Cred că Efraim Kishon, fostul ziarist din Budapesta și scriitorul, umoristul și regizorul de filme israelian, apoi elvețian a observat și a redat cel mai bine paradoxurile acestui petic de pământ înghesuit între zecile de state arabe și care a primit numele Israel, după strămoșul nostru Jakob-Israel. Este adevărat că de secole evreii sunt talentați la autoironie. Probabil că este un instinct de autoapărare născut din realitatea crudă a diasporei. Dar tot atât de adevărat este că până astăzi israelienii de baștină nu se văd în oglindă – deși nu poartă ochelari. Adică văd numai ce vor ei. Să zicem că au imaginație. Iar Kishon, venind din altă civilizație, putea observa detaliile. Read more…
În anul 1929 în Palestina aflată sub mandat britanic au avut loc niște atrocități cumplite, care au zguduit comunitatea evreiască din țară și au lichidat multe localități cu populație mixtă, evreiască și arabă, precum și unele localități evreiești aflate în vecinătatea celor arabe. Anul acesta la 23 august s-au împlinit 90 de ani de la izbucnirea acestor atrocități. În ebraică ele sunt cunoscute ca Meoraot Tarpat (Evenimentele din 1929, după calendarul evreiesc anul 5289, exprimat în litere ebraice תרפ”ט , tav-reiș-pei-tet, pronunțat pe scurt tarpat). În engleză s-au numit Palestine riots of 1929 (Revolta din Palestina din 1929), iar în arabă Thawrat al-Buraq (Revolta Zidului Plângerii). Aceasta demonstrează o dată mai mult că întotdeauna se poate găsi un pretext legat de Zidul Plângerii și de Muntele Templului. Tendința de a-i învinui pe evrei de o așa-zisă dorință de a cuceri Muntele Templului există de peste o sută de ani. Problemele au început în 1928, de Iom Kipur, când evreii din Ierusalim s-au adunat la rugăciune pe esplanada din fața Zidului Plângerii și au pus niște paravane care delimitau zone separate pentru bărbați și pentru femei, ceea ce contravenea statu-quo otoman rămas în vigoare. A doua zi poliția engleză le-a îndepărtat. Li s-au alăturat tineri arabi care țipau „Moarte evreilor”. Read more…
În ultimii ani am fost de mai multe ori in China, cu treburi. De la aeroport la hotel, de acolo la ședințe și înapoi. Uneori călătorii în afara Beijingului, cu trenul, tot cu treburi. Printre ele, foarte rar, câte o fugă spre un punct turistic cunoscut în întreaga lume: după mai bine de trei ani de călătorii în țara viermilor de mătase nu reușeam să înțeleg fenomenul social, politic și mai ales economic care are loc în China în ultimele decenii și care a transformat țara înapoiată și izolată de pe vremea lui Mao într-o supraputere care face concurență oricărei puteri occidentale, inclusiv Statele Unite. Și iată că luna trecută o excursie (da, excursie, nu călătorie cu treburi!) mi-a deschis ochii. Două săptămâni am cutreierat această țară imensă pe care niciun străin nu o poate cunoaște așa cum trebuie, pentru că nimeni (sau aproape nimeni) nu posedă instrumentele necesare pentru a înțelege ce se întâmplă acolo în aceste zile…Read more…
Îmi închipui fețele mirate ale cititorilor: asta cine o mai fi? Vreo „eroină a clasei muncitoare”, pe care comuniștii înșiși au uitat-o? Trebuie întâi să-i mulțumesc lui Jack Chivo pentru că mi-a dat ideea. Iar apoi voi încerca să vă conving că subiectul este chiar foarte interesant. Cititorii mai vârstnici își vor mai aminti numele Olga Bancic – dar cei mai tineri probabil nu l-au auzit niciodată. Mie îmi amintește de Liceul Nr. 2 din Arad. Poate altora le va aminti de o stradă din București, de ștrandul din Câmpulung Muscel, orfelinatul din Buzău, sau băile termale de la Geoagiu. Toate acestea ori nu mai există, ori au primit demult un alt nume. Dar prea puțini știu cine a fost ea cu adevărat Olga Bancic (1912 – 1944) s-a născut la Chișinău cu câțiva ani înainte de Marea Unire. De fapt o chema Golda și era fiica unui mic funcționar evreu. Familia trebuie să fi fost foarte săracă dacă la vârsta de 12 ani fetița era deja ucenică într-o fabrică de saltele. Participând la grevele muncitorilor din fabrica unde lucra, a fost în repetate rânduri arestată și maltratată. La șaisprezece ani și jumătate s-a căsătorit cu Jacob Salomon. Originar din Iași, el a supraviețuit Holocaustului și a devenit scriitor, fiind cunoscut sub pseudonimul Alexandru Jar. Tânăra pereche s-a stabilit la București și a activat în partidul comunist în ilegalitate. La o manifestație ea a fost arestată și condamnată la doi ani de închisoare. În 1937 soțul ei a plecat în Franța, iar ea l-a urmat cu un an mai târziu, după ce a fost eliberată. Read more…
Vă veți mira poate de ce am ales un subiect atât de prozaic. Doar fiecare copil care a terminat clasa întâi știe să recite alfabetul. Ba îmi amintesc că prin clasa a II-a eu chiar l-am cântat, în versiunea lui Mozart, la corul Școlii de Muzică din Arad. i totuși invenția scrierii a fost un pas uriaș al omenirii pe calea progresului și a civilizației. Prin ea informația putea fi păstrată nu numai în memorie ci putea fi redată mai mult sau mai puțin fidel la distanțe mari, atât în spațiu cât și în timp. Prima relatare despre invenția scrisului apare într-un poem sumerian: „Limba mesagerului s-a împleticit și el nu a putut repeta solia. Atunci regele din Kulaba a făcut o tăbliță de lut și a pus cuvintele pe ea. Nimeni nu mai pusese vreodată cuvinte pe o tăbliță de lut.” Scrisul a fost inventat în mod independent de diferite culturi, în perioade și în zone geografice diferite. Cele mai vechi și mai cunoscute au fost cea sumeriană, cea egipteană, cea chineză, scrierea Maya din America Centrală… Alte civlizații au preluat ideea scrierii și au adaptat-o limbii lor. Așa se face că în zilele noastre există o mare diversitate de sisteme de scriere, din care unele ne apar chiar foarte ciudate. Oare cum poate fi citită scrierea arabă? Dar cea armeană? Și ce ne facem cu japoneza, care folosește concomitent mai multe sisteme de scriere? Totuși japonezii se descurcă…Read more…
Cine ar fi crezut că va sosi și ziua în care Academia Suedeză, printre misiunile căreia se include şi decernarea Premiului Nobel pentru literatură, se va înscrie pe rușinoasa listă a instituțiilor afectate de epidemia scandalurilor sexuale?! Și cine ar fi crezut că Peter Handke, autorul austriac care i-a închinat ode dictatorului Slobodan Milošević, va apuca ziua în care prestigioasa instituție îl va răsplăti pentru meritele sale îndoielnice? n primăvara lui 1999, când forțele aliate occidentale au pornit atacurile contra Republicii Federale a Iugoslaviei, Handke se afla la Belgrad, unde declara cu patos:,,În momentele în care criminalii NATO își lansează bombele contra acestei țări, locul meu este aici.” Nu era prima oară când ideile sale au provocat opinia publică. În 1966, când Handke nu împlinise încă 24 de ani, într-un mesaj adresat Grupului 47 (cerc literar la Universitatea Princeton din SUA), ataca literatura germană, acuzând-o de ,,impotență descriptivă”., Criticii i-au prezis atunci un succes uriaș tânărului autor, considerat un rebel literar mai ales după publicarea romanului său Die Hornissen (Viespii). Prozator, dar și poet, uneori agresiv, alteori sensibil, el a produs în scurt timp un număr uriaș de nuvele şi piese de teatru, iar romanul său publicat în 1970 s-a bucurat chiar de vânzări considerabile, fiind adaptat la ecran de regizorul Wim Wenders, cu care a colaborat mai târziu și în cadrul eforturilor de realizare a capodoperei acestuia din urmă, Aripi deasupra Berlinului.Read more…
Cine nu a visat vreodată să devină multimilionar? Și nu în zilele noastre, când moneda s-a devalorizat și se azvârle cu milioanele în dreapta și-n stânga, ci, să zicem, acum 150 de ani… Să aibă și ei parale, acesta era visul a milioane de evrei sărmani, ca cel din Scripcarul de pe acoperiș. Read more…
Noi nu ştim să ne gestionăm istoria. Am ratat un important “mit fondator” (G.M. Tamaş) al României democratice: Revoluţia română. Orice popor ar fi ştiut să-şi forjeze o istorie glorioasă, plecând de la o sângeroasă revoltă populară, cu peste 1.100 de morţi şi 3.300 de răniţi, cu eroi tineri (“decreţei”, copiii nedoriţi care şi-au omorât “părinţii”), cu lupte de stradă împotriva unei dictaturi nemiloase. În toate ţările comuniste nu s-a tras un singur foc şi nu a fost înregistrat nici un mort, nici un rănit. La noi, comunismul s-a instaurat sângeros şi s-a prăbuşit sângeros.
Am transformat Revoluţia română (confiscată la final de activişti şi securişti din eşaloanele 2-3), dintr-un eveniment glorios de mândrie naţională, într-unul de jenă naţională (ca o boală venerică). Am transformat-o într-un fel de lovitură de palat ruşinoasă, realizată, chipurile, de ruşi, de unguri, de Securitate, de KGB, de CIA, de oricine, numai de cetăţenii români nu. S-a ajuns, de fapt, să se sustină teoria lui Ceauşescu insuşi: “lovitură de stat” plus “agenturili străine”. Asistăm la o nouă formă de negaţionism.Read more…
O dată pe an, de Ziua Independenței, are loc ceremonia acordării Premiului Israel de către președintele statului, primul ministru și ministrul educației, în prezența celor mai importante personalități din țară. Acest „premiul Nobel israelian” este acordat pentru realizări remarcabile în știință, artă sau acțiuni sociale de valoare deosebită. Premiul este acordat numai unei persoane în viață, care trebuie să-l accepte și să participe la ceremonie. Aproape în fiecare an sunt controverse politice în jurul unor laureați.n 1959 s-a petrecut ceva fără precedent, care nu s-a repetat nici până azi: premiul pentru literatură ebraică a fost decernat incognito, unei persoane care scria și publica sub pseudonim. Nici el, nici vreun membru de familie nu au participat la ceremonie. De fapt nici măcar nu era israelian și nu trăia în Israel. Nimeni din sală, nici juriul, nici ceilalți laureați nu știau cine se ascundea îndărătul numelui de I. Gole, însă toți cunoșteau opera pentru care i-a fost acordat premiul: un poem în limba ebraică, numit Masa Gog (Povara lui Gog), care conține o prezicere despre căderea comunismului; ea s-a îndeplinit abia după 30 de ani. n 1959 s-a petrecut ceva fără precedent, care nu s-a repetat nici până azi: premiul pentru literatură ebraică a fost decernat incognito, unei persoane care scria și publica sub pseudonim. Nici el, nici vreun membru de familie nu au participat la ceremonie. De fapt nici măcar nu era israelian și nu trăia în Israel. Nimeni din sală, nici juriul, nici ceilalți laureați nu știau cine se ascundea îndărătul numelui de I. Gole, însă toți cunoșteau opera pentru care i-a fost acordat premiul: un poem în limba ebraică, numit Masa Gog (Povara lui Gog), care conține o prezicere despre căderea comunismului; ea s-a îndeplinit abia după 30 de ani. Read more…
Pe Stefan Zweig l-am descoperit în copilărie. ”Lumea de ieri”, autobiografia lui, scrisă când se afla în exil, a fost și pot să spun că este una din cărțile mele de căpătâi. Se afla în biblioteca părinților mei și am citit-o mai întâi pe la 12 ani. M-a prins de la început, deși nu este o scriere pentru un copil. Apoi am recitit-o de multe ori și la diferite vârste și de fiecare dată cu alți ochi. Adult fiind, mi-am creionat niște caracteristici care au justificat dragostea mea constantă față de scriitor și carte – profundul lui umanism și europenism, ideile lui de ”globalizare avant la lettre”, pacifismul alături de incompatibilitatea față de război, aici fiind vorba de Primul Război Mondial, respingerea naționalismelor și a falsului patriotism. Apoi, descrierea vieții culturale și literare a epocii în care și-a trăit tinerețea, Viena – o adevărată capitală culturală europeană, multietnică, unde evreii se simțeau bine și au fost creatorii și susținăturii culturii austriece de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, portretele unor personalități, cel remarcabil al lui Theodor Herzl, pe care Zweig l-a admirat, dar nu a fost de acord cu soluția sionistă, de stat al evreilor… De aceea, m-am bucurat când am aflat că anul trecut a apărut o carte despre ultimii ani ai vieții lui, un fel de continuare a ”Lumii de ieri”. Întitulată ”Exilul imposibil. Stefan Zweig la sfârșitul lumii”. Cartea a fost scrisă de George Prochnik, scriitor american de origine austriacă, bunicii și tatăl lui refugiindu-se de asemenea din Viena în Statele Unite. George Prochnik s-a născut în America, dar din povestirile părinților și bunicilor a avut multe informații despre viața vieneză dinainte de Anschluss și știa și despre existența lui Stefan Zweig.Read more…
Dintre toate știrile care au asaltat liniștea noastră în preajmă de week-end, cea mai incitantă a fost dezvăluirea planului mult trâmbițat, moșit de echipa condusă de ginerele președintelui Donald Trump, întitulat pompos ”Pace pentru Prosperitate”. Deși prin ”scurgeri” de informații meșterite cu ”pudoare”, opinia publică era pregătită în linii mari pentru surprizele oferite de planul ale cărui secrete au fost plimbate pe la multe cancelarii ale lumii, părțile direct implicate, le-au primit cu fastul cuvenit, unii mimând satisfacția majoră, ceilalți furia greu stăpânită. Și unii și alții sunt conștienți că sunt prinși într-o capcană din care – cel puțin pentru moment – nu se întrevede vreo ieșire. Totuși, după o ”încremenire în proiect” care ține de 20 de ani, (ultima întâlnire oficială a reprezentanților autorizați ai Statului Israel cu ale Autorității Palestiniene la masa tratativelor s-a întâmplat cu două decenii în urmă) inițiativa Președintelui Trump a scos puțin contenciosul israelo-palestinian în lumina reflectoarelor.Read more…
În plin sezon de câşlegi (carnaval sau fasching) măştile sunt la mare căutare, cel puţin pe aici prin Ardeal. În lipsa unui costum care să te deghizeze în întregime poţi să-ţi faci apariţia la balul mascat de sezon doar cu o mască, achiziţionată la supermarket sau la tarabă, ba chiar şi împrumutată, mască să fie! Trebuie să recunosc că nu am mai fost la carnaval de o bună bucată de vreme, dar asta nu m-a împiedicat să pornesc în căutarea unei măşti tocmai de Lăsata Secului (catolic), respectiv între câşlegi şi cârnelegi după calendarul ortodox. Dar nu după o mască de carnaval artizanală sau de duzină – nici pe departe atât de sofisticată ca cele purtate la faimosul Carnaval de la Veneţia care…anul acesta s-a amânat din cauza aceluiaşi nobil (după denumire) virus a cărui bântuire m-a scos şi pe mine pe stradă în căutarea unei măşti – ci după o mască de la farmacie. O mască simplă care, spre deosebire de măştile de carnaval, nu acoperă ochii şi partea superioară a feţei (ca să te poţi săruta în voie, cred eu), ci nasul şi gura pentru a te proteja sau a-i proteja pe cei din jur de asaltul viruşilor de gripă printre care în orice moment se poate strecura şi infamul coronavirus sau « virusul ucigaş » cum îl denumesc confraţii din mass media.Read more…
Veronica Rozenberg-România-Israel este cunoscută unei părți a publicului românesc pentru lucrarea sa de doctorat despre procesele funcționarilor superiori evrei din comerțul exterior, din anii 50-60, una din victime fiind însuși tatăl autoarei. Cartea a fost lansată în urmă cu doi ani la Centrul de Istorie a Evreilor din București. De această dată, revine cu un volum în parte literatură, în parte impresii de călătorie. Aici descoperim o altă latură a talenului Veronicăi Rozenberg. Lucrarea de doctorat a fost rodul cercetărilor obiective de mulți ani și a redării stricte a faptelor care au stat la baza tragediei inculpaților, acuzați pe nedrept, pentru ca, după ce regimul comunist s-a folosit de capacitățile și cunoștințele lor, să scape de ei, aruncându-i în închisoare. Volumul ”EPPUR ŞI MUOVE… şi totuşi continuă ” transmite în mod direct sentimentele autoarei, deci este o abordare cu totul subiectvă, într-un fel literară a ceea ce a simțit și a trăit ea însăși. Prima parte a cărții dar și impresiile de călătorie sunt pătrunse de sentimentul de prietenie profundă față de personajele reale cu care a interacționat autoarea. Paginile cărții i-au impresionat și pe vorbitorii de la lansarea volumului la Librăria Eminescu. Din păcate nu am putut participa la acest eveniment, motiv pentru care am rugat-o pe autoare să ne împărtăşească impresiile ei. În final cititorii Baabel pot să lectureze un fragment din acest volum pe care sper să-l citească integral.Read more…
Potrivit Canalului 12 al televiziunii israeliene, Benjamin Netanyahu-Likud (centru-dreapta) și generalul Benny Ganz-Alb-albaștri (centru-stânga) ar fi căzut la o înțelegere pentru a forma un guvern de uniune națională. Amândoi liderii au declarat că dramaticele condiții din Israel determinate de pandemia de coronavirus impun o astfel de măsură, Israelul având nevoie de un guvern stabil. A spune că este vorba de un guvern de uniune națională este prea mult deoarece în afara partidului lui Ganz – Partidul Rezilienței Israel – celelalte componente ale formațiunii alb-albaștrilor – Yesh Atid, al lui Yair Lapid, și Telem, al lui Moshe Yaalon – au refuzat această înțelegere și au cerut oficial ieșirea din coaliția alb-albaștrilor. Practic, gestul lui Ganz a dus la destrămarea acestei formațiuni și va lipsi Israelul de posibilitatea schimbării puterii. Potrivit înțelegerii dintre cei doi lideri, Netanyahu va deține 18 luni funcția de prim-ministru, iar Benny Ganz funcţia de ministru de externe, preluând funcția de premier în septembrie 2021. Read more…
Acest articol nu putea fi scris dacă nu ar fi existat Beniamin Müller, fie-i memoria binecuvântată, ani de zile oficiantul de cult al Comunităţii Evreilor din Cluj, un om înţelept, energic, vesel şi curajos care mi-a permis să filmez în seara de Seder, nu o dată, ci chiar de două ori. Prima filmare a coincis şi cu prima mea experienţă completă de om de televiziune. Era în primăvara lui 1994 şi lucram de vreun an şi jumătate la Redacţia Maghiară a Studioului de Televiziune Cluj, în postul de redactor traducător. Se apropia sărbătoarea de Pesah şi mama a decis să participăm la ceremonia Ajunului de Pesah, adică a Sederului. Pentru mine era prima experienţă de acest fel. pătrunsă de nerăbdare, emoţie şi curiozitate, nu am putut rezista la imboldul jurnalistului abia dedulcit la această meserie (după 12 ani de predat fizica la Politehnică) şi i-am telefonat lui Beniamin Müller (fost coleg de clasă şi prieten al tatei) ca să-l întreb dacă am putea filma la eveniment. Prima lui reacţie a fost „Nu se poate. E sărbătoare şi nu e voie să munceşti!”. „Dar nu eu filmez, ci colegul meu, cameramanul,” am argumentat.Read more…
Aceasta este o poveste imaginară, care se petrece în anul 2119. Fatma este profesoară de istorie în Reykjabad, fosta Reykjavik, capitala Aslandiyei, care pe vremuri se chema Island (Islanda). Fatma s-a născut în urmă cu 30 de ani, în 2089, din părinți de origine creștină, tatăl Magnús Magnússon și mama Helga Ingimundardóttir. După declararea victoriei Jihadului mondial, în 2088, exact cu un an înainte de nașterea Fatmei, toți locuitorii insulei s-au convertit la religia musulmană și și-au schimbat numele, dar puteau să-și păstreze și numele de familie islandez. Fatma era măritată cu un bărbat de origine arabă, Hamed Ibn Farid, al cărui bunici imigraseră din Siria…Read more…
Parcurgând ediţia de Pesah a publicaţiei Baabel, mi s-au redeşteptat nişte amintiri, vechi clişee din îndepărtata copilărie şi am simţit nevoia să aştern pe hârtie câteva gâduri şi impresii legate de această sărbătoare. Adunându-le într-un mănunchi, m-am gândit că ar putea fi un fel de “epilog” al sărbătorii de anul acesta. Desfăşurând filmul copilăriei, mă voi opri doar la două momente din acea perioadă. Închid ochii şi revăd casa în care a crescut mama mea şi unde am petrecut şi eu clipe minunate la bunici. Este Pesah şi în camera dinspre stradă a casei, învăluită în căldura plăcută emanată de impunătoarea sobă de teracotă dintr-un colţ (afară era răcoare şi s-a făcut focul), sub candelabrul ce atârna din tavan, luminând întreaga încăpere, în mijloc, trona masa acoperită cu o faţă de masă albă, brodată, pe care stau aşezate farfurii frumoase, pe care nu le-am prea văzut înainte. În capul mesei, bunicul, impunător (în ochii mei), într-un halat alb, cu tales-ul pe umeri, iar în jurul mesei – familia toată. Suntem deja la sfârşitul “programului”, totul s-a desfăşurat conform normelor seder-ului, dar pentru mine acuma a sosit momentul culminant. Isteaţa de mine, cea mai mică dintre nepoţi, am găsit afikoman-ul ascuns şi întrucât ceremonia nu se putea continua fără acesta, eu urma să-l înapoiez, primind ceva în schimb. În toamna acelui an urmând să devin şcolăriţă, dorinţa mea a fost să primesc un ghiozdan. Chiar l-am primit şi cu darul bunicului meu am trecut mândră pragul şcolii. Read more…
Dacă ai prea mult timp liber s-ar putea să te afli într-o situație la fel de periculoasă ca atunci când ai prea puțin timp liber. Când n-ai suficient timp să-ți pui în ordine gândurile ești în primejdie de a pereclita elemente importante din trepidanta viață pe care o duci, prin faptul că neglijezi judecata corectă, care să te conducă spre deciziile corecte. Dar și dacă ai prea mult timp liber, tot nu-i bine: gândurile îți joacă festa,. Rezultatul? Amintiri care se amestecă cu idei, unele deadreptul năstrușnice, altele enervante, și mai ales contradictorii. Și profesiunea își spune cuvântul, și trebuie să recunosc că la mine cei aproape 65 ani de când m-am logodit și apoi m-am însurat cu medicina, îmi oferă o mulțime de amintiri, unele fără nicio importanță, dar altele cu o conotație interesantă.Read more…
În această perioadă cu știri în general negative există totuși şi câteva efecte pozitive ale virusului. Cum se poate aşa ceva ? Câteva exemple din experiența locală (şi nu numai). Atunci când guvernul luxemburghez a anunțat restricțiile devenite deja clasice aproape oriunde, companiile şi mai ales băncile, care reprezintă o parte importantă a economiei locale, au fost prinse destul de nepregătite. Puşi brusc în faţa acestei situaţii şi-au trimis angajații acasă, iar persoanele indispensabile – având un calculator mai mult sau mai puțin portabil, au început să lucreze de acasă. După cum relatam într-un articol anterior (https://baabel.ro/2020/04/luxemburg-si-paradoxul-coronavirusului/) , cam 50% din forța de muncă locală (circa 200.000) este formată din muncitori care vin zilnic din țările limitrofe (Franța, Belgia şi Germania). Ei sunt frontalierii. Infrastructura de transport (autostrada şi trenul) au fost construite cu ani în urmă, când Luxemburgul avea un număr mult mai redus de frontalieri…Read more…
Departe de mine intenția de a critica o acțiune care naște bucurie temporară sau permanentă, însă un subiect de conversație tot apare în multe dintre discuțiile pe care le-am tot purtat: mai cumpărăm sau nu cumpărăm (haine, încălțăminte, accesorii, cosmetice şi altele) în această perioadă, când toate reperele ni se schimbă şi multe lucruri sunt incerte? Am discutat cu persoane cărora cumpărăturile a tot ce e inclus în categoria „fashion” le repugnă moral, punându-le în balanță cu grijile financiare şi de sănătate. Am vorbit şi cu cele pentru care shoppingul de la branduri românești sau ateliere locale sunt gesturi de solidaritate şi de sprijin economic. Am schimbat mesaje şi cu cele pentru care cumpărăturile sunt escapism şi relaxare, cale de evadare din anxietățile cotidiene şi din claustrofobia emoțională ale acestor zile. În sfârșit, am dat şi peste foarte multe persoane cărora perioada le-a oferit motivul ideal şi spațiul pentru a începe un stil de viață (mai) minimalist, de a-şi recicla întreaga garderobă, Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
