Primul meu automobil a fost o Dacia 1300, cumpărată cu banii obținuţi din invențiile brevetate în România. Colegul meu, tehnicianul V., s-a deplasat cu mine la Pitești, recomandându-mi una din mașinle verificate de el în mod profesionist. Tot V. a fost unul din primii mei instructori în arta conducerii unui vehicul. O probă severă de îndemânare a fost deplasarea în viteză și frânarea bruscă la un metru de peretele aflat în fața mașinii! Şi tot V., folosind mașinile noastre, ne conducea spre și de la Otopeni cu ocazia unor deplasări peste hotare. Acelaşi V. regla carburatorul participanților la înmormântări (!), pentru a se deplasa cu cortegiul în relanti…Am aflat cu tristețe că V. a trecut într-o lume mai bună. M-am întrebat atunci cine a reglat oare carburatoarele celor care l-au condus pe ultimul său drum? Mașina s-a comportat bine. Înainte de plecarea spre Berlin am dus Dacia la garaj pentru o ultima verificare. La ieșire, îndrumat greșit de cineva din personalul garajului, am lovit mașina de o poartă, deformându-mi una din uși! Read more…
Spitalul de campanie israelian a fost instalat în vestul Ucrainei, aproape de orașul Lvov. Orașul pitoresc era plin de refugiați din toată țara. Nu era chiar pe linia frontului, dar uneori era ținta tirului de rachete al armatei ruse. Lui Mihai, orașul îi amintea de orașele transilvănene, construite în stilul Imperiului Austro-Ungar. Mihai, medic anestezist și specialist și în terapia durerii într-un spital din Sudul Israelului, s-a oferit voluntar în această delegație. S-a născut și a urmat liceul la Oradea, vorbea limba rusă, făcea parte din organizația “Medici Fără Frontiere” și în cadrul ei activase deja în Haiti și în Sierra Leone. Au sosit într-o zi ploioasă de martie. Spitalul era instalat în curtea unei școli, o parte din paturi erau în clase, altele în corturi. Prin oraș treceau valuri de refugiați din toate părțile Ucrainei, marea lor majoritate cu destinația Polonia. Erau oameni de toate vârstele, unii cu rucsacuri, alții cu geamantane, cu câini, pisici, păsări în colivii. Era o imagine tristă, a unor oameni care nu prea știu încotro se îndreaptă și dacă se vor mai întoarce vreodată pe meleagurile pe care le-au părăsit. Lui Mihai îi aminteau de filmele documentare despre Holocaust. Primul refugiat pe care l-a întâlnit a fost Vasili, un om mai în vârstă care ducea în brațe un câine lup.Read more…
Avi, un bărbat scund de patruzeci de ani, cu handicap psihic, angajat necalificat la întreținerea centrului sportiv pe care îl frecventez, era fiul unuia dintre chirurgii vestiți ai spitalului din localitate. Prietenos cu publicul, căuta mereu un partener de discuții. Într-o zi, văzându-mă mestecând gumă, mi-a cerut foarte respectuos să-i dau și lui. S-a așezat pe un scaun lângă mine, mi-a mulțumit pentru gumă, după care a intrat în vorbă. – De unde mă cunoști? – De la ceilalți clienți de la piscină, i-am răspuns. – L-ai cunoscut pe tatăl meu? – m-a întrebat. – Sigur că da, am lucrat împreună cu el în sala de operații. – Să știi că eu nu-i întreb pe oamenii de aici cum îi cheamă, mi-a spus Avi, doar pe cei care-mi sunt simpatici. – Bine, vrei să știi numele meu? – l-am întrebat. – Da, mi-a răspuns. M-a prezentat câtorva “prieteni” de-ai lui de la piscină și de fiecare dată când mă vedea, se interesa de programul meu, mai ales cel legat de muncă. Într-una din zile mi s-a adresat, spunându-mi că vrea să discute cu mine o problemă importantă.Read more…
Soacra mea, Ecaterina Steinberger, născută Zelig, a fost deportată la Auschwitz-Birkenau. În noimebrie 1944 a fost transferată în lagărul de muncă al uzinei Lorenz de la Oberhohenelbe (Vrchlabi), din Zona Sudetă, cu cel de-al doilea transport de deţinute evreice, primul fiind trimis în septembrie. Uzina era sub comanda administrației SS de la Gross-Rosen. Dormitoarele deţinutelor se aflau la nivelul superior al uzinei. Regimul de lucru, cu toate privațiunile din ultimele luni ale războiului, era mai puţin brutal decât cel de la Auschwitz. În după amiezele de duminică, la iniţiativa lui Lili Kasticher, se ţineau serate de creaţie literară şi desen ale deţinutelor. Cele mai reuşite creaţii erau premiate. Premiul consta în trei cartofi copţi. Din cauza lipsei de vitamine, Ecaterinei Zelig i-au apărut erupţii cutanate pe braţe şi a ajuns la infirmerie (Revier) unde a fost tratată cu mult devotament de medicul Livia Boros care era originară din Murska Sobota, Slovenia, şi absolvise Facultatea de Medicină din Zagreb. Având încredere în Ecaterina Zelig, Livia Boros i-a destăinuit că are de rezolvat un caz periculos. O deţinută deportată cu ultimele transporturi din Ungaria era gravidă și urma să nască în scurt timp…Read more…
Puținii care doresc, cu intențiile cele mai bune – dar exagerate – să mă complimenteze, mă prezintă ca fiind scriitor. Iar eu caut cu fiecare ocazie să explic că nu sunt nici măcar scriitor amator, chiar după vreo 15 cărți scrise în trei limbi. De fapt eu sunt un povestitor. După umila mea părere, a fi scriitor e o profesie, dar profesia mea e alta. Și ca la orice profesie, ca să fii scriitor ai nevoie de ani de învățătură, de dascăli, de examene și mai ales de critica celor aflați în meserie mulți ani înaintea ta. Eu nu am trecut prin niciuna din aceste etape, ci pur și simplu am început să scriu. Și atunci ce sunt eu? Ah, da, mi-am acordat singur titlul de povestitor. Obiceiul de a povesti (talent n-aș prea zice) l-am moștenit de la părinți, doar că eu povestesc nu numai cu vorbe spuse dar, în special, și cu fraze scrise. Adică, mi-am zis, eu sunt ceea ce în engleză se numește story teller. Și dacă e așa, mi-am continuat gândurile, hai să vedem ce spun alții despre diferența între scriitor și povestitor. M-a surprins că nimeni nu s-a gândit să descrie activitatea povestitorului care își pune narațiunea în scris, și nu pe viu, în fața unui auditoriu. Cu alte cuvinte scriitorul scrie și povestitorul povestește. Și atunci, ce sunt eu?!Read more…
Cartea lui Yirmiahu Yovel The Other Within – The Marranos. Split Identity and Emerging Modernity a apărut în anul 2009 la Princeton University Press, fiind apoi tradusă în franceză și ebraică. Maranii, denumiți și conversos (convertiți – în spaniolă), New Christians (creștini noi – în engleză), sau anusim (siliți – în ebraică) sunt evreii din Spania și Portugalia și descendenții lor, obligați să se convertească la creștinism în urma presiunilor exercitate de autorități. (Din toate aceste denumiri am ales să folosesc termenul „marani”, pentru că este singurul care a intrat în limba română.) Maranismul spaniol a apărut după două valuri de convertire masivă, în 1391-1414 și în 1492. Cu tot succesul economic și o oarecare emancipare politică, maranii au suferit de discriminare și de persecuțiile inchiziției. Ei au fost the other within (străinii printre noi), aparținând și totodată neaparținând, respinși atât de evrei, care îi considerau trădători ai propriei religii, cât și de veteranii creștini, care vedeau în ei evrei. Ca rezultat al izolării lor sociale și în deosebi pentru că în viața lor de zi cu zi amestecau noțiuni evreiești și creștine, mulți marani sufereau de o identitate scindată, neliniște sufletească, discordanță socială și religioasă, ceea ce a devenit caracteristica lor distinctivă. Exemplul cel mai elocvent a fost Baruch Spinoza (1632-1677). Niciun gânditor modern nu a fost mai radical în critica lumii spirituale, atât a iudaismului cât și a creștinismului.Read more…
Era o dimineață senină de vară, soarele care răsărea colora deșertul într-un roșu aprins, ireal. Alon zbura cu avionul lui de sport S2 deasupra craterului Ramon, însoțit de Boaz, nepotul lui de 13 ani. Îi promisese drept cadou de bar mițva un zbor deasupra Negevului. Alon a fost pilot de avioane de luptă timp de douăzeci de ani. După pensionarea lui din aviație, la vârsta de patruzeci și cinci de ani, nu a putut renunța la pilotaj și și-a cumpărat un avion de sport. Au decolat de treizeci de minute, zborul era lin, amândoi erau încântați de peisaj. La un moment dat Alon a auzit un zgomot ciudat al motorului. A relatat turnului de control al aeroportului local. – Aterizează cât mai repede! – i-a răspuns Ome, de la turnul de control. Avionul a început să piardă din înălțime, era din ce mai greu de pilotat. Alon nu-și mai aducea aminte decât că a încercat să aterizeze. Nisipul deșertului se apropia vertiginos, apoi s-a auzit un zgomot asurzitor…Doctorul Arie Silver, medicul de gardă la domiciliu al terapiei intensive, a fost trezit din somn de zbârnâitul telefonului. – Domnule doctor, veniți repede! S-a prăbușit un avion undeva lângă Craterul Ramon, sunt mai multe victime!Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
