rochie care să nu fie nici prea decoltată, nici transparentă, şi un sacou subţire. De obicei, în birou îngheţ de frig, iar când ies în oraş mor de cald. N-am noroc, nu găsesc nimic potrivit, aşa că ori transpir din greu toată vara, ori sunt răcită din iulie până în septembrie”, mi-a spus o amică avocata, chinuită de un cod vestimentar formal.Read more…
Conferințele anuale de la Debrețin, care de 18 ani adună an de an reprezentanții comunităților evreiești din Bazinul Carpatic constituie, în miniatură, un exercițiu care ar putea fi extins și instituționalizat. Evreii oricum au reputația de a fi catalizatori ai multor idei și proiecte însemnate care au adus progrese omenirii. Poate merită să se acorde mai multă atenție și aplecare inițiativei de la Debrețin care – pe lângă valoarea unui exemplu de urmat în ”marea politică” pro-europeană – poate reprezenta și o soluție practică pentru revigorarea vieții evreiești din Bazinul Carpatic, care cu un secol în urmă era ”patria” celor mai mulți evrei din lume și locul de baștină a celei mai strălucite culturi evreiești în limba idiș sau în limbi vernaculare. Astăzi această cultură ca și întreaga prezență evreiască în Bazinul Carpatic a ajuns fantomatică. În afară de Ungaria (paradoxal!! 🙂 nu mai există nici-o comunitate evreiască semnificativă în zona aceasta a Europei. Poate e momentul să reflectăm și să schimbăm paradigma supraviețuirii evreiești în Bazinul Carpatic.Read more…
Atât ideea întâlnirii, cât și o mare parte a soluțiilor „logistice” legate de realizarea ei, au fost ale Marianei care, cu energia și optimismul său contagios, au transformat visul în realitate.
Am copilărit toți patru într-o cameră, la etajul casei de pe străduța care purta pe atunci numele lui Paul Ehrlich, mai mult ca niște frați decât veri. Mai târziu, soarta ne–a răspândit în lume (trăim acum pe patru continente).Dacă îmi amintesc corect, recenta vizită la Cluj a fost prima noastră revedere în orașul în care ne–am născut, de după război, la câte un an diferență unul de altul. Detaliile legate de (prea) scurta întâlnire, încep acum să se sedimenteze, imaginile fiind ceva mai clare decât în momentele, deseori haotice, ale petrecerii lor. Umbrelor li se adaugă apariții reale, orașul creat prin îmbinarea acestora fiind un amestec ciudat de vis și realitate, fenomen care, presupun, are loc și în sufletele altor ,,dezrădăcinați”.Read more…
Am fost acolo. Am fost și în Siria, și în Iordania, și în Liban. Am fost și încă cum! Și nu pentru câteva zile, nici măcar pentru o săptămână, ci de fapt, adunate toate, pentru luni de zile. Da, aveam bagaj, dar n-aveam nevoie de pașaport. Aveam tot ce-i trebuie unui turist, inclusiv hărți (și încă ce hărți!! Detailate, nu e un cuvânt), dar mai aveam ceva, pe umărul drept. Nu epoleți , că ăia sunt pe ambii umeri, ci pușcă, o pușcă automată, cu multe cartușe, grea a naibii, dar extrem de importantă, chiar vitală, pentru acele timpuri și locuri. O aveam cu mine tot timpul, o țineam sub pat în timpul nopții, și-i scoteam țeava pe fereastra autobuzului care ne purta prin teritorii inamice, de frica unui atac venit de pe undeva, de pe marginile șoselei întortochiate. Toate aceste gânduri mi-au venit în minte zilele trecute, în timpul postului de Yom Kippur, o zi în care adevăratul păcătos e cel care nu folosește acele ore de totală liniște pentru a depăna, în gând, amintiriRead more…
1940 – Păstrez în memorie foarte puţine imagini din primii patru ani ai vieţii mele când am locuit la Hotel Europa din Ploieşti care aparţinea familiei mele. Reţin astfel, în mod vag, momentele înfiorătoare când mama, ţinându-mă în braţe, alerga ţipând îngrozită pe coridoarele clădirii care se zdruncina în timpul cutremurului din anul 1940… Cu numai un an înainte mătuşile mele se amuzau adeseori de reacţia mea emotivă în momentele când îmi o melodie la modă în perioada respectivă: “Să-mi cânţi cobzar, să-mi cânţi ceva din cobză ta cea veche…”
Avionul de pasageri de tip Iliușin-62, cu rândunica stilizată a companiei Tarom pe ampenaj, a aterizat cu o ușoară smucitură pe pista aeroportului Schwechat din Viena. Ne apropiam de aerogara încă modestă de pe atunci, rulând printre grămezi de zăpadă murdară și băltoace în care se oglindea un cer plumburiu. Dintr-o dată am înțeles că ajunsesem într-o altă lume. De șase ani așteptam clipa aceasta, fără a avea certitudinea când și nici măcar dacă o vom apuca. Scăpaserăm în sfârșit de povara apăsătoare a vieții într-o dictatură și încă nu bănuiam grijile nu mai puțin copleșitoare care ne așteptau. Era martie 1970. Tata, mama și cu mine călcam pentru prima oară pe pământ occidental. După șase ani de nesiguranță, emigrația noastră din România așa-zisă socialistă a devenit realitate. Iat-o, „Felix Austria”, anticamera fericită pentru Australia încă și mai îmbietoare, care ne aștepta cu brațele deschise – cel puțin așa credeam noi atunci.Read more…
Noapte de primavară… Tel-Aviv 1957. Israel (Rezső) Kasztner, redactor de noapte la ziarul de limbă maghiară Uj Kelet și purtătorul de cuvânt al Ministerului Industriei și Comerțului din partea Partidului Mapai, se întorcea acasă, la locuința sa de pe Bulevardul Emanuel HaRomy din Tel-Aviv. Cineva din întuneric îl întreabă: Israel Kasztner? Kasztner răspunde: Da. Se aud câteva împușcături: primul glonț este ratat, dar celelalte două sunt țintite. Kasztner se îndreaptă cu pași grăbiți spre treptele casei. Ulterior s-a susținut că cineva ar fi tras încâ un glonț dintr-un alt unghi. După 11 zile de la atentat, Israel Ksztner a murit într-un spital tel-avivian, în urma rănilor suferite.Read more…
De obicei în decembrie, răstimpul dinainte de sărbătorile de iarnă – Hanuka, Crăciun, Anul Nou – mă înscriu şi eu în traseele marcate cu licăriri, scânteieri, luminiţe şi sclipiri (mai reale şi mai false), îmi iuţesc paşii pentru a-mi umple tolba de cadouri şi sufletul de impresii şi să ajung, în final, la limanul sărbătorilor, să mă scald în lumina lor caldă, aromitoare, liniştitoare şi îmbucurătoare ca o îmbrăţişare. Iată că la sfârşitul acestui an care, deja din prima lună, a stat – pentru mine şi pentru mulţi alţii – sub hasthagul #neîcredere, mi-e aproape imposibil să mă transpun în atmosfera plină de vrajă a sărbătorilor…Read more…
În cei peste 70 de ani care au trecut de la înfiinţarea ONU, au fost convocate 11 Adunări Generale Extraordinare, ultima fiind cea din 23 decembrie 2017. Peste jumătate din acestea (șase) au avut ca obiect și subiect Statul Israel. Celelalte 5 s-au ocupat de diferite alte teme majore ale lumii și anume „invazia sovietică în Ungaria” (1956) „Criza din Liban” (1958), „Criza din Congo”(1960) „Invazia sovietică în Afganistan”(1980) „Invazia Africii de Sud în Namibia” (1981). În Adunările Generale ordinare au fost votate 81 de Rezoluții privitoare la Israel (unul din cele 193 state membre ale ONU, unul din cele mai mici state ale lumii), iar în Consiliul ONU pentru Drepturile Omului rezoluțiile care au condamnat Israelul au reprezentat 46% (adică aproape jumătate:) din totalul celor adoptate de acest Consiliu înființat în 2008. Consiliul de Securitate – cel mai important organism al ONU – a emis 131 de Rezoluții referitoare la conflictul arabo-israelian.Read more…
Din nefericire cancerul nu are o origine microbiană sau virotică, altfel am fi scăpat de el demult, așa cum omenirea a scăpat de rujeolă, de poliomielită, de holeră, de tifos. care făceau ravagii în secolul trecut. Regretatul academician N. Cajal care a condus mulți ani Institutul Român de Virusologie a susținut ipoteza originii virotice a cancerului, dar nu a putut să o dovedească. După cum știm cu toții tumorile canceroase sunt o aglomerare de celule care au scăpat de sub controlul imunologic al organismului și se înmulțesc necontrolat sufocând țesuturile sănătoase. O multiplicare care nu poate fi oprită. Aici eu am o teorie a mea bazată pe procesul natural de regenerare. La câte teorii există și nu au o explicație valabilă de ce nu aș avea și eu o teorie a mea? Și m-am gândit să o public în Baabel, care nu e o revistă medicală și nici eu nu sunt medic, dar e citită de mulți oameni deștepți. Read more…
Într-o noapte în care somnul întârzia să pună stăpânire pe scoarța mea cerebrală mi-am adus aminte de această carte specială, în felul ei, și deodată mi s-a năzărit gândul că unul din puținele lucruri care mi-ar face o deosebită plăcere în ziua de azi ar fi să intervievez un politician palestinian, unul dintre aceia care fac parte din ”secția de propagandă” (așa se numea pe vremea mea) a Autorității Palestiniene. Să-i pun întrebări, dar să-l oblig să-mi ofere răspunsuri clare și fără să se ascundă după deget. Știu, nu am nicio șansă să ajung la un asemenea personaj. Trăim aproape unul (unii) de altul (alții), dar nu ne vedem, nu ne vorbim, deci nu ne cunoaștem. Ba mai mult, tot ce știm despre opiniile celuilalt primim prin intermediul mijloacelor de comunicație care, în cel mai bun caz, prezintă jumătăți de adevăruri și, în cel mai rău caz, pubică știri măsluite.Read more…
În pauza de lunch, cu puţin înainte de plecare, ne îndreptăm spre micul restaurant din vecinătate. Dintr-o eroare regretabilă depăşesc intrarea în parcarea localului şi colegul cu care eram începe să urle la mine ca să întorc imediat. Încetinesc şiRead more…
În anii cincizeci am locuit într-un apartament împreună cu altă familie, așa era „moda” pe vremea aceea. Ana, fiica mai mare a familiei cu care împărțeam locuința, era de vârsta mea și era mai băiețoasă decât mine și alți băieți. Mi-e era ciudă din cauza asta, de multe ori ne-am și ciondănit și nu întotdeauna am ieșit învingător. De două ori pe lună venea la ei tanti Zsófi, bunica Anei. Era o femeie micuță de statură, cu părul alb și cu ochelari cu lentile mari și groase. Venea de la Târgu Mureș și îmi aducea de fiecare dată cadouri. Mă bucuram tare de sosirea ei. Stătea de obicei două-trei zile și în fiecare seară ne citea povești. Avea o voce plăcută, caldă. Literele și desenele din cărțile de povești se reflectau în culorile curcubeului din lentilele ochelarilor ei. Mi-era foarte dragă și multă vreme am fost convins că era și bunica mea.Read more…
Clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a le-am urmat ca elevă particulară. În anul şcolar 1942-1943, după multe discuţii, părinţii au acceptat să fac ultima clasă de liceu (a VIII-a) la Cluj. Pentru evrei era numerus clausus aşa că spre norocul meu am mers la liceul evreiesc. Deşi războiul era în toi, a fost pentru mine anul şcolar cel mai plăcut şi mai frumos. Am locuit în gazdă la Fanny-néni, mătuşa mamei. Cunoşteam condiţiile în care locuieşte şi le-am acceptat fără crâcnire. Dânsa avea atunci peste 70 de ani şi locuia împreună cu o altă doamnă şi mai în vârstă. Locuinţa avea două camere cu baie dar fără bucătărie, iar camerele nu aveau intrare separată ci se trecea dintr-una în cealaltă. Mătuşa mea și cu mine ocupam camera din fund. La aceasta m-am adaptat fără probleme. Fanny-néni era o persoană neobişnuită: când eu nu eram acasă şi cineva venea la mine, stătea de vorbă cu prietenele mele fără dificultate. Colegele mele care nu erau din Cluj mă compătimeau pentru condiţiile mele de cazare. Masa o luam împreună cu ea ori la o pensiune modestă din apropiere, ori acasă, dar neavând bucătărie, nu ne puteam face decât o cafea (bineînțeles surogat) şi foarte rar câte o omletă. În toată această perioadă în Ungaria nu se simțea prea mult din catastrofa ce se apropia cu paşi uriaşiRead more…
Duminică, în Grădina Botanică din Cluj mi-am amintit de o butadă auzită cu ceva timp în urmă, de la un om de spirit: „Se fac tot mai multe poze şi tot mai puţine… fotografii”.
Grădina botanică era ultima staţie a periplului nostru tradiţional de aprilie, în căutarea, descoperirea şi redescoperirea magnoliilor din Oraşul Comoară, a arborilor vechi – care înfloresc, de decenii, cu tenacitate şi îndărătnicie în curţile caselor – şi a celor noi, mai degrabă arbuşti, care-şi deschid, sfioase, corolele stelate sau în formă de cupe pe petecele de pământ din faţa blocurilor, sfindând monotonia betoanelor.Am scos instinctiv telefonul să fac o poză şi am observat că gestul meu era multiplicat de zeci de ori, întrucât – cu excepţia bebeluşilor, preşcolarilor şi a seniorilor (foarte…seniori) – toată lumea fotografia în draci cu telefoanele sau aparatele de fotografiat…Read more…
Într-o dimineață deținuții nu au fost scoși la lucru, în birouri au fost date jos portretele mareșalului Antonescu, în unele locuri chiar și cele ale regelui. Două-trei zile a domnit o atmosferă ciudată, paznicii fiind mai prietenoși ca înainte. Încolo n-am știut nimic. Apoi toți puşcăriaşii au fost scoşi în curte şi ni s-a făcut cunoscut că România a denunţat alianţa cu Puterile Axei şi a trecut de partea Aliaţilor. Această comunicare ne-a parvenit absolut pe neaşteptate. Imediat după aceea s-a citit lista deţinuţilor şi a faptelor comise de fiecare; unii au fost trimişi la dreapta, alţii la stânga. Ținând seama de numărul nostru mare, treaba a ţinut ore în şir. În orice caz era clar că împărţirea în două grupe înseamnă pentru unii libertatea, iar pentru ceilalţi continuarea detenţiei. Condamnaţii politici, falsificatorii de acte, purtătorilor de acte false, cât şi cei condamnaţi pentru spionaj au putut părăsi închisoarea încă în aceeaşi zi. Fără să stau pe gânduri mi-am strâns cele câteva lucruşoare şi am luat-o spre ieşire. Trebuia să trec pe la direcţiune, unde mă aştepta Ionel Pop. El venise vrând să fie primul care îmi iese în întâmpinare și ne-am felicitat reciproc. El făcuse parte din delegaţia care tratase cu ruşii întoarcerea armelor împotriva nemţilor. Mi-am luat rămas bun de la director, care mi-a sărutat mâna (tempora mutantur!). Deci acestea au fost „lucrurile mari în pregătire” pomenite de avocat după proces!Read more…
Am primit recent un film vechi, mut, din 1924, făcut la Viena, un film excepțional nu prin calitatea lui, ci mai ales prin profeția pe care o face și care s-a adeverit pentru cel puțin 100 de ani. Acest film, ,,Orașol fără evrei”, a fost realizat după romanul ziaristului și scriitorului evreu austriac Hugo Bettauer. Am citit acest roman cu mulți ani în urmă și m-a impresionat încă de atunci, dar nu am știut că s-a făcut din el și un film, meritul lui fiind nu atât cel artistic, cât valoarea sa profetică, valabilă și azi, după aproape 100 de ani și mă tem că va fi și în viitor. Filmul l-a regizat H. K. Breslauer, la Viena, în perioada tulbure, într-o țară sărăcită de război, la început de criză economică, cu o inflație din ce în ce mai mare. El înfățișează o societate descumpănită, care și-a pierdut reperele, în care cei de la putere încearcă să se salveze căutând un țap ispășitor pentru toate eșecurile vremii. Vinovatul e găsit cu ușurință, cel altfel, evreul, alături de care au trăit în bună înțelegere de sute de ani. Nu voi intra în subiectul filmului deoarece titlul spune totul. Filmul a fost considerat pierdut și printr-o întâmplare au fost găsite recent fragmente importante din film, într-un târg de vechituri din Paris. Aceste fragmente au fost achiziționate de arhiva de film din Austria și prin donații s-a alcătuit un fond de 86.000 de Euro pentru reconstituirea lui. Ca de obicei, când nu cauți ceva anume, găsești ceva interesant la care nici nu te-ai gândit. Așa am găsit o broșură uitată, ,,Județul Câmpulung, turistic, balnear, climatic”, editată de Oficiul Județean de Turism la tipografia ,,Școala Română” Câmpulung-Moldovenesc la 15 septembrie 1935, cu un cuvânt înainte al președintelui Oficiului de Turism, C. Liontieș, viitor prefect al județului Câmpulung, dacă-mi aduc bine aminte. Este orașul meu natal, la care nu mă pot întoarce decât în vis.Read more…
Tocmai absolvisem anul întâi de medicină la Timișoara când am dat peste un anunț: Biroul de Turism pentru Tineret organizează o excursie în Cehoslovacia. M-am înscris, ce aveam de pierdut? Știam că șansele mele de a primi aprobarea erau minime pentru că toată familia înaintase demult actele pentru emigrare în Israel. Dar, vorba aceea, „prost să fii, noroc să ai”: cererea de emigrare fusese înaintată la Arad, iar excursia se făcea din Timișoara. Era înainte de éra internetului, nimeni nu și-a luat osteneala să cerceteze și am primit aprobarea! A fost unul dintre evenimentele cele mai de seamă ale vieții mele de până atunci. Era prima excursie în străinătate, eram pentru prima oară independentă, era prima mea întâlnire cu civilizația occidentală (chiar dacă țara era dincoace de Cortina de Fier), am văzut pentru prima oară o catedrală gotică „adevărată”[1]… Frumusețea orașului m-a impresionat profund. În trei zile l-am străbătut în lung și în lat, am umblat până mi s-au tocit picioarele și am reușit să văd o mare parte din monumente și priveliști. Atunci mi-am promis mie însămi să fac tot posibilul ca să revin.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
