Zilele trecute, făcând puțină ordine prin hârtii, am dat peste Clopotul, ziarul local de Botoșani, datat vineri 19 martie 1976. Nu știu dacă trebuia să râd, sau doar să zâmbesc. Chiar dacă mi-aș uita adresa ultimei reședințe din România, nu e nicio problemă: e notată în ziar. Stimați cititori, vă propun să lecturați cele ce urmează. Sper să zâmbiți ca și mine. Iată cum am ajuns ”erou” în ziar. Într-o seară, pe la începutul lunii martie 1976, primesc un telefon de la Biroul de pașapoarte să mă prezint la dânșii. Familia (eu, soția și cei doi copii) fiind proaspeți deponenți pentru plecarea definitivă în Israel, ne gândeam că, probabil, deja ni se aprobase cererea; și totuși aveam o îndoială: nu e prea repede?…Read more…
“Viața mea e jocul la bursă, fără el nu are niciun rost să mă scol dimineața”, îmi spune Alexandru E un om înalt, bine făcut, cu ochi albaștri, pătrunzători și cu un zâmbet deschis pe buze. În tinerețe a fost avocat cu propriul său birou. De zece ani e pensionar. Nu e câștigătorul care face avere din jocul de bursă, din contră, e “regele loser-ilor”. Nu numai că nu a devenit milionar, ci și-a pierdut toate economiile. În fiecare dimineață, cu excepția sărbătorilor și a zilelor de odihnă, de la ora zece până la închiderea bursei stă la computer și intră în lumea neînțeleasă, cel puțin pentru mine, a bursei. În ultima vreme, din lipsă de fonduri, joacă doar pe sume simbolice. Aproape întotdeauna pierde, dar rămâne optimist și crede că mâine va fi ziua cea mare când în sfârșit va lua potul cel mare. Și-a încercat norocul și pe la cazinouri, dar fără mare succes.Read more…
Îmi cer de la început scuze dacă titlul poate conduce cititorul spre o concluzie greșită, după care o atitudine agresivă (în sensul pozitiv al expresiei) față de calitatea sănătății fiecăruia poate începe chiar și la vârsta senescenței. De aceea mi-e teamă că cele ce urmează vor ajunge prea târziu la unii dintre cititorii revistei Baabel. Multe din cele de mai jos sunt cunoscute dar, recent, organizații și societăți medicale din Anglia și Statele Unite au pus la punct împreună un număr de recomandări (suficient de mic pentru a fi luat în considerație, dar de-ajuns de mare pentru a enerva!) care doar luate împreună au șanse de a îmbunătăți starea sănătății fiecăruia. Din păcate, încep cu vești proaste, adică cu ceva care nu depinde de noi, și anume genetica. După cum se știe, nimeni nu a fost întrebat unde ar vrea să se nască și din ce părinți. Așa se face că purtăm în corpul nostru niște gene, bune sau rele, de care nu suntem cu nimic răspunzători. Iar tratatele de specialitate arată că 50% din ceea ce se întâmplă cu noi din punct de vedere medical se datorește moștenirii genetice de la strămoșii noștri, mai apropiați sau mai depărtați (pentru că unele caracteristici genetice pot sări peste generații – cel puțin așa am învățat eu acum vreo 65 ani).Read more…
Una din cele mai recente apariții la Editura Hasefer este volumul intitulat Casa din pașapor (The Passport as Home) al lui Andy Markovits, profesor universitar american originar din Timișoara. Andy Markovitz a moștenit visul american de la tatăl său, Lajos. La faimosul meci de fotbal Germania-Ungaria din cadrul Campionatelor Europene din 1954, acesta i-a spus fiului său: ”Pe noi nu ne interesează cine a câștigat, pe noi ne interesează că s-a jucat la 4 iulie, ziua declarării independenței Americii”. Era o subtilă explicație a antipatiei, justificate de altfel de istorie, față de cele două țări care i-au prigonit pe evrei, trimițându-i în lagărele morții. Fiind timișoreni, membrii familiei Markovits au scăpat de Holocaust și subiectul nu a fost abordat foarte frecvent nici în familie, nici în cercul de prieteni, dar el nu putea fi evitat, deoarece chiar sora tatălui, mătușa Manci, care trăise la Oradea, a fost deportată și a avut norocul să supraviețuiască. Abia mai târziu, în adolescență, la Viena și în America, Andy a aflat despre ce a însemnat Holocaustul și despre consecințele pe termen lung ale acestuia pentru supraviețuitori, despre sentimentul de vinovăție pe care l-au avut mulți dintre ei, inclusiv tatăl lui, că au scăpat cu viață. Visul american al tatălui lui Andy își are și el originea în Holocaust, în teama ca acesta să nu se mai repete în Europa. Andy și-a petrecut adolescența la Viena împreună cu tatăl său (mama murise la Timișoara). Nu a avut niciodată probleme de limbă, fiind de cultură germană și urmând școala germană, și-a însușit chiar accentul vienez. Dar garanția supraviețuirii evreilor, spunea Markovits Lajos, este America, țara democratică unde evreii sunt acceptați și pot să se integreze.Read more…
Am început să scriu aceste rânduri amintindu-mi de emoționanta poveste de dragoste cu regretata mea soție Dr. Sanda Toivi, care nu a fost afectată nici de răstimpurile în care am fost obligaţi să trăim la distanţă unul de altul, de problemele noastre medicale și spitalizările survenite, de călătoriile peste hotare, de prietenii noștri și în final de tragica noastră despărțire prin trecerea Sandei într-o lume mai bună. Mi-am întâlnit viitoarea soție la Templul Coral Ploiești, cu ocazia sărbătorii de Roș Hașana din anul 5721. La ieșirea din sfântul lăcaș, S. îmi face cunoștință cu Sanda Brucăr, studentă la facultatea de medicină din București. Era nou venită în oraș, din Brașov, tatăl ei fiind numit recent director la întreprinderea textilă Dorobanțul Ploiești. Ne-am dus apoi cu toţii la plimbare pe bulevard.Read more…
Iată-ne la cea de a 11-a aniversare a revistei Baabel, al cărei prim număr a fost „moşit” şi „năşit” de Eva Galambos şi de mine sau viceversa. Ca de fiecare dată, nu pot să nu trec în revistă semnificaţiile numărului 11, primul număr prim simetric care ascunde semnificaţii din cele mai interesante. Numerologii spun că 11 este un număr-maestru cu o vibraţie puternică, iar persoanele care au legătură cu numărul 11 dau dovadă de creativitate şi voinţă de a avansa. În astrologie, numărul 11 este asociat cu zodia Vărsător reprezentând un flux de energie și idei. Timp de un an, Baabel şi baabelienii au fost asociaţi cu numărul 11 şi pot spune că nu am dus lipsă de creativitate şi de voinţă de a avansa, nici de energie şi de idei noi, după cum s-au putut convinge cititorii noştri. În calitate de redactor fondator şi responsabil, eu cred totuşi că cea mai mare realizare a celor 11 ani a fost faptul că am continuat să existăm şi să apărem cu regularitate. Studiind şi traducând, de-a lungul timpului, mai multe articole despre presa scrisă din Transilvania, am observat că foarte multe periodice, ziare şi reviste au avut o viaţă cu mult mai scurtă decât Baabel. Revista noastră a continuat să apară şi să se diversifice şi în cel de al unsprezecelea an de existenţă, graţie inspiraţiei şi devotamentului de care au dat dovadă autorii şi redactorii baabelieni, precum şi competenţei şi promptitudinii furnizorului nostru de hosting şi service, Horaţiu Sasch-Cenuşă.Read more…
Cu siguranță aproape toată lumea cunoaște celebra baladă Summertime din opera fraților Gershwin, care răsună în căldura sufocantă din sudul Statelor Unite. Acțiunea tragică se petrece într-un cartier sărac din Charleston, South Carolina. Porgy, un cerșetor negru infirm, caută dragostea frumoasei Bess, care este curtată și sedusă de figura dubioasă Sportin’ Life. Primită la început cu scepticism, această primă operă în care toate personajele sunt de culoare, s-a bucurat apoi de o popularitate durabilă. Poate că inițiații știu că opera lui Gershwin se bazează pe un roman din anul 1925, intitulat Porgy, scris de jurnalistul și autorul american de cărți pentru copii DuBose Heyward (1885-1940). Acesta, la rândul său, s-a inspirat dintr-un eveniment real din orașul său natal. Însă acțiunea romanului și cu atât mai mult a operei, au puțin de-a face cu evenimentele reale. Amândouă s-au mărginit să preia în primul rând atmosfera locală, realitățile sociale ale vremii, și să le amplifice într-un mod dramatic. Povestea se bazează pe evenimente petrecute prin anul 1900, în cartierul rural James Island la marginea orașului Charleston.Read more…
Foarte recent, între 3 și 9 septembrie, Oradea a avut privilegiul de a găzdui o manifestare complexă, extraordinară se poate spune – și asta fără a exagera – intitulată Festivalul Euroiudaica. Au fost șapte zile de început de toamnă pline de manifestări și evenimente culturale de o mare diversitate și de o înaltă ținută calitativă. Însuși cuvântul ”festival” înseamnă sărbătoare sau timp sărbătoresc și, de această dată, poate mai mult ca în alte ocazii în care se folosește acest termen, am simțit sărbătoarea apropierii locuitorilor orădeni de toate etniile prin intermediul activităților desfășurate pe parcursul acestor șapte zile, începând de dimineață și continuând uneori până târziu în noaptea caldă de sfârșit de vară. Locațiile alese au fost de asemenea reprezentative pentru istoria iudaică a orașului.Read more…
Am văzut de curând extraordinarul film scris şi regizat de Alexandru Solomon: “Arsenie. Viaţa de apoi”. Un film a cărui interdicţie este imperios cerută de arhiepiscopia Aradului şi cea a Sibiului[1]. Chipurile, mirenii ‒ care cer canonizarea lui Arsenie Boca (1910-1989) ‒ ar fi nemulţumiţi de felul în care regizorul (necredincios, ba chiar evreu) prezintă viaţa “de sfânt” a călugărului (relatiile sale cu Miscarea legionara, raporturile cu Securitatea comunista, presupusele miracole infaptuite etc). Mă mir că limbutul ÎPS Teodosie al Tomisului nu s-a pronunţat încă în această privinţă. Cu siguranţă, grupări politice naţionalist-populiste, gen AUR, o vor face cât de curând. S-ar putea ca efectul să fie contrar şi filmul lui Solomon să cunoască un succes neaşteptat. Eu îl recomand cu căldură pt că ne prezintă România post-comunistă dintr-o perspectivă inedită.Read more…
Adam, medic specialist în terapie intensivă, a fost trezit din somn de alarma aeriană. Era sâmbătă, șase și treizeci de minute dimineața. În acea zi plănuise să facă o excursie cu prietenii. La radio se anunțau numele localităților din țară spre care au fost lansate rachete de către Hamas. Din păcate nu era prima oară când se trăgea cu rachete spre Israel, l-a surprins însă numărul foarte mare al localităților atacate și faptul că în cele situate lângă Fâșia Gaza s-au înfiltrat teroriștii Hamas care trăgeau în oricine le ieșea în cale. Mai târziu avea să afle de masacrul care a avut loc în acele kibuțuri. Când a ajuns la serviciul de urgenţă al spitalului, a înțeles gravitatea situației. Adam era pensionar de trei ani, dar a venit să-i ajute pe colegii lui. Urgența era plină de răniți, sânge peste tot, cadavre, oameni care strigau, un tablou apocaliptic. Medicii lucrau încercând să-și păstreze calmul, mulți însă nu-și puteau stăpâni lacrimile. Adam lucra la triajul bolnavilor, pe măsură ce aceștia erau aduși în spital. Cazurile cele mai grave, care aveau nevoie de intervenții urgente invazive, erau duse la secția de traumă. De multe ori participa și el la asemenea proceduri. Lângă intrarea la urgențe era o mare de rude și prieteni ai răniților, neliniștiți, dornici să obțină informații despre cei internați. Întreaga țară era în șoc.Read more…
Mă plimbam împreună cu fratele meu prin Ierusalim, când deodată el s-a oprit în fața unei case din cartierul Rehavia. (Pentru cei care cunosc orașul, ea se află vizavi de Terra Santa și la câțiva pași de reședința primului-ministru.) Spre deosebire de clădirile din jur, nu era un bloc cu apartamente, ci o vilă care părea să fi aparținut unui mare bogătaș, aproape un palat, cu două etaje și o grădină înconjurată de un zid înalt. Era construită din piatra locală, în stilul Bauhaus caracteristic anilor 1930: cu linii drepte, simple, clare, doar cu o terasă rotunjită care dădea spre grădină. Trecusem pe acolo de zeci de ori și nu o remarcasem niciodată, ascunsă cum era după zid. Dar în ultima vreme primăria a instalat tăblițe cu explicații pe multe clădiri de interes istoric și de acolo am aflat că se numea „Vila Lea” și fusese construită în 1934 de avocatul Nassib Abcarius Bey pentru soția sa Lea, născută Tenebaum. Lea Tenenbaum este un nume cât se poate de comun la Ierusalim, dar Nassib Abcarius Bey?? Nassib putea să fi fost arab, dar Abcarius nu sună deloc a nume arab. Datele sumare de pe tăblița albastră m-au intrigat, am căutat pe Google și am dat peste o adevărată telenovelă din Ierusalimul de acum 100 de ani.Read more…
Oare există cineva care nu cunoaşte vechea dilema expusă în Vechiul Testament, (Cartea Împăraţi 1, Pericopa 3:16) ca fiind Judecata în faţa căreia a fost pus Solomon? Continuând a-mi petrece părţi semnificative ale zilei în faţa canalelor de televiziune, urmăresc cu sufletul înecat de emoţie şi lacrimi poveştile oamenilor ale căror rude apropiate sau mai îndepărtate au fost răpite acum mai bine de 40 de zile. Astăzi am auzit că o persoană căreia i-au fost răpite sora, nepoţeii de trei şi nouă ani şi mătuşa, a iniţiat un marş din Piaţa Ostaticilor din centrul oraşului Tel Aviv, la intrarea în Muzeul de Artă al oraşului [2] şi până la locuinţa primului ministru Netanyahu din Ierusalim [3]. Un marş de protest care a reunit sute, dacă nu chiar mii de oameni. Mărşăluiesc cei care au speranţa şi credinţa că prin solidarizarea lor vor reuşi să schimbe atitudinea guvernului, determinându-l ca în acţiunea militară actuală să dea prioritate maximă eliberarea şi readucerea ostaticilor. Se aud din ce în ce mai puternic vocile hotărâte, astăzi chiar violente, ale oamenilor disperaţi că după atâta timp, (o eternitate!), copiii lor, fraţii, surorile sau rudele nu au fost nici măcar vizitate de Crucea Roşie, pentru a vedea dacă mai trăiesc. De partea cealaltă politica guvernului, în care primează operaţiunea militară, lentă, vitejească, aparent sigură, cu riscul pierderii altor vieţi omeneşti, vizează în primul rând spulberarea imperiului terorii Hamas, atât militar cât şi administrativ.Read more…
Suntem la început de decembrie și iarna noastră întârzie, poate mai mult decât de obicei. Afară sunt 22 de grade celsius la prânz, și se anunță o vreme și mai caldă. Pe vremuri, când lucram la Toronto, am învățat că anotimpurile în acea țară se împart în două părți inegale: vara – iulie și iarna – restul anului. Mai era și Indian summer, adică vreo câteva săptămâni cu temperaturi acceptabile, aproape fără intemperii, copaci cu frunze ruginite, un peisaj realmente impresionant. Eu, locuitor temporar al acelor locuri, eram revoltat că nu se poate face nimic pentru a schimba clima locală, dar ”băștinașii” priveau lucrurile cu cea mai impertinentă nonșalanță: era cald, totul e în ordine; se făcea frig, era zăpadă, dar înăuntru era cald, circulația publică nu prea avea de suferit, metroul circula normal ș.a.m.d. Dar aici, în Israel, treburile stau complet altfel. N-am idee cine a copiat pe cine: natura a preluat ”tradițiile” vieții de zi cu zi, sau din contra, viața noastră e o copie fidelă a vremii. e o copie fidelă a vremii.
Am petrecut mult timp prin locuri străine și știu că nicăieri schimbările de anotimp nu se petrec cu precizia caracteristică științelor exacte, dar am senzația că aici, la noi, parcă totul e cel mai aiurea și mai alandala… Pe scurt, mai tot ce se întâmplă aici nu are nicio legătură cu ceea ce ar trebui să se întâmple. S-o luăm de la început.Read more…
Zilele trecute am luat-o pe nepoata noastră cea mare la o zi de relaxare la un mall din Tel Aviv. Cum ei nimic nu îi scapă și este foarte curioasă din fire, s-a oprit lângă o reclamă care arăta niște blocuri turn în curs de construcție în nordul Tel Avivului. Nepoata s-a întors spre mine și m-a întrebat: “De ce nordul orașelor este de obicei mai înfloritor și locuitorii sunt mai înstăriți decât în sud?” Cunoșteam acest lucru în Israel, dar niciodată nu m-am întrebat de ce. Nordul orașului Rehovot, acolo unde locuiesc eu, găzduiește celebrul Institut Weizmann și Facultatea de Agricultură și, fără discuție, locuitorii din nordul orașului au un statut social mai ridicat și probabil sunt mai înstăriți decât cei din sud. Acest fenomen este și mai pronunțat la Tel Aviv astfel încât în glumă (sau în batjocură) cei din sud îi numesc pe cei din nord țfonim (nordici), iar cuvântul de argou țfonbonim a devenit o poreclă pentru băieții de bani gata. Tel Avivul este numit chiar Medinat Tel Aviv (Statul Tel Aviv), el fiind nu numai centrul economic al Israelului, ci și centrul vieții culturale și boeme. Dacă mă gândesc bine, acest lucru se aplică și Europei de Nord față de cea de Sud, Americii de Nord față de cea de Sud, Italiei de Nord față de cea de Sud, etc. Dar care este explicația? Care sunt factorii care intervin în alegerea domiciliului? De ce unii preferă nordul și nu sudul? Cercetând pe Internet articole legate de preferința locului unde am vrea să trăim, m-am oprit la cuvântul Gentrification.Read more…
Cei de la liceul unde am câteva ore m-au rugat să le vorbesc elevilor despre 100 de zile de captivitate. Dar eu mă gândesc mai mult la nopți. Nopțile sunt mult mai greu de suportat decât zilele. Nopțile acelea fără cerul înstelat deasupra capului și fără nicio lege morală în jur. Și nopțile trec greu. Putem noi oare să ne închipuim cum se trăiește fiecare oră din acele nopți, fiecare minut? 136 de oameni ascunși de lume și uitați de Dumnezeu în tunelurile Hamasului. Sunt în drum spre școală și încă nu știu ce o să le spun elevilor. Mesajul meu pare cam deprimant și tinerii nu au nevoie de astfel de mesaje. Unde să găsesc fărâma de optimism? Luminița de la capătul tunelului? Peste cinci minute mă voi afla în fața elevilor. Mai am de traversat o ultimă intersecție. O cunosc bine, aici demonstram în fiecare sâmbătă, alături de alte câteva sute de oameni, împotriva reformelor judiciare ale guvernului. Intersecția e și acum plină de demonstranți. Pe unii din ei chiar îi cunosc. Doar pancartele s-au schimbat. Nu mai scrie pe ele Nu reformei! ci 100 de zile e mult prea mult.Read more…
Pe mine mă fascinează documentele. Mai ales pentru cele vechi, originale, nu mai este doar o pasiune, a devenit o obsesie. „De gustibus non disputandum est” spuneau latinii. Mie parcă mi-e puțin milă de cei care nu sunt în stare să mă înțeleagă. Ca și madlena lui Proust din În căutarea timpului pierdut, doar uitându-mă la un document, din străfundurile memoriei se ridică și se încheagă în fața mea o altă lume. Scenarii cu dialoguri și acțiune, gândurile și postúrile personajelor inventate de mine mă copleșesc. Aud scârțâitul podelei din birou, simt mirosul parfumului folosit de persoana care a întocmit documentul. Dacă este datat, personajele sunt îmbrăcate potrivit epocii, dacă identific locul unde a fost emis, văd aievea nu doar încăperea, ci și clădirea, orașul și țara respectivă. De obicei interesul meu se reduce la a înțelege ce le-a trecut prin cap persoanelor care au întocmit ori au solicitat documentul și fundalul istoric căruia le aparțin. De fiecare dată sunt surprins din nou să descopăr cât de puțin s-a schimbat natura omului de-a lungul anilor – așa cum îmi apare mie din documentele examinate.Read more…
Din totdeauna am fost atras de termenul ”apatrid”, care definește o situație specială, aș zice unică, în lumea contemporană. Timp de câteva săptămâni, eu am răspuns cu precizie acestei definiții: primisem pașaportul de emigrare spre Israel, în care se specifica că sunt ”fără cetățenie”, și încă nu ajunsesem pe aeroportul din Tel Aviv unde am primit pe loc certificatul de cetățean israelian. Dacă îmi aduc bine aminte, în acele zile nu simțeam vreo diferență față de ce reprezentam eu în propriii mei ochi. Eram același, indiferent ce spunea pașaportul meu. Dar am senzația că în zilele noastre există foarte mulți în situația de apatrid; mă refer în primul rând la milioanele de refugiați a căror situație cetățenească încă nu e clarificată oficial. Nu-i invidiez. Eu rămân la părerea mea că fiecare are nevoie de o patrie, de o bucată de pământ de care să fie legat nu numai oficial, dar și sufletește. Am numit ac est lucru apartenență, apartenența la țara în care trăiești. Deunăzi m-am lovit de un articol publicat în cotidianul (în ebraică) pe care îl primesc acasă, cu o regularitate ieșită din comun pentru o țară în care nimic nu merge ca pe roate, mai ales în vremuri de restriște, ca cele în care trăim de câteva luni bune. Articolul respectiv se referă, printre altele, la un sondaj efectuat în nu mai puțin de 21 țări de pe toate continentele, de către Centrul de cercetări Pew, pentru a preciza modul în care cetățenii fiecăreia din acele țări simt că aparțin respectivei entități geopolitice, adică statului în care trăiesc.Read more…
Încă din școala elementară mi-a plăcut să citesc fabule, care erau uneori comice și învățai din ele de-ale vieții. Cine nu a auzit de Esop, la Fontaine sau Krîlov? Se pare că ultimii doi, în fazele incipiente ale carierei lor de fabuliști, s-au “inspirat” din fabulele lui Esop.(1,2) Poate că astăzi acest lucru ar fi considerat plagiat, dar oricum, amândoi au devenit fabuliști de renume. Cel mai mare fabulist român a fost Grigore Alexandrescu. După câte am citit, eroii lui erau originali și nu apăreau la alți fabuliști. Fabulele se termină întotdeauna cu o morală, de obicei pozitivă, care are ca scop alegerea unei căi drepte în viață. Nu știu de ce cauză, dar astăzi m-am trezit cu dorința de a compune și eu o fabulă. Povestea imaginară se petrece în rezervația Ngorongoro din Tanzania, pe care am vizitat-o acum câțiva ani. Cuvântul Ngorongoro este termenul folosit de luptătorii tribului Maasai pentru clinchetul scos de tălăngile de la gâtul vacilor pe care le păzeau.(3) Ngorongoro este vecină cu marea rezervație Serengeti, dar este relativ izolată, fiind situată într-un crater rezultat în urma unei erupții vulcanice. Și acum iată fabula.Read more…
Statutul meu de persona (Google) non grata a debutat în 29 martie 2024, când am fost dată afară, eliminată, exclusă, izolată, segregată, alungată, interzisă de către Google (numit în continuare G.) care – în același timp – nu contenea să mă invite cu ipocrizie, cu fățărnicie mieroasă, să mă autentific. Apoi, după ce făceam primii pași de confirmare că eu sunt eu însămi și nu un intrus care se dă drept mine, poc îmi trântea ușa în nas!
Eu păream a fi chiar eu, lucru confirmat de adresa mea de e-mail de recuperare (de pe Yahoo), însă G. Necredinciosul nu accepta numărul meu de telefon de verificare. Zicea că „This phone number cannot be used”. Vă jur că am același număr de telefon (pe Vodafone) încă de pe vremea dinozaurilor celulari din anii 1990. Am schimbat o sumedenie de aparate, din ce în ce mai smart, dar am rămas fidelă, credincioasă, devotată, numărului inițial, ancestral (cel pe care, Slavă Domnului, îl mai țin minte). Dar G., înţepenit în procedură, ştia una şi bună: îmi cerea din nou adresa de e-mail de confirmare, îmi trimitea un cod nou pe care mă ruga să-l introduc iarăşi în fereastra de verificare cu telefonul (treapta a doua de securitate) şi (evident)… nicio surpriză, primeam acelaşi răspuns: „This phone number cannot be used”.Read more…
Israelul se află la ora actuală într-o situație pe care nu au dorit-o nici guvernul, nici militarii, și anume o amenințare din trei direcții, deși, întrebați la un moment dat, aceștia din urmă au declarat că pot face față. În primul rând este războiul din Gaza, care durează de peste șase luni, mult mai mult decât se credea, și care doar parțial a ajuns la rezultatele așteptate, în al doilea rând intensificarea atacurilor Hezbollah din nord, iar acum confruntarea cu Iranul. În ceea ce privește Gaza, nu s-a reușit nici până acum eliberarea ostaticilor, despre care unele informații susțin că ar fi murit, și nici distrugerea tuturor diviziilor Hamas, dintre care două se află în Rafah. De aceea, Israelul insistă pentru o intervenție terestră aici, mai ales că Hamas a refuzat și ultima propunere de armistițiu. Modalitatea în care se duce războiul din Gaza, cu un număr mare de victime colaterale, civili, inclusiv membri ai unor ONG-uri care aduc ajutoare, au știrbit prestigiul Israelului, statul evreu simțindu-se izolat. În nord, Hezbollah atacă în continuare localitățile de lângă graniță și duminica și-a coordonat acțiunile cu cele ale Iranului.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
