Un vis pe care mi l-am împlinit în 2018, odată cu ieșirea la pensie, a fost să particip la un curs de limba arabă la una din nenumăratele școli particulare care oferă cursuri de limbi străine pentru adulți. Soția mea și cu mine, născuți și crescuți în Ardeal, suntem bilingvi (română și maghiară) de când ne știm, la fel ca toți copiii din jurul nostru, încă înainte de a fi mers la școală. Și acum mă deranjează că copiii mei, născuți în Israel, nu sunt și ei bilingvi. Spre deosebire de noi, care am făcut școală în România, unde studiul limbii și literaturii maghiare nu era obligatoriu, în Israel, în școlile guvernamentale, limba arabă era obligatorie în clasele primare în perioada când ei umblau la școală. Opinia mea este că pentru a avea o șansă de coexistență (nu neapărat pașnică), trebuie să cunoaștem limba și cultura celorlalți, cel puțin atât și așa cum o cunosc ei pe a noastră. Nu am pretenția să citesc Coranul sau literatura arabă „serioasă”, nici măcar ziarul, îmi doresc doar să înțeleg ce vorbesc în jurul meu casierițele la supermarket-ul din cartier, tinerii care lucrează în garaje, surorile la spital – vecini cu care aveam contact zilnic. La cursul de începători eram șase „elevi” și, cu excepția unei adolescente, toți eram trecuți bine peste 50 de ani, la fel ca profesorul nostru, un arab dintr-un sat din apropiere.Read more…
“Bolile” fotbalului contemporan
Ajung două picioare puternice și doi neuroni (unul pentru fiecare picior) și milioanele curg… Încă din copilărie sunt mare amator de fotbal. La sfârșit de săptămână mergeam la toate meciurile echipei locale, Bihoreana Marghita. Pe-atunci mai exista fotbalul amator, adică fotbaliștii lucrau în meseriile lor și după meci câștigau câte o mică tantiemă în bani sau pălincă. Pe atunci UEFA însemna Uniunea Europeană de Fotbal Amator, dar acum A din abreviere vine de la Associations. Au fost patru turnee pentru echipe naționale de amatori în Europa: în 1967 a câștigat Austria, în 1970 Spania, și în 1974 și 1978 Iugoslavia. Cred că fotbalul amator avea farmecul lui și la echipele de club și la naționale. Jucătorii erau devotați echipei, nu ca astăzi, când în unele echipe, chiar și naționale, aproape că nu mai există jucători localnici. Bineînțeles, mottoul pe care l-am ales este exagerat. Sunt mulți fotbaliști talentați care au viziune tactică pe teren, se antrenează serios, ascultă cu atenție și aplică pe teren instrucțiunile antrenorului, chiar dacă au salarii foarte mari cu contract asigurat pe o anumită perioadă de timp. Unii însă, după ce “prind momeala”, adică banii, lenevesc, se plafonează și își pierd motivația. Lor li se potrivește mottoul de mai sus.Read more…
Copilul care voia să danseze
Mă numesc Deus. Am cincisprezece ani și m-am născut în Tanzania fără o mână și fără un picior. Numele mi-a fost dat ca o profeție, încă înainte să mă nasc: Deus, Dumnezeu. Mama a rostit acest nume când moașa îi ștergea sângele de pe picioare, iar Cel de Sus încă nu hotărâse dacă mă va lăsa să trăiesc. Odată, la umbra unui copac, mama mi-a spus cu lacrimi în ochi că în acel moment a simțit o mână caldă care o încuraja. Aveam un trup incomplet. Brațul stâng mai funcționa încă. Aproape toată mâna dreaptă îmi lipsea. Iar piciorul drept? Era doar umbra unui picior. Mă târam ca o șopârlă. Copiii din sat, nemiloși, mi-au pus tot felul de porecle. Iar doctorii mă examinau ca pe cineva care purta semnele nenorocirii, sperau într-o minune, dar nu îndrăzneau să creadă cu în ea adevărat. Eu nu voiam decât să stau în picioare, să mă joc, să dansez… Am simțit ce înseamnă să vezi lumea de jos, din praf. Atunci am zburat într-o țară îndepărtată, Israel, la spitalul Wolfson, unde mi-au reparat inima. Mi-au făcut și o proteză în locul piciorului drept și apoi m-au dus la fizioterapeutul Arie-John – un om înalt, care mergea cu pași măsurați și care avea amintirea multor copii cu trupul reparat. Nu m-a întrebat dacă mă doare. El știa că da. S-a uitat și dincolo de membrele mele deformate și de proteză, într-un loc în care nimeni nu a avut răbdarea să privească, în “interior”. Read more…
Şlomo Leibovici-Laiş, o figură emblematică pentru emigrarea evreilor din România
Am observat cu mirare că cineva a “dezgropat” din arhivele revistei Baabel un articol interesant, apărut cu mulţi ani în urmă, care aduce o mărturie directă şi tristă, dar în acelaşi timp dă glas unei nemulţumiri, unei revolte, din partea celui care a fost Şlomo Leibovici-Laiş (1927 – 2014) [1]. Persoana lui Şlomo mi-a venit brusc în minte, la peste un deceniu de la trecerea sa în lumea celor drepţi. S-au scris nenumărate rânduri despre acest evreu care a simțit gustul primilor ani de Românie socialistă, după care, sosind în Israel în1950, a avut o activitate interesantă din punct de vedere social şi chiar politic. După cum relatează notele biografice, Şlomo a fost un tânăr ataşat mişcării sioniste din orașul în care s-a născut, Botoşani. Încă din tinereţe, din timpul războiului și al deportărilor în Transnistria, s-a dedicat ajutorării evreilor, făcând tot posibilul ca să-i sprijine pe oamenii în nevoie. După ce a sosit în Israel, ca fost absolvent al unui Institut de învăţământ la Bucureşti, s-a remarcat cu calităţi pedagogice deosebite și a funcţionat pe de o parte în cadrul mişcării Bnei Akiva [2], pe de altă parte ca învăţător, în zona centrală a Israelului. Datorită relaţiilor sale și remarcat prin cunoaşterea și înţelegerea situaţiei din România de sub Gheorghiu-Dej, după aproape douăzeci de ani de activitate în învăţământ, Şlomo Leibovici a devenit un mijlocitor oficial în încercările de a influenţa emigraţia evreilor către Israel. Cu timpul, a dovedit o pricepere deosebită în negociere şi în manipularea înţeleaptă a tratativelor dintre Israel şi România în această privinţă.Read more…
Miniatură cu tata
Tatăl meu a fost omul cu firea cea mai senină pe care și-o poate cineva imagina. Ceea ce îl caracteriza mai presus de orice era bunăvoința, buna intenție și înțelegerea pentru oameni, cu nevoile lor, cu necazurile și grijile de care are parte fiecare. M-a învățat relativ puține lucruri, dar erau lucruri esențiale. M-a învățat să nu-mi fie frică de nimic, niciodată – ceea ce desigur că nu am putut aplica întotdeauna, dar îndemnul lui a fost puternic, de neuitat și nu o dată benefic. Tata m-a mai învățat să acord credit omului pe care îl văd supărat și agresiv, să înțeleg că aceste stări nu sunt despre mine, ci sunt despre el și despre necazurile de care omul se lasă copleșit. El se străduia să înțeleagă oamenii și să găsească explicația favorabilă lor – asta este bunăvoință pură. De altfel, era și extrem de sensibil și empatic și privea lumea printr-o lentilă a bunei intenții neabătute.Read more…
Răspuns la o întrebare pe care nu ți-ai pus-o niciodată
Credeai că înțelegi despre ce e vorba. Credeai că dacă ai trăit de-ajuns ca să apuci să vezi tot ce e în jurul tău, vei avea răspunsuri la întrebările care niciodată nu te lasă în pace. Și credeai că privitor la marile probleme ale vieții gândirea ta e corectă. Și deodată… Deodată vine filmul The Origin. E făcut în anul 2023, regizat de Ava DuVernay, iar actrița principală este Aunjanue Ellis-Taylor. Este o ecranizare a cărții lui Isabel Wilkerson, Caste:The origin of our discontents (Casta: originea nemulțumirii noastre). Subiectul pare simplu, dar nu este. Problema pornește de la ”păcatul” meu originar, acela de a numi antisemitismul o formă a rasismului. Cu alte cuvinte, pentru mine, de când mă știu, ura împotriva evreilor, o ură răspândită în toată lumea, e pur rasism și niciodată nu m-am întrebat dacă antisemitismului i se mai ”cuvine” și o altă definiție. Ești antisemit, ești rasist și atât. Dar, spune Isabel Wilkerson, antisemitismul nu e rasism, ci o ură a unei caste împotriva altei caste. Și uite cum, fără să vreau, ajung la miezul acțiunii filmului și bineînțeles, al cărții. Autoarea este o negresă americană născută în 1961, prima femeie de origine afro-americană care a primit premiul Pulitzer pentru jurnalistică. Read more…
Statele Umilite ale Americii
Libertatea de a adresa petiții guvernului (right to petition), alături de libertatea religioasă, se află în chiar primul amendament al Constituției SUA. Adoptat în 1791, de o națiune care își câștigase independența doar cincisprezece ani în urmă, acest principiu rămâne și astăzi una dintre cele mai prețioase comori ale Americii. Și totuși, în prezent, un guvern american hipernaționalist întoarce spatele tocmai acestor moșteniri fundamentale, atunci când miliția sa, blindată și înarmată până în dinți, împușcă un protestatar. Mai exact, îl ciuruiește cu gloanțe, după ce a fost doborât la pământ și bătut. Nu este un caz izolat. Nu asistăm doar la încălcarea libertății de exprimare, ci și a libertăților ancestrale anglo-saxone ale persoanei și ale proprietății. Printre cei care reacţionează se regăsesc chiar republicani, susținători ai ordinii, disciplinei și ai armelor, de pildă NRA (National Rifle Association), greu de suspectat de simpatii de stânga. Și ei încep să perceapă că nu doar cei etichetați drept „imigranți ilegali” sunt vizați, ci întreaga societate liberă americană, pentru că despre niciun trecător nu mai poți ști exact cine este. Libertatea înseamnă tocmai acceptarea acestei necunoașteri. ICE (United States Immigration and Customs Enforcement) s-a transformat într-o structură coercitivă violentă.Read more…
O oază de liniște
În lumea nebună în care trăim, amenințați de un atac iminent al Iranului, ne-am petrecut sâmbăta într-o oază de liniște, mai exact în satul Neve Șalom / Wahat as-Salaam / Oasis of Peace. El a mai fost pomenit în paginile revistei Baabel, dar aș mai avea multe de adăugat, atât de multe, încât nici nu știu cu ce să încep, poate cu norocul nostru de a prinde o minunată zi de primăvară, cu cer senin, flori și ciripit de păsărele. Satul este așezat pe culmea unui deal, chiar la începutul urcușului spre Ierusalim. De jos nu se văd blocuri înșirate ordonat, ci case aruncate parcă la întâmplare, ca în satele arabe – și tocmai aici îi stă farmecul: fiecare și-a făcut casa pe gustul lui, după nevoi și… după buget, și totul într-un noian de verdeață. Pe dealul alăturat se află mănăstirea Latrun; sunetul îndepărtat al clopotelor bisericii m-a readus pentru o clipă pe pământurile copilăriei… (De altfel, terenul pe care s-a construit satul a fost donat de mănăstirea Latrun.). Experimentul a început în anii 1970, la inițiativa lui Bruno Hussar (1911 – 1996), un evreu convertit la catolicism – era parcă predestinat, un supraviețuitor al Holocaustului, un om care a cunoscut suferința și s-a aflat la răscrucea dintre două identități. Ideea era de a dovedi că se poate și altfel, fără violență, că evrei și arabi pot trăi în bună vecinătate. Read more…
Să tragi chiulul
De-a lungul timpului am constatat că zicala „cine se aseamănă se adună” este valabilă şi pentru lucruri: „ban la ban trage” (sau viceversa: „la omul sărac nici boii nu-i trag”), dar se aplică şi evenimentelor importante (unde eşti invitat) care tind să aibă loc simultan şi, ce e şi mai rău, şi termenelor limită ale proiectelor diferite, care… se suprapun. Uneori (ca acum) am atât de multe de făcut (şi de finalizat) în acelaşi răstimp încât, asemeni lui Topârceanu „Zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele”. Mai ales că Primăvaras-a insinuat pe străzile Clujului, ispitindu-mă să trag chiulul. Pot spune cu mâna pe inimă, pe baza unei experienţe îndelungate, că (aproape) nimic nu poate să fie mai plăcut, mai dătător de fiori, mai eliberator decât să chiuleşti. Mai ales primăvara. Năravul de a chiuli mi se trage din anii de liceu, când un petec de cer intens, zărit din colţul geamului clasei, mă ademenea să mă furişez pe poarta profesorilor (cea a elevilor era încuiată) şi să hoinăresc (nu mai mult decât o oră) pe străzile oraşului. Meteahna chiulului nu m-a părăsit nici în anii de facultate şi am continuat să chiulesc şi de la primul meu loc de muncă…Read more…
Războiul – unul din câteva
Am venit în Israel imediat după terminarea facultăţii, în toamna anului 1975. A trecut de atunci mai bine de jumătate de secol, în care viaţa mea s-a derulat ca o sinusoidă, când mai sus, când mai jos, iar de la o vreme, datorită anilor care trec, am impresia că amplitudinea descreşte mereu. Nu mi-am închipuit că în partea descrescândă a sinusoidei ne vom petrece o parte din ceasurile vieţii în adăposturi, de teama de a nu fi aleşi de loteria morţii ca să dispărem sub atacul rachetelor care invadează Israelul din Liban sau din Iran. Actualul război a început la 28 februarie, într-o sâmbătă seara. Israelul împreună cu SUA au pornit furia „Răgetului de leu”. De atunci au trecut patru săptămâni. Zilele decurg ciudat, situaţii şi clipe se transformă în tipare interiorizate de majoritatea oamenilor din jur. Multe activităţi au încremenit pentru un timp, obligându-i pe cei implicaţi să-și modifice orarul. La început au fost închise magazinele și serviciile neesențiale, s-a rărit transportul public, s-au închis şcolile și unele companii, făcând să sporească munca de acasă. Au rămas deschise doar magazinele alimentare și pieţele.Read more…
Tiberiu Roth: VOT PENTRU SIONISM
Nu trebuie să uităm pentru nici un moment că Israel se află în ”mijlocul” Orientului Mijlociu, unde pe lângă provocările noi, care amenință stabilitatea lumii pe toate meridianele, trebuie luate în calcul și cele vechi de zeci, cele vechi deRead more…
Volum postum Paul Grigoriu la editura Hasefer
Regretatul jurnalist PAUL GRIGORIU a trecut la cele veșnice înainte de a putea să își țină în mâini ultima sa carte, apărută luni, 6 aprilie, la Editura Hasefer, din cadrul Federației Comunităților Evreiești din România (F.C.E.R.). Cunoscut îndeosebi ca unRead more…
CUM ARATĂ AZI UN PANTALON MODERN?
Ușori de purtat, comozi, cu lungimi variabile, cu pliuri origami sau cu pense tradiționale, uni sau cu imprimeuri grafice. Așadar, variați. Practic, dacă v-ați hoărât să ieșiți din jeanși – și m-aș ruga (dacă aș putea!) la sfinții Karl, YvesRead more…
LILIACUL ÎN FLOARE
Azi mi-am cumpărat de la piaţa din cartier un buchet de liliac şi venind cu el spre casă un coleg m-a întrebat “Ce tufă ai jumulit?”. A ascultat cu vădită suspiciune răspunsul meu justificativ în care îi dădeam şi amănuntul că buchetul mă costase 3 lei şi bătrânelul mi-a spus că le culesese de dimineaţă din grădina lui, ca apoi să conchidă: „Nimeni nu culege liliac, toată lumea îl fură…” Adevărul-adevărat este că şi eu am fost ispitită de nenumărate ori să mă caţăr şi să rup câteva dintre crengile de liliac revărsate peste garduri, dar nu m-am încumetat nici în vremurile mai “sprintene”, de odinioară, când furatul liliacului era la ordinea…nopţilor de mai ale Clujului năpădit de tufele împovărate de ciorchinile florilor albe şi lila.Read more…
50 DE ANI DE RELAȚII OFICIALE ÎNTRE ISRAEL ŞI GERMANIA
Săptămâna trecută s-au împlinit 50 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre Israel şi Germania. La prima vedere o relație “contra naturii”, ținând cont de trecutul nu prea îndepărtat când ideologia nazistă îi condamna la dispariție pe evreii dinRead more…
O MINCIUNĂ de O SUTĂ de ANI
Sunt unele adevăruri care supără, dar cu siguranţă toate minciunile fac rău. Sunt minciuni care duc la suferinţe. Altele chiar la crime. Se minte prin vorbe dar şi prin tăcere (Adrien Rich). Dacă o minciună e suficient de mare şiRead more…
POT SA (MAI) PORT KIMONO?
O clientă mi-a scris de curând: “Îţi mărturisesc că sunt fană şi colecţionară de kimonouri. Am patru primite din Japonia şi în ultimele luni mi-am mai cumpărat câteva moderne. Iți dai seama cât m-am entuziasmat în vara trecută când au fostRead more…
O PRIETENIE CARE STRĂBATE TREI GENERAȚII
Bunicul din partea mamei Rezső Lautmann avea un prieten foarte bun, pe nume Mór Herskovits. Mama mea, născută Lautmann, era mândră de faptul că tatăl ei finanțase cheltuielile legate de absolvirea Facultății de medicină a celor trei fii ai luiRead more…
ARYEH – MEDITAȚII de TOAMNĂ, SPERANȚĂ şi BUCURIE
La fiecare început de an îmi pun câteva întrebări pe care și le pune fiecare om în felul lui. Gânduri și speranțe, despre ce a fost și despre ce va fi. Bilanțul sufletesc, fără de care nu este viitor. PentruRead more…
CE TREBUIE să FACEM cu REFUGIAȚII?
Cred că cel mai simplu și mai onest răspuns este – ”nu știm”. Nu știm cine sunt deoarece se opun cu vehemență încercărilor autorităților de a-i înregistra, identifica în țara în care au ajuns mai întâi, de obicei una careRead more…


















