O femeie de afaceri în Anglia medievală

În primăvara aceasta în orașul Winchester din sudul Angliei a fost inaugurat un monument dedicat unei eroine locale: Licoricia din Winchester (?-1277). Povestea a început în 1995, când săpături arheologice făcute în afara zidurilor orașului medieval au scos la iveală rămășițele unui cimitir evreiesc. Suzanne Bartlet, care locuia la doi pași, a găsit mormântul Licoriciei și nu a rezistat tentației de a cerceta cine a fost această femeie. După aproape un sfert de veac de căutări (și obținerea unui masterat în istorie) a publicat volumul Licoricia of Winchester. Marriage, Motherhood and Murder in the Medieval Anglo-Jewish Community. Primii evrei s-au stabilit în Anglia curând după cucerirea normandă; un document din 1148 menționează două familii evreiești care locuiau la Winchester.  În zilele ei de glorie, pe la 1250, comunitatea număra 90 suflete, într-un oraș de cca 8000 de locuitori. Evreii erau considerați „proprietatea regelui”, o sursă nesecată de bani pentru vistieria țării, prin nenumăratele impozite pe care trebuiau să le plătească, și, mai ales, prin împrumuturile pe care le dădeau cămătarii evrei.  Ei îndeplineau rolul băncilor de astăziRead more…

De la Turnul Babel la Revista Baabel

Conform naraţiunii din Geneză 11: 1-9, curând după Potop, o rasă umană care migra înspre est şi vorbea o singură limbă, ajunge într-o câmpie în ţara lui Shinar şi decide să se stabilească acolo şi să construiască un oraş cu un turn care să ajungă până la cer. Aşa credeau ei că îşi vor face un nume şi nu vor fi răspândiţi pe toată suprafaţa pământului. Dar Dumnezeu, văzând puterea pe care o aveau oamenii uniţi şi care vorbeau aceeaşi limbă, a coborât pe pământ şi le-a încurcat graiul, astfel încât să nu se mai poată înţelege între ei și apoi i-a răspândit pe toată suprafaţa pământului, cetatea şi turnul rămânând neterminate. Iar oraşul-turn a fost denumit “Babel”, de la verbul balal care înseamnă în ebraică a încurca sau a provoca confuzie. În încercarea de a explica varietatea limbilor vorbite de diverse popoare, întâlnim povestiri similare – cu sau fără turn – la multe popoare. Găsim paralele în mitologia greacă, în Mexic, Nepal, Botswana, etc. Interpretarea tradiţională a naraţiunii biblice explică povestea construcţiei turnului ca pe un act de sfidare a puterii Domnului, iniţiat de tiranul arogant Nimrod (vizibil în pictura lui Pieter Bruegel în fruntea grupului de la baza turnului). Această interpretare se datorează istoricului roman evreu Flavius Josephus (în Antichităţile evreilor, c. 94 e.n.), dar competiţia dintre Dumnezeu şi fiinţele umane are origini mult mai vechi şi ea apare tot în Geneză, în povestea lui Adam şi Eva în Grădina Raiului.Read more…

Igal, eu și o rachetă

Am parcat mașina lângă intrarea în piscină. Parcarea era goală. Centrul Sportiv era închis din cauza unui nou conflict militar între Israel și fâșia Gaza. În Beer Șeva încă nu căzuseră rachete, așa încât speram să pot înota și în ziua respectivă. La intrare stătea încă un veteran al piscinei, pe care îl cunoșteam din vedere. După ce ne-am salutat, “colegul” meu s-a prezentat: – Igal sau Boris, cum vrei să-mi spui. Am făcut șase kilometri pe jos până aici și poftim, acum pot să mă întorc, dar mai întâi aş vrea să mă odihnesc puțin la umbră. Era o zi caldă de sâmbătă, în care preferi să stai lângă instalația de aer conditionat. – Te duc eu acasă cu mașina, dacă dorești, i-am spus, dar hai să bem întâi o cafea. Am pornit la drum, dar după câteva minute s-a declanșat alarma aeriană. Am parcat în partea dreaptă a drumului – spre norocul nostru circulația nu era mare – și ne-am întins pe trotuar cu capul protejat între mâini. Am auzit un zgomot puternic, nu departe, apoi încă unul mai slab, provocat probabil de proiectilul lansat de sistemul antirachetă. După zece minute ne-am ridicat și ne-am scuturat hainele de praf.Read more…

Chabadabada, chabadabada

S-a stins din viață Jean Louis Trintignant. A trăit nouăzeci și trei de ani și a jucat în 130 de filme regizate de mari maeștri: Costa-Gavras, Truffaut, Chabrol, Rohmer, Lelouche. Pe scena teatrelor a interpretat roluri din piesele lui Shakespeare, Bernard Shaw, Ionesco, Apollinaire, Vian, adică tot ce un actor de teatru își poate dori. O carieră bogată a unui actor de neuitat al filmului francez. Bărbatul cu o înfățișare foarte serioasă, distantă, a jucat o paletă largă de roluri, sobre, dure, dar și unele pline de tandrețe. Filmul Și Dumnezeu a creat femeia, unde parteneră i-a fost Brigitte Bardot, a fost primit cu foarte multe obiecţii de către critici, fiind considerat trivial. Au urmat multe alte filme remarcabile: Z (1970), Trenul (1973), Amour etc. Filmul care l-a făcut celebru a fost Un bărbat și o femeie (1966) parteneră fiindu-i Anouk Aimée. Regizat de Claude Lelouche, un cineast necunoscut până atunci, unul din cele mai puțin costisitoare filme franceze din acea perioadă, cu o temă banală despre dragoste, filmul a repurtat un succes senzațional, a fost distins cu două premii Oscar, pentru cel mai bun film străin și pentru cea mai bună imagine, Palme D’Or, pentru cel mai bun film la festivalul de la Cannes.Read more…

Cei patru din Iran

Nu ştiu dacă povestea asta are vreo legătură cu New Journalism al lui Tom Wolfe, cu Autobiographical Fiction, legat de numele lui Sherwood Anderson care e mult mai puţín cunoscut decât Faulkner şi Hemingway care i-au fost ciraci, de acel Dirty Reality cu care erau etichetate prozele lui Raymond Carver, de parcă ăia care nu beau pot pricepe ceva din viaţa celor care tot trag la măsea, sau cu însăşi noţiunea de literatură, de care se face mare caz, dar tot ce e cuprins în ea este adevărat. Mare scofală şi cu literatura asta. Sau cu adevărul. De data asta nu contează adevărul artistic, cred eu, adică impresia de autentic, pentru că lucrurile s-au petrecut aşa. Viaţa unor oameni a depins de mine. Fără voia mea, desigur. Aşa a fost să fie. Despre ce este vorba? Foarte simplu.S-a petrecut cu mulţi ani în urmă. Este vorba de patru oameni de vârste diferite. Un bărbat, o femeie şi doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Fetiţa, foarte drăguţă şi lipicioasă, de vreo cinci ani, iar băieţelul, zâmbăreţ şi jucăuş, de vreo trei sau patru, oricum mai mic decât sora lui. Aşa cred, nu le-am văzut actele niciodată. Nu-mi mai amintesc numele lor. Nişte oameni fără nume. Ar trebui să mai existe pe undeva pe acest pământ. Unde? Nu ştiu. Armeni sunt peste tot. Mama lor, a celor doi copii adică, între douăzeci şi trei şi douăzeci şi cinci, subţire, înăltuţă, cu părul negru, tăcută, cu un aer speriat şi mereu cu ochii după progenituri, să nu facă ceva rău sau să păţească ceva. Tatăl copiilor, nu foarte înalt, dar bine legat, mușchiulos, trecut de 35, poate spre patruzeci, ceea ce vorbitorii de limba engleză ar numi late thirties. Dar nici unul din ei nu vorbea englezeşte. Doar armeana pe care o ştiam şi eu, şi farsi de care eu nu aveam habar.Read more…

Prietenie – Din nou împreună

Am văzut chiar azi o frază a lui Jack Kerouak, foarte subtilă dar penetrantă, care mă însoțește: ”bietele inimi omenești bat oriunde s-ar afla…” M-am gândit, dacă așa este, atunci hai să le ducem departe, în locuri care să le facă să bată mai repede. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Fiul meu a avut ideea și mi-a propus, în felul lui generos, să mă ducă la prietena mea pe care n-o mai văzusem de 11 ani, de la ultima ei vizită în România, atunci când ne sărbătoriserăm împreună 100 de ani de viață. Hotărârea a fost repede luată, cu entuziasm și încredere, care ne-au fost răsplătite de Univers prin reușita ei deplină. Așa că am început să ne pregătim amândoi planul timp de mai multe luni, întâi s-a conturat intenția, apoi aceasta a început să se concretizeze în acțiuni serioase, cum a fost cumpărarea unei mașini de către Mircea. De fapt, i s-a dat ocazia, aproape necrezută, de a-și vinde mașina veche și apoi, curând, a găsit mașina americană, încăpătoare și puternică, perfect potrivită în planul nostru – frumosul Crysler argintiu, cu eleganța lui neostentativă, în stil retro, puternic și confortabil, având cutia de viteze automată, care s-a comportat minunat pe cei peste 5.300 de km parcurși în total.Read more…

Şiragul meu de granate – o bijuterie de familie

N-am moştenit bijuterii de familie. Bunicile mele erau sărace și chiar dacă ar fi fost bogate, toate bijuteriile le-ar fi fost confiscate înainte de deportarea la Auschwitz…Cât mi-aş fi dorit să pot purta şi eu, cu mândrie – asemeni multor fete de vârsta mea, aflate la primul bal, sau alt eveniment important – lănţişorul, cerceii sau inelul moştenit de la bunica sau străbunica… În ochii mei, aceste bijuterii de familie erau ca nişte însemne ale perenităţii, încărcate de poveşti împărtăşite doar celor care le moşteneau. Norocul mi-a surâs, totuşi, când am împlinit 16 ani – cea mai frumoasă vârstă a unei fete, cel puţin potrivit romanţelor maghiare de pe timpuri. Bunica Erzsi mi-a dăruit şiragul ei de granate. Era cea mai fascinantă dintre puţinele bijuterii care îi mai rămăseseră după război şi după primii ani ai comunismului, când sărăcia a dat iama şi în casa lor. Granatele erau încuiate într-o casetă, alături de un lănţişor cu medalion de aur, verigheta pe care n-o mai purta şi un delicat ceas de mână Doxa. Mai ţinea acolo un portmoneu de argint gravat, cu interior de piele roşie, şi doi cercei desperecheaţi cu granate şi perle mărunte. Le cunoşteam pe toate, pentru că Bunica Erzsi descuia din când în când caseta şi le inspecta pe îndelete, ca să se convingă că mai sunt acolo. Probabil acea brumă de obiecte de valoare îi oferea o minimă garanţie pentru neprevăzutul zilei de mâine.Read more…

Regina Jonas – prima femeie rabin din lume

“A fi binecuvântat de Dumnezeu înseamnă a dărui altora binecuvântări, bunătate și loialitate, indiferent de loc și de situație”. Acestea au fost ultimele cuvinte scrise de Regina Jonas la Theresienstadt, înainte de a fi trimisă la moarte la Auschwitz. De-a lungul istoriei femeia a avut adesea un rol secundar, limitat la îngrijirea familiei și a copiilor.  Era lipsită de multe drepturi care pentru bărbați par de la sine înțelese.  Și poate nicăieri inegalitatea nu este mai evidentă ca în cele trei mari religii monoteiste: funcțiile de preot, imam sau rabin erau (și într-o mare măsură mai sunt) ocupate exclusiv de bărbați.  În  secolul al XIX-lea femeile din Europa Occidentală s-au emancipat treptat, au început să învețe și să practice medicina, ingineria, științele, să scrie cărți, să învețe ziaristica și să predea la școli și la universități. Așa a apărut în Germania prima femeie rabin din lume, Regina Jonas. Dar cum se face că a rămas atât de puțin cunoscută? Nici măcar foștii ei colegi, rabinul Leo Baeck și psihoanalistul Viktor Frankl nu au găsit de cuviință să o amintească după Holocaust. Oare au uitat-o din motive de mândrie masculină?Read more…

2022

De curând am hotărât că a venit vremea să ne luăm o vacanță ceva mai lungă, mai ales că împlinisem o vârstă rotundă, iar momentul coincidea și cu aniversarea soției mele. Am hotărât să plecam în Portugalia, la Porto, un loc pe care de multă vreme ne doream să-l vizităm. Am străbătut orașul în lung și în lat, am băut din renumitul vin de Porto, am fost la un concert remarcabil al unei formații care se numește nu întâmplător Brit Floyd și care rememorează atmosfera psihedelică a celebrei surate cu un nume apropiat. Am vizitat și împrejurimile, atât cât ne-a permis vremea schimbătoare de noiembrie. După aproape trei săptămâni de toamnă portugheză a venit vremea să ne întoarcem acasă. Nu erau zboruri directe către Tel Aviv, așa că am luat unul destul de obositor, cu escală la Bruxelles. Însă marea surpriză m-a așteptat la sosirea pe aeroportul din Tel-Aviv. De cum am aterizat mi-am dat seama că ceva e schimbat. Cineva ne-a luat în primire și ne-a spus că era momentul să ne separăm, nevastă-mea și cu mine. Fiecare dintre noi va efectua separat controlul vamal și ne vom reîntâlni la poarta de ieșire din aeroport. La figura mea mirată a spus că nu e nimica personal și nu e vorba doar de nevastă-mea, ci de toate perechile. L-am întrebat care e rostul acestei măsuri și mi-a spus că aeroportul este frecventat de mulți tineri religioși, elevi de yeșiva care se simt deranjați de gesturile de tandrețe prea intime între parteneri. I-am explicat că noi suntem căsătoriți de 25 de ani, deci nu are de ce să se teamă, dar el mi-a răspuns că acest lucru nu poate fi verificat și că nu doresc să discrimineze pe nimeni, așa că eu am fost îndreptat spre culoarul albastru, iar ea spre cel roșu. Surpriza cea mare m-a așteptat la controlul pașapoartelor.Read more…

Trei cărţi importante în istoria medicinii

Căutând în biblioteca medicală a părintelui meu, am găsit trei cărţi importante şi de interes pentru dezvoltarea medicinii, la sfȃrşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului trecut. Prima carte, Psychopathia sexualis, este scrisă de medicul psihiatru Richard von Krafft-Ebing (1840-1902). Această carte de bază este cea dintȃi care tratează problemele de patologie sexuală – deviaţii de la normalul sexualităţii. utorul defineşte deviaţiile, prin comparaţie cu ceea ce considera normal în sexualitate. Clasificarea acestor deviaţii o face bazându-se pe cazurile reale observate la pacienţii pe care i-a tratat în clinica lui sau în spitalele de neuro-psihiatrie unde a profesat. Richard von Krafft-Ebing a utilizat primul termenul de sadism (numele vine de la nuvelele Marchizului de Sade) şi a introdus termenul de masochism (de la numele scriitorului Leopold von Sacher-Masoch).Read more…

Omagiu unui atlet: Edson Arantes do Nascimento – PELE

La 22 decembrie s-a stins din viață Edson Arantes do Nascimento, cunoscut sub numele de Pele, cel mai mare jucător de fotbal al tuturor timpurilor. Sunt puțini oameni în lume pe care această veste nu i-a întristat. Am să încep relatând o întâmplare. Mama mea nu s-a interesat niciodată de fotbal, chiar dacă tata și cu mine eram mari iubitori ai jocului cu balonul rotund. În 21 iunie 1970 s-a jucat finala Campionatului Mondial de Fotbal între Brazilia lui Pele și Italia. În camera de zi a locuinței noastre se strânseseră zece persoane dornice să vadă finala împreună. Mama, ca o bună gospodină și gazdă primitoare, se învârtea printre musafiri servindu-i cu tot felul de bunătăți. La un moment dat m-a rugat să i-l arăt pe Pele. Acesta tocmai executa unul din driblingurile lui de neuitat. Mama, în mână cu niște prăjiturele, s-a așezat pe un scaun și n-a mai plecat până la sfârșitul meciului. – Omul ăsta, Pele, nu e doar fotbalist, este un artist! – a declarat mama la sfârșitul meciului și noi toți am fost de acord cu ea. Pele s-a născut în 1940 în orășelul Três Corações din Brazilia. Părinții săi erau oameni nevoiași, cu o situație materială precară. Deja la vârsta de 12 ani Pele întregea veniturile familiei, lustruind pantofi pe stradă. Fotbalul l-a îndrăgit datorită tatălui său care juca fotbal la o echipă locală. Cariera de fotbalist profesionist și-a început-o la echipa F.C.Santos de lângă Sao Paulo. Avea doar 16 ani.Read more…

Inventarul din fântână

În anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, România a cedat nordul Transilvaniei către Ungaria. atăl meu s-a născut în 1926 în Dumbrăveni, în România. La începutul anilor ’30 părinții lui au divorțat, după care el a crescut la bunicii dinspre tată, la Dumbrăveni, până în anul 1935, la vârsta de nouă ani. Apoi a fost trimis la Gherla, în nordul Transilvaniei, la rudele mamei, astfel încât, de la patrusprezece ani, a crescut în Ungaria, în timp ce tatăl lui cu toată familia au rămas în România. În anul 1941 Germania a atacat Uniunea Sovietică. Ungaria și România, aliate ale Germaniei, și-au mobilizat armatele și au intrat în război. În cadrul armatei maghiare au fost înființate detașamentele de muncă pentru evrei și alte minorități care nu aveau dreptul să poarte armă. Tinerii care încă nu aveau vârsta încorporării, inclusiv evreii, făceau parte din organizația levenților, un fel de premilitari care erau folosiți mai ales ca forță de muncă locală. Tatăl meu își amintește că a participat la activitățile organizației în Gherla, Dej și la Baia Mare. După cum povestește el, evreii erau „înarmați” cu lopeți, sape sau târnăcoape. Mama lui avea doi frați, Imre şi Lala, și trei surori. La nuntă fiecare fată a primit ca zestre câte un depozit de cherestea și materiale de construcție: Sári la Dumbrăveni, Neli la Iclod, Gizi la Gherla și Manyi la Dej. După moartea bunicului, în 1922, depozitul din Baia Mare a fost administrat de bunica, împreună cu Imre și Lala. Tatăl meu locuia la Gherla și atunci când nu era la şcoală dădea o mână de ajutor la depozitul de cherestea. Read more…

Încântătoarea istorie feministă a pijamalei

Uitându-mă în jurul meu, am impresia că femeile și pijamalele se împart în două categorii care se suprapun pe alocuri, ca o diagramă Venn. Pe de o parte este tabăra idealistelor și a romanticelor. Idealismul lor e atașat de teoria conform căreia meriți să îți oferi (să îți cumperi) lucruri materiale de care nu ai neapărat nevoie, nu îți sunt necesare – o pereche de pantofi împodobiți cu mici cristale, o perie de păr vintage, lumânarea parfumată nou-lansată, un al zecelea ruj… O cămașă de noapte din satin și dantelă de la Agent Provocateur se încadrează aici. Se va face o asociere directă, dar nu neparat logică, între prețul și brandul obiectului, și nivelul personal de rafinament, statutul de conaisseur și valoarea umană, intrinsecă, a cumpărătoarei. Mai mult, se ajunge la cumpărarea unui anume obiect, în speranța că te vei simți într-un anume fel în momentul achiziționării, purtării, posedării lui. Industria advertising-ului ne învață că „emoțiile” noastre se traduc în felul în care ceilalți ne percep.Read more…

Hoţul de timp rămâne nepedepsit

Dacă verbul a fura este definit (în DEX) ca „A-și însuși pe ascuns sau cu forța un lucru care aparține altcuiva; a lua ceva fără niciun drept de la cineva, păgubindu-l”, atunci e posibil să furi timpul cuiva ( considerând că timpul este „ceva” ce poate aparţine sau e un drept al „cuiva”). Totuşi, acţiunea de a fura timpul cuiva nu mai poate fi considerată furt, din moment ce (în acelaşi DEX) furtul este definit ca „Infracțiune care constă în însușirea pe nedrept a unui lucru mobil din posesiunea sau deținerea unei persoane, fără consimțământul acesteia”. Articolul 228 al Codului Penal stipulează că: Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Ciesc şi definiţia timpului în acelaşi dicţionar:”Mediu omogen și nedefinit, analog spațiului, în care ne apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor”, Şi apoi constat (dezamăgită) că timpul nu poate fi echivalat cu „un bun mobil” deşi este un bun (poate cel mai valoros bun pe care-l posedăm) şi e cât se poate de mobil (din moment ce trece…implacabil). Dar probabil pentru că e „omogen şi nedefinit” chiar dacă poate fi măsurat (cu o precizie din ce în ce mai mare) nu poate fi delimitat. Adică nu se poate determina cu precizie timpul care aparţine unei anumite persoane, chiar dacă adesea spunem că „i se scurge timpul” sau „îi ticăie ceasul biologic”.Read more…

In memoriam Robert Schwartz (1944-2023)

A încetat din viaţă Robert Schwartz, preşedintele Comunităţii Evreilor din Cluj, aflat la al treilea mandat. Născut în 1944, a supravieţuit Holocaustului ascuns în pivniţa casei, împreună cu mama lui. Robert Schwartz a fost doctor în chimie, un apreciat cercetător îndomeniul farmaciei. După pensionare, timp de peste 12 ani, începând din 2010 şi până când a părăsit această lume,  a condus destinele evreilor din Clujul natal, reuşind cel mai fructuos mandat de preşedinte din istoria postbelică a acestei comunităţi. Printre rezultatele activităţii sale se numără inaugurarea Monumentului Memorial al Martirilor Holocaustului din Cluj, renovarea Templului Memorial al Deportaţilor Evrei, inaugurarea Centrului Cultural Evreiesc şi organizarea a şapte ediţii a simpozionului File din istoria evreimii clujene.Read more…

Anecdotă (reală!) pentru o dezbatere actuală

Mă aflam internată într-o clinică, drept urmare a unei (deloc minore) intervenții chirurgicale. Clădire foarte veche, toalete pe culoar și chiuvete unice în saloane. Peisajul memoriei are peste un sfert de veac. Așadar, pe când am devenit capabilă să mă ridic din pat spre a-mi satisface toate necesitățile igienei cotidiene, bucuroasă de mobilitatea redobândită, într-o duminică dimineața, urcată pe scaun pentru a mă apropia de chiuveta unde urma singura toaletă intimă posibilă (în Clinica Ginecologică nr 1 a anului 1997), am trăit surpriza mentalităților profunde…N-am apucat să mă dau jos de pe chiuvetă, să cobor de pe scaun, abia trăgându-mi veșmântul de spital, că s-a și dat de perete ușa salonului. Niciun avertisment! Duminică dimineața! În rama goală a apărut… o formă a ”găurii negre” – de fapt o sutană, desigur neagră, ornată la vârf cu barbă, umflată de la piept în jos – mare burtă, mare! Și a dat a deschide o fantă în claia păroasă slobozind cu voce gutural incantatorie, vorbe fără șir… pân-ce mi-am revenit din stupoare, reîntregită în conștiința de sine… degrabă proțăpită cu mâinile-n șold, i-am zis:…Read more…

Terapia prin râs cu Clopotul

Zilele trecute, făcând puțină ordine prin hârtii, am dat peste Clopotul, ziarul local de Botoșani, datat vineri 19 martie 1976. Nu știu dacă trebuia să râd, sau doar să zâmbesc. Chiar dacă mi-aș uita adresa ultimei reședințe din România, nu e nicio problemă: e notată în ziar. Stimați cititori, vă propun să lecturați cele ce urmează. Sper să zâmbiți ca și mine. Iată cum am ajuns ”erou” în ziar. Într-o seară, pe la începutul lunii martie 1976, primesc un telefon de la Biroul de pașapoarte să mă prezint la dânșii. Familia (eu, soția și cei doi copii) fiind proaspeți deponenți pentru plecarea definitivă în Israel, ne gândeam că, probabil, deja ni se aprobase cererea; și totuși aveam o îndoială: nu e prea repede?…Read more…

Jucătorul

“Viața mea e jocul la bursă, fără el nu are niciun rost să mă scol dimineața”, îmi spune Alexandru E un om înalt, bine făcut, cu ochi albaștri, pătrunzători și cu un zâmbet deschis pe buze. În tinerețe a fost avocat cu propriul său birou. De zece ani e pensionar. Nu e câștigătorul care face avere din jocul de bursă, din contră, e “regele loser-ilor”. Nu numai că nu a devenit milionar, ci și-a pierdut toate economiile. În fiecare dimineață, cu excepția sărbătorilor și a zilelor de odihnă, de la ora zece până la închiderea bursei stă la computer și intră în lumea neînțeleasă, cel puțin pentru mine, a bursei. În ultima vreme, din lipsă de fonduri, joacă doar pe sume simbolice. Aproape întotdeauna pierde, dar rămâne optimist și crede că mâine va fi ziua cea mare când în sfârșit va lua potul cel mare. Și-a încercat norocul și pe la cazinouri, dar fără mare succes.Read more…

Activism bătrânesc

Îmi cer de la început scuze dacă titlul poate conduce cititorul spre o concluzie greșită, după care o atitudine agresivă (în sensul pozitiv al expresiei) față de calitatea sănătății fiecăruia poate începe chiar și la vârsta senescenței. De aceea mi-e teamă că cele ce urmează vor ajunge prea târziu la unii dintre cititorii revistei Baabel. Multe din cele de mai jos sunt cunoscute dar, recent, organizații și societăți medicale din Anglia și Statele Unite au pus la punct împreună un număr de recomandări (suficient de mic pentru a fi luat în considerație, dar de-ajuns de mare pentru a enerva!) care doar luate împreună au șanse de a îmbunătăți starea sănătății fiecăruia. Din păcate, încep cu vești proaste, adică cu ceva care nu depinde de noi, și anume genetica. După cum se știe, nimeni nu a fost întrebat unde ar vrea să se nască și din ce părinți. Așa se face că purtăm în corpul nostru niște gene, bune sau rele, de care nu suntem cu nimic răspunzători. Iar tratatele de specialitate arată că 50% din ceea ce se întâmplă cu noi din punct de vedere medical se datorește moștenirii genetice de la strămoșii noștri, mai apropiați sau mai depărtați (pentru că unele caracteristici genetice pot sări peste generații – cel puțin așa am învățat eu acum vreo 65 ani).Read more…

Visul american al lui Andy Markovits

Una din cele mai recente apariții la Editura Hasefer este volumul intitulat Casa din pașapor (The Passport as Home) al lui Andy Markovits, profesor universitar american originar din Timișoara. Andy Markovitz a moștenit visul american de la tatăl său, Lajos. La faimosul meci de fotbal Germania-Ungaria din cadrul Campionatelor Europene din 1954, acesta i-a spus fiului său: ”Pe noi nu ne interesează cine a câștigat, pe noi ne interesează că s-a jucat la 4 iulie, ziua declarării independenței Americii”. Era o subtilă explicație a antipatiei, justificate de altfel de istorie, față de cele două țări care i-au prigonit pe evrei, trimițându-i în lagărele morții. Fiind timișoreni, membrii familiei Markovits au scăpat de Holocaust și subiectul nu a fost abordat foarte frecvent nici în familie, nici în cercul de prieteni, dar el nu putea fi evitat, deoarece chiar sora tatălui, mătușa Manci, care trăise la Oradea, a fost deportată și a avut norocul să supraviețuiască. Abia mai târziu, în adolescență, la Viena și în America, Andy a aflat despre ce a însemnat Holocaustul și despre consecințele pe termen lung ale acestuia pentru supraviețuitori, despre sentimentul de vinovăție pe care l-au avut mulți dintre ei, inclusiv tatăl lui, că au scăpat cu viață. Visul american al tatălui lui Andy își are și el originea în Holocaust, în teama ca acesta să nu se mai repete în Europa. Andy și-a petrecut adolescența la Viena împreună cu tatăl său (mama murise la Timișoara). Nu a avut niciodată probleme de limbă, fiind de cultură germană și urmând școala germană, și-a însușit chiar accentul vienez. Dar garanția supraviețuirii evreilor, spunea Markovits Lajos, este America, țara democratică unde evreii sunt acceptați și pot să se integreze.Read more…