Un vis pe care mi l-am împlinit în 2018, odată cu ieșirea la pensie, a fost să particip la un curs de limba arabă la una din nenumăratele școli particulare care oferă cursuri de limbi străine pentru adulți. Soția mea și cu mine, născuți și crescuți în Ardeal, suntem bilingvi (română și maghiară) de când ne știm, la fel ca toți copiii din jurul nostru, încă înainte de a fi mers la școală. Și acum mă deranjează că copiii mei, născuți în Israel, nu sunt și ei bilingvi. Spre deosebire de noi, care am făcut școală în România, unde studiul limbii și literaturii maghiare nu era obligatoriu, în Israel, în școlile guvernamentale, limba arabă era obligatorie în clasele primare în perioada când ei umblau la școală. Opinia mea este că pentru a avea o șansă de coexistență (nu neapărat pașnică), trebuie să cunoaștem limba și cultura celorlalți, cel puțin atât și așa cum o cunosc ei pe a noastră. Nu am pretenția să citesc Coranul sau literatura arabă „serioasă”, nici măcar ziarul, îmi doresc doar să înțeleg ce vorbesc în jurul meu casierițele la supermarket-ul din cartier, tinerii care lucrează în garaje, surorile la spital – vecini cu care aveam contact zilnic. La cursul de începători eram șase „elevi” și, cu excepția unei adolescente, toți eram trecuți bine peste 50 de ani, la fel ca profesorul nostru, un arab dintr-un sat din apropiere.Read more…
