Doctor Ruth sau despre schimbarea mentalității la televizor

Citind articolul excelent documentat al lui Tiberiu Ezri despre Ruth Westheimer, am fost uimită de cât de mult poate schimba o singură persoană mentalitățile încremenite de zeci de ani. Știam despre activitatea ei mai mult din câteva interviuri pe care le-a dat despre cariera ei, dar erau realizate după ce ea s-a retras, iar acest articol mi-a dat și mai multe informații despre o persoană pe care, deși nu am cunoscut-o personal, am admirat-o întotdeauna. Aveam să aflu mai multe despre personalitatea ei, dincolo de detaliile biografice, de la soțul meu, Harris Salomon, care a fost mai mulți ani producătorul emisiunii lui Ruth Westheimer, emisiune care a făcut-o atât de cunoscută, deși ea nu s-a luptat niciodată pentru rating cu orice preț. Dr. Ruth Westheimer era o femeie mică de statură, dar cu o personalitate puternică. Ea a reușit să schimbe modul în care America și întreaga lume gândește despre sex, să vorbească cu seriozitate, dar și cu umor, despre probleme delicate pe care multă lume le consideră încă tabu. A lăsat o amprentă de neșters nu doar asupra culturii americane, ci și asupra comunităților evreiești, reușind să construiască o punte între tradiție și modernitate atunci când vine vorba de sexualitate.Read more…

Mark Twain, Papa de la Roma și… eu, un alegător american oarecare

În urmă cu circa un secol și jumătate Mark Twain spunea: „dacă votul oamenilor simpli ar conta, ei nu ar fi lăsați să voteze”. Actualul papă și-a exprimat de curând o părere opusă, sfătuind alegătorul american să aleagă răul cel mai mic. O dată la patru ani, alegătorul american trebuie să decidă cui să-i încredințeze puterea. Spre deosebire de alte state, în America decizia este ușurată de faptul că pentru putere concurează numai două partide: democrat (D) și republican (R). În campania electorală reprezentanții acestor partide își prezintă programele, se prezintă pe ei înșiși și se discreditează reciproc. Candidatul prezidențial (D) este o femeie de culoare, vicepreședinta Kamala Harris, prezentată de media în termeni superlativi, dar generali, fără a face cunoscute rezultatele activității ei, nici măcar ca vicepreședintă. (N-ai activitate, n-ai rezultate! Simplu!)Read more…

Ce se întâmplă în Republica Moldova?

În cariera mea jurnalistică nu cred că am scris vreodată despre Republica Moldova. În mare știam ce se întâmplă acolo, dar nu cunoșteam în profunzime istoria ei. Nu am citit documente credibile despre extinderea influenței ruse începând din 1812, când Basarabia a fost ocupată de Rusia. Nici nu știam în ce măsură s-a menținut spiritul românesc după apartenența seculară a acestei provincii de Moldova istorică și care a fost efectul celor 20 de ani de după Primul Război Mondial, când ea a aparținut de România Mare (de facto, niciodată de jure). A venit 1990, a căzut Ceaușescu și România a pornit pe calea democrației, cu o clară orientare spre Occident. În schimb istoria Republicii Moldova, care și-a declarat independența în 1992, a fost și este mult mai sinuoasă, mult mai dificilă, fiind locul unde s-au ciocnit și se ciocnesc cele două influențe, cea a Vestului și cea a Estului Care este mai puternică? Nici acum, după peste 30 de ani, nu știm sigur. O altă mare problemă legată de istoria Republicii Moldova este cea a unirii cu România. Când au început manifestări pentru unire, mai ales din partea noastră, existând exemplul Germaniei, cancelariile occidentale ne-au transmis că acest pas nu este de dorit, că el ar tulbura echilibrul internațional. De fapt, în acea perioadă numărul unioniștilor din Moldova era mic, visul unirii era mai degrabă al nostru, nu al lor. Read more…

„Trădarea generoșilor”

Dacă în urmă cu trei săptămâni am afirmat că 5 noiembrie este cea mai neagră zi pentru Europa, acum pot adăuga că 24 noiembrie este ziua cea mai neagră pentru România și români, cel puțin pentru o parte din ei. Victoria de necontestat a unui candidat de extremă dreaptă care înmănunchează toate caracteristicile unui lider populist, antieuropean, suveranist, și la care se adaugă și „particularitățile naționale”, ortodoxismul și simpatia față de mișcarea legionară, echivalează cu eșecul clasei politice din România, cu incapacitatea acesteia de a demonstra, prin măsuri concrete, avantajele democrației. De aceea am ales, cu puțină extrapolare, titlul „Trădarea generoșilor”, momentul în care la sfârșitul secolului al XIX-lea, o parte a intelectualilor social-democrați a trecut la liberali. La ora actuală putem spune că fenomenul s-a inversat și chiar dacă cele două partide, PSD și PNL, au rămas nominal separate, coaliția de guvernare a dus la anularea unor particularități la fiecare dintre ele, mai ales la liberali. Această „trădare a generoșilor” a determinat situația actuală, succesul unui candidat de extremă dreaptă. De fapt, rezultatele nu ar trebui să ne mire. De la revoluție încoace, poporului român nu i s-a oferit aproape nimic sau prea puțin care să demonstreze superioritatea democrației față de autoritarism sau populism. Cu excepția câtorva mii de cetățeni, milioanele de români, cu familie, cu un salariu care nu le ajunge de la o lună la alta, care asistă lunar la creșterea prețurilor și văd că trăiesc mai prost decât pe vremea lui Ceaușescu, nu vor fi satisfăcuți numai cu drepturile democratice care li s-au oferit, o abordare teoretică.Read more…

Pe trecerea de pietoni

Nu pot să spun că îmi face plăcere să mă opresc cu mașina la semafoare sau la treceri de pietoni. Când sânt grăbit mă enervează, dar dacă nu sunt presat de timp, de multe ori studiez spectacolul furnizat de trecători și vehicule. Cel mai mult mă tem de cei care circulă pe trotinete. Îi consider pericolul cel mai mare al circulației publice, adevărați “donatori potențiali de organe” și dacă nu ești atent, te implică într-un accident. Ei merg cu trotinetele pe oriunde: pe șosele, pe trotuare, pe treceri de pietoni. Nici cu motocicliști nu sunt liniștit. Se strecoară printre vehicule, și pentru ei semnele de circulație sunt… facultative.
Cu trecătorii e altceva, îi studiez cu interes. Să încep cu cei de care îmi plac: cei care trec grăbiți, care îmi mulțumesc că am oprit pentru ca ei să treacă în siguranță. Ei îmi dau senzația că am făcut o faptă bună în acea zi. Read more…

Organizația Speciilor Unite

Aceasta este continuarea celei anterioare, “Șacalul și papagalul”, care s-a încheiat când coaliția coruptă a regelui șacal, a reginei și a aliaților lor, vulpile și șerpii veninoși, au părăsit rezervația Ngorngoro, dar nu înainte de a-i da foc. Focul a făcut prăpăd: animalele mici și chiar o mare parte dintre erbivorele mari au pierit. Carnivore mari oricum nu mai erau, cuplul regal și papagalul ucigaș le-au otrăvit încă de la începutul dominației lor. Elefanții, hipopotamii, rinocerii și crocodilii, atâția câți au mai rămas, s-au înghesuit pe malul râului care trecea prin rezervație și așa au scăpat cu viață, împreună cu câțiva babuini. Vegetația a fost complet distrusă. Totuși, precum se știe, savanele au o mare capacitate de a se reface după incendii. Pe terenul pustiu dar foarte fertil, păsările au răspândit semințe aduse din rezervația vecină și încetul cu încetul au răsărit plante noi și chiar copaci. Babuinii au trimis soli în rezervația învecinată, Serengeti, și și-au chemat rudele, maimuțe de toate rasele și o puzderie de erbivore mai mici și mai mari ca să ia parte la refacerea rezervației. În scurt timp savana și-a recăpătat splendoarea. Dar era nevoie de cineva care să cârmuiască și să facă dreptate – la fel ca la oameni…Read more…

Happy Birthday, Mozart!

În 27 ianuarie o parte semnificativă a populației pământenilor aniversează nașterea lui Wolfgang Amadeus Mozart, petrecută la Salzburg, Austria, în 1756. Acum 20 ani, când am fost pentru prima oară la Viena, tocmai urma să se sărbătorească un sfert de mileniu de la nașterea lui și totul în Austria era despre Mozart. Ziua lui era considerată cu adevărat un prilej de sărbătoare. Eu una nu prea cred în cifrele ”rotunde” și importanța lor sporită în a celebra ceva, orice, fiindcă nu înțeleg de ce ar fi mai valoros un eveniment de la care se împlinesc 100 de ani decât 106 sau 97. Precum spuneam, la prima mea vizită în superbul oraș, cu două decenii în urmă, i-am văzut pentru prima oară statuia din parcul central, Burggarten. Ea se află nu departe de cea a împăratului Franz Josef și pe peluza din fața ei se vede o mare cheie sol, desenată de horticultorii orașului din flori de salvie de un roșu sângeriu.Read more…

Matematicienii

Recunosc că am avut dificultăți cu matematica pe parcursul liceului. Îmi plăcea numai geometria plană pe care o găseam logică și interesantă. La sfârșitul anilor șaizeci, mama a hotărât să închirieze camera mică de lângă bucătărie. S-au perindat mulți interesați. Norocosul a fost un student la matematică, politicos, scund, cu tenul închis și cu părul foarte creț, ca afro-americanii. “M-a trimis tovarășa Benkő, a spus Jocó. Ulterior am aflat că numele lui de familie era Benkő și „tovarășa Benkő” era nimeni alta decât mama lui. Matematicianul era din București. Tocmai abandonase Institutul de Arte Dramatice și Cinematografie, unde frecventase cursurile pentru operatori de film.Am văzut mai multă fantezie în matematică decât în cea de operator imagine” a răspuns la întrebare mea referitoare la această decizie. Jocó era foarte cult și un mare iubitor de muzică. De la el am învățat mai mult despre scriitorii americani ai acelei vremi și a început să-mi placă Brahms, Gershwin și Beatles. Rezultatele mele la matematică nu au fost influențate de prezența lui, dar mă legasem de el ca de un frate. Mergeam împreună la concerte și la teatru. Îmi plăcea să-mi fac temele de casă, și nu numai la matematică, în cămăruța lui. Îmi plăcea să urmăresc cum așternea pe hârtie în mod organizat cifrele și ecuațiile. Jocó devenise un adevărat membru de familie, era invitat la mesele de duminică, asculta împreună cu părinții mei concertele simfonice de la radio și discuta cu ei despre literatură. Read more…

Ziua limbii ladino, la New York

În fiecare an, în luna februarie, comunitatea evreiască sefardă din New York se reunește pentru a celebra Ladino Day (Ziua limbii ladino). Evenimentul, ajuns la cea de-a opta ediție, este un moment de recunoaștere și promovare a limbii care a rămas până astăzi o parte esențială a identității culturale și lingvistice a evreilor sefarzi. Limba ladino sau judeo-spaniolă a evoluat din spaniola medievală, împrumutând elemente din ebraică și alte limbi cu care evreii sefarzi au venit în contact. După expulzarea evreilor din Spania în 1492, aceștia s-au răspândit în întreaga lume, aducând cu ei limba și cultura lor. Ladino a devenit o parte esențială a identității lor, folosită în viața de zi cu zi, în literatură, muzică și ritualuri religioase. În acest an, Ladino Day a fost organizată cu sprijinul American Sephardi Federation, American Ladino League, The Sephardic Jewish Brotherhood of America, The Sephardic Foundation on Aging, Foundation for the Advancement of Sephardic Studies and Culture și Shearith Israel League Foundation. Celebrarea a avut loc prin evenimentul Mazal Bueno, găzduit de Sinagoga Tribeca din cartierul cu același nume, cunoscută astăzi la New York ca sinagoga artiștilor și a oamenilor din televiziune și presă.Read more…

Dreptul la vot în dictatură și în democrație

Dreptul la vot este unul pe care nu toți știu să-l aprecieze, mai ales cei din lumea așa-numită liberă. Nici nu își pot imagina ce înseamnă să nu ai acest drept. Odată ce votul este o obligație, cum era în România ceaușistă și în blocul de est, nu se mai poate avea încredere în rezultatul alegerilor, căci votul este o alegere, la fel cum și ne-votul este una. Când am avut pentru prima oară dreptul să aleg între mai multe partide, împlinisem „frageda” vârstă de 37 de ani! Nu cunoșteam bine scena politică din Germania Federală. Nu știam suficient de bine limba germană pentru a citi programele partidelor politice care candidau, nu aveam nici răbdare. Și apoi aveam doi copii, unul de zece ani și unul de doi ani, care îmi ocupau timpul așa-numit liber. Așa că m-am orientat după numele partidelor și după promisiunile pe care le făceau în clipurile de la televiziune, după renumele unor membri, după mutrele lor de pe afișe… ca omul prost, adică simplu. Era o duminică ploioasă de ianuarie. Oficiul de vot era într-o clasă a școlii primare a fiului meu. Eram pătrunsă de emoția evenimentului. Nu cu mult înainte căpătasem cetățenia. În retrospectivă, din cele două voturi, pe unul l-am irosit, pentru că nu aveam experiența necesară. De atunci au trecut 35 de ani. M-am împământenit în Germania, dar nu sunt chiar „acasă” decât la mine acasă. Am învățat să descifrez mesajele concurenților la putere. Mi-am pierdut naivitatea, mai bine zis credulitatea începuturilor, ba chiar am devenit foarte sceptică.Read more…

Universitatea „noastră” a ajuns la centenar

În aprilie 2025 Universitatea Ebraică din Ierusalim împlinește un secol de existență. Ei și? – veți spune. Ce e un secol? Universitatea din Praga are aproape șapte, Sorbona are aproape opt. Adevărat. Dar aceasta este a noastră și nu pentru că ar fi spus-o vreun politician într-un discurs pompos, ci pentru că viețile noastre sunt împletite cu Universitatea. Cum spune soțul meu (nu foarte modest, dar adevărat): „50 de ani fără mine și apoi 50 de ani cu mine.” Și fără îndoială că primii 50 de ani au fost mult mai zbuciumați…Ideea de a întemeia o universitate la Ierusalim datează încă din anii 1880, a fost discutată la Primul Congres Sionist din 1897, decizia a fost luată în 1913 și în anul următor a fost achiziționat terenul… Și ce teren! Este pe culmea muntelui Scopus, cu o priveliște spectaculoasă: spre apus, întregul oraș îi stă la picioare, iar spre răsărit, după câteva cartiere mărginașe, începe deșertul. Terenul coboară peste 1000 de metri în cea mai adâncă depresiune de pe fața pământului, spre Marea Moartă. Iarna, după ce dau ploile, dealurile se acoperă cu un pufușor verde, dar restul anului e uscat ca iasca și spre seară deșertul primește o nuanță violacee. De câte ori am admirat această priveliște…La mijlocul secolului al XIX-lea, acest teren era practic nelocuit. În 1889 a fost cumpărat de Sir John Gray Hill, un avocat de succes din Liverpool. El și-a construit o vilă și împreună cu soția pictoriță își peteceau aici vacanțele de vară. Dar cum nu aveau copii, după moartea lor terenul a fost vândut, iar vila și cele câteva anexe au devenit primele clădiri ale Universității, vila devenind Institutul de Chimie. În sala mare a institutului, Einstein a ținut prima conferință despre teoria relativității, în februarie 1923. Clădirea a fost avariată în cutremurul din 1927 și ea nu mai există, dar pe locul unde era odată este o tăbliță comemorativă cu fotografia casei. Piatra de temelie a fost pusă în 1918, la scurtă vreme după schimbarea stăpânirii otomane cu cea britanică, iar ceremonia de inaugurare a avut loc exact acum 100 de ani, la 1 aprilie 1925Read more…

Istoria unui cântec: Buchenwaldlied sau Buchenwälder Marsch

Cunoşteam cântecul încă din copilărie, tata şi unii din foştii lui tovarăşi de lagăr îl fredonau la întâlnirile „buchenwaldiştilor” clujeni care aveau loc anual de 11 aprilie.
În perioada doctoratului de la Moscova, tata a participat la întâlnirile foştilor deţinuţi de la Buchenwald, mai ales prizonieri de război, şi mi-a spus că şi ei cântau acelaşi marş. L-am auzit apoi pe Appellplatz, în aprilie 2019 şi 2024, la festivităţile aniversare de la Weimar-Buchenwald, unde mulţi dintre participanţi cântau împreună cu corul profesionist, care se auzea din difuzoare. Mă impresionează, îmi dau lacrimile de câte ori aud versurile refrenului bine-cunoscut: Oh, Buchenwald, ich kann dich nicht vergessen, weil du mein Schicksal bist.
[Oh, Buchenwald, nu te pot uita, pentru că tu ești soarta mea]. Este un cântec supravieţuitor al Holocaustului care continuă să anime spiritele. Mulţi îl cunosc, îl fredonează, dar cred că puţini îi cunosc istoria: cine l-a compus şi când? Și eu mi-am pus întrebarea abia acum, la cea de a 80-a aniversare a eliberării lagărului.Read more…