Fraţii Iuliu și Emil Haţieganu

Cluj. O seară târzie de iarnă rece în 1948. Un bărbat înalt, prezentabil, pășea lângă Parcul Mare spre str. Eminescu, spre “vila Haţieganu”. Cel care suna emoționat la ușa vilei era Aurel Moga, discipol al lui Haţieganau, șef de lucrări la Clinica Medicală I. Tânărul medic venea să-l roage pe maestrul său ca a doua zi, 7 decembrie 1948 să nu vină la clinică, deoarece comuniștii au hotărât “debarcarea” profesorului Haţieganu de la conducerea clinicii și excluderea lui din învățământul superior. Motivul: în perioada interbelică fratele său, Emil, fusese politician, ulterior deținut politic, iar Iuliu avusese funcții înalte în învățământul superior și fusese ministru al Sănătaţii în Guvernul Nicolae Iorga. A doua zi Moga a ținut un discurs împotriva profesorului și în aceeași zi a fost numit noul șef al Clinicii Medicale I, cel mai important centru medical al Clujului din acei ani. Aceasta este numai o imagine din biografia complexă a prof. Iuliu Haţieganu. S-a născut în 1885, în Imperiul Austro-Ungar, în comuna Magyarderzső (mai târziu Dârja), pe valea Someșului, în casa preotului greco-catolic Ioan Haţieganu. Ioan Haţieganu se trăgea dintr-o foarte veche și faimoasă familie românească din împrejurimile HațeguluiRead more…

Gânduri pentru cei rămași în urmă

Corona îți schimbă obiceiurile, deși grija pentru ziua de mâine rămâne relevantă în orice condiții. Nu, nu e vorba (Slavă Domnului) de frica de a rămâne fără resurse materiale, ci de cu totul altceva. Închipuie-ți, îmi ziceam eu cam prin iulie sau august anul trecut, închipuie-ți că librăriile nu se mai deschid și că tu rămâi fără cărți noi de citit, tocmai acum când nu mai ai teatru și nici cinematograf (la noi în ”sat” cinematograful e peste drum de casa noastră) și nici concerte, iar acum colac peste pupăză rămâi și fără cărți. Deci am luat măsuri urgente și am reușit să înmagazinez în calculator câteva volume, alese în așa fel încât parcurgerea lor să-mi ofere acea relaxare de care omul are nevoie când treburile nu-i merg așa cum ar fi vrut sau cum și le-a planificat. Și uite așa am început să citesc, în paralel, două superbe realizări în ale scrisului, ambele având un numitor comun: efectul descrețirii frunților celor pe care îi bântuie gânduri negre și îngrijorări justificate. Nu e foarte greu de ghicit despre ce publicații e vorba, de aceea iată de la bun început ”secretul”: Mofturile lui Caragiale și Poeziile fără perdea ale lui Ion Pribeagu.Read more…

O „meteahnă” care se cere discutată?

Mărturisesc, continui să citesc Caragiale. Parcurg cu interes eseurile și foiletoanele scrise în urmă cu mai bine de un veac (nu mai puțin de 650 pagini!) și încerc să înțeleg atmosfera în care trăia marele dramaturg, dar în același timp sunt uimit de volumul activității sale literare, doar parțial adusă la cunoștința marelui public, bineînțeles în afara celebrelor sale piese și unele din ”produsele” prea bine știute, cum ar fi Dl Goe sau Bubico. Cu un cuvânt, mă delectez. Și acum o paranteză, după părerea mea obligatorie pentru înțelegerea motivului care m-a îndemnat să scriu aceste rânduri. Vreme de mai bine de 30 ani am trăit în România, cu senzația că apucasem să cunosc realitățile acestei țări, să-i cunosc poporul, istoria, mentalitatea. Am cunoscut români de origine rusă, germană, și bineînțeles evreiască și maghiară. Pe „românii unguri” i-am întâlnit la București, dar și în Transilvania, am avut colegi unguri și tot timpul am fost convins că în ciuda accentului lor deosebit, ei posedau aceeași mentalitate, legată de propria lor structură intelectuală, educație, atâta doar că ei aveau două limbi materne, iar eu aveam numai una.Read more…

Ármin Vámbéry – orientalist și explorator

Se spune că cei cu limba maternă maghiară au dificultăți la învățarea limbilor străine. Ar fi și logic, pentru că maghiara este foarte diferită de limbile popoarelor din jur. Se cunosc însă și excepții. Ármin Vámbéry (1832-1913) a fost un adevărat geniu lingvistic. S-a născut cu numele de Hermann Wamberger într-un orășel de lângă Bratislava (pe atunci în Ungaria), într-o familie de evrei săraci. De la început a avut numai greutăți: era orfan de tată, era șchiop și, familia fiind foarte săracă, după școala primară a fost dat ucenic la un croitor. Totuși, el a dat ore particulare și a făcut liceul, apoi a studiat la Bratislava, Viena și Budapesta. La 20 de ani știa maghiara, slovaca, franceza, germana, engleza, latina, greaca, ebraica, limbile scandinave, rusa și începuse să studieze limba turcă. Orientul îl fascina. A plecat la Istanbul, unde și-a găsit de lucru ca profesor de limbi europene. În scurtă vreme și-a făcut relații prin protipendada locală, s-a convertit la islam, luând numele de Reșit Efendi și a devenit secretarul marelui vizir, Fuat Pașa. În timpul liber a făcut traduceri din istoricii turci, a publicat un dicționar și a studiat diferite limbi înrudite cu turca. În semn de apreciere a realizărilor lui, Academia Maghiară l-a ales membru corespondent, iar în 1861 i-a dat o bursă pentru a cerceta originile limbii maghiare și înrudirea ei cu alte limbi asiatice.Read more…

Ietro, primul ”arhitect” biblic al unui sistem de organizare

Sâmbăta trecută, 6 februarie, pericopa săptămânii era Ietro. Chiar dacă pentru unii, Ietro este o figură mai puțin cunoscută, cei care audiază un curs de management îl vor ”întâlni” încă de la prima prelegere: e acea personalitate biblică, care a avut un aport imens în activitatea primară de organizare juridică. Suplimentar: una din pericope, a 17-a, este întitulată Ietro (Exodul 18:1-20:23). Însuși faptul că din cele 54 de pericope săptămânale, una poartă numele acestui personaj[1], anunță că acesta a lăsat o amprentă specială. Voi încerca în continuare a-i da Cezarului [IETRO] ce e al Cezarului: să-l descopăr cititorului (ce nu-l cunoaște) pe Ietro din titlul. Micro-context biblic. Ne aflăm la începutul perioadei celor 40 de ani de peregrinare prin deșert, respectiv după victoria israeliţilor asupra lui Amalec (Exodul 17:13), însă înainte de marele eveniment de la poalele muntelui Sinai: primirea Legii (Exodul 19-20).Read more…

Evreii din Buhara

Evrei în Buhara?? Bineînțeles! Pe vremuri a fost chiar cea mai mare comunitate din întreaga Asie Centrală. Vorbeau un dialect al persanei clasice cu unele cuvinte ebraice (la fel cum evreii așkenazi vorbesc idiș – un dialect al limbii germane medievale cu unele cuvinte ebraice). Începuturile comunității sunt învăluite în mister; după unele păreri, când împăratul persan Cyrus i-a eliberat pe evreii exilați în Babilonia, în 539 î.e.n., unii s-au întors în patrie, alții s-au stabilit în Imperiul Persan, care pe atunci se întindea până în Asia Centrală. Atestare documentară există din sec. al IV-lea e.n.: în Talmud se povestește că un rabin a călătorit în oaza Merv (azi Turkmenistan) și niște evrei localnici i-au oferit vin kașer. De secole evreii din Buhara s-au ocupat cu comerțul pe Drumului Mătăsii și cu diverse meșteșuguri (erau țesători, boiangii…), dar ca evrei într-o societate musulmană au avut întotdeauna un statut inferior. Starea lor s-a îmbunătățit simțitor sub stăpânirea Rusiei țariste, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. De fapt e un paradox: în vreme ce evreii din Rusia însăși erau discriminați și amenințați de pogromuri, în Buhara ei se bucurau de libertatea credinței, unii au devenit oameni de afaceri de succes, și-au trimis copiii la studii și… și-au construit la Ierusalim case elegante „de vacanță”, ca de exemplu casa lui Mașiach Borochoff de pe strada Jaffa.Read more…

Nu uita, ceasul istoriei va bate mereu!

Pacientul J.K. e o bagatelă medicală. Deși este internat în cea mai renumită clinică de cardiologie din Viena, acest caz nu poate fi publicat în nicio revistă, simptomele bolii lui sunt cele tipice unei societăți apuse, ale cărei actori, acum în 2009, sunt deja decedați. Unii au fost condamnați la moarte, alții s-au strecurat în anonimatul maselor. „Ceasul biologic al celui de-al Doilea Război Mondial a expirat”, menționa Eli Rosenbaum. După război J.K., fostul gardian din lagărul de concentrare de la Trawniki, a reușit să-și ascundă identitatea și să emigreze cu familia în Statele Unite. Acum, la 84 de ani, este apatrid, țintuit de boală într-un pat de spital. Citeam un articol în care pacientul, expulzat din Statele Unite, fiindu-i retrasă și cetățenia americană, declara la sosirea lui în Austria, în urmă cu câteva luni: „Nimeni nu mă vrea! Pentru că eu am fost acolo, la Trawniki, în acea noapte. Dar eu abia sosisem, masacrul se sfârșise, mii de morți zăceau în gropi”. În 1986, cazul Waldheim a ajuns o temă internațională. Fostul secretar general al ONU, candidat la președinția Austriei, și-a explicat trecutul de ofițer în armata nazistă. De fapt e un statut al unei generații care nu a vorbit pentru a-și clarifica situația și a putea merge mai departeRead more…

Oraşul de aur – Praga

Intrăm în inima medievală a oraşului Praga, admirabila piaţă din sec. 12, probabil una din cele mai frumoase din Europa, unde se află biserica Sf. Nicolae şi a Sfintei Fecioare, Primăria veche precum şi Palatul Kinsky. Ne fotografiem lângă statuia lui Jan Hus, înconjurați de numeroşi tineri pletoşi, care cântă laschitară sau pur şi simplu se încălzesc la soare. Ne alăturăm sutelor de privitori din faţa vechiului turn al primăriei unde este instalat celebrul Ceas Astronomic, aşteptând… ora exactă. Uşa sofisticatului mecanism se deschide în sfârșit şi apare Cristos urmat de cei 12 apostoli, în timp ce un schelet bate ora, sugerând scurgerea timpului către sfârşitul oricărui muritor…Colindând pitoreştile străduţe care pornesc din vechea piaţă remarcăm localuri unde tineri cu barbă cântă în cor în faţa unor stacane cu bere, având forma şi dimensiunile unor cizme de cavalerist!Read more…

Despre girafe și muniții. Povestea Institutului Ayalon

Dealul Kibuțurilor este situat între Rehovot și Nes Ționa. Grupuri de tineri hotărâți să înființeze un kibuț își găseau pe el un adăpost temporar, până când primeau pământ și întemeiau o așezare permanentă. Zeci de grupuri s-au perindat pe acolo în anii 1930 și 1940. Între 1945 și 1948 locul a fost ocupat de grupul Hațofim Alef, printre care se aflau o mulțime de… girafe. Girafe?!? Era un mod de a-i denumi pe acei membri ai grupului care „umblau cu capul în nori” și habar nu aveau ce se petrecea chiar sub picioarele lor… Și tocmai sub picioarele lor se desfășura o poveste incredibilă! După Primul Război Mondial, odată cu instaurarea mandatului britanic în Palestina, acesta era răspunzător pentru securitatea țării. Numai că evreii nu se puteau bizui pe protecția armatei britanice. Încă din 1920 a fost înființată organizația paramilitară Hagana, pentru a apăra populația evreiască. Dar activitățile militare erau strict interzise și cine era prins putea plăti cu viața. Exercițiile militare se făceau în taină. Read more…

Pancho

„Țara arde și baba se piaptănă!”, veți zice pe bună dreptate. Ce mi-a venit să scriu acum un astfel de articol, despre un câine? Dar acum mai mult ca oricând, fiind atât de singură, aș fi avut nevoie cel puțin de compania unui câine. De ce sunt singură? Ai mei sunt toți la munte, la Bușteni, de unde își pot desfășura activitatea și acolo sunt mai protejați față de inamicul nevăzut și atât de periculos, infectarea cu virusul nemilos. Pancho, un cocker spaniel, a intrat în viața mea fără să-l fi dorit. Era de fapt câinele fiicei mele, dar era al casei. A venit în viața mea în 1976, acum mi se pare că ar fi trecut de atunci o mie de ani. Era un cățel care crescuse sub ochii mei și pe atunci nu-i dădeam prea mare atenție. Era foarte frumos, negru, cu șosete și plastron alb – nu-i lipsea decât papionul. Nu știam atunci nimic despre câini, nu-l cunoscusem decât pe Jimmy, câinele de pază al vecinului nostru, cizmarul din Câmpulung. Jimmy era ținut în lanț. Nu îndrăzneam să mă apropii de el, de fapt mă temeam de câini, și iată că m-am trezit cu un cățel în casă.Read more…

Un nume ciudat

Pe internet am descoperit un fapt ciudat: în Brazilia se folosește ca nume de botez… Adonai. Am găsit un arbitru de fotbal, un frizer, un informatician, precum și un atelier de artizanat, un hotel, o școală…Adonai?! Sună ebraic, dar de aproape cincizeci de ani de când stau în Israel nu am auzit așa un nume. Ba da, am auzit! În rugăciunea Șma Israel, Adonai Eloheinu, Adonai ehad. (Ascultă, Israele, Adonai, Dumnezeul nostru, Adonai este unic.) Cuvintele aparțin celei mai fundamentale rugăciuni a iudaismului, comparabilă poate cu „Tatăl nostru”. Nu e de mirare că niciun părinte nu a îndrăznit să-și numească astfel odrasla. V-ați putea închipui situația: „Adonai, ți-ai făcut lecțiile?” „Adonai, astâmpără-te!” E absurd! Site-urile onomastice de pe internet cunosc numele, dar nu dau niciun fel de explicații, spun doar că e un nume foarte rar. Am întrebat o cunoștință, originară din Brazilia. Răspunsul ei: numele apare uneori, mai ales în zone îndepărtate și izolate. De unde să fi cunoscut creștinii de acolo un nume atât de insolit? Răspunsul a venit parcă de la sine: conversos! Poate că numele exista de multe generații în unele familii? E timpul să mă documentez…Read more…

Fascinația țărilor de dincolo de orizont (I). Imperiul incaş descris de un nobil băştinaş.

De-a lungul istoriei, majoritatea oamenilor își petreceau cea mai mare parte a vieții în locul unde se născuseră. Sigur că au fost și excepții: migrațiunea popoarelor, expediții militare, cruciade, pelerinaje, dar călătorii de plăcere, așa cum ne-am obișnuit cu ele în ultimele decenii, sunt un fenomen destul de recent. În loc de a călători ei înșiși, oamenii citeau cu mare plăcere cărți de călătorie. S-ar putea crede că acest gen de literatură a cunoscut o înflorire deosebită odată cu marile descoperiri geografice din sec. XV-XVII, dar nu este așa. Călătoriile italianului Marco Polo au apărut pe la 1300. Cu un secol mai devreme au apărut călătoriile evreului spaniol Benjamin din Tudela. Au fost și multe altele și toate au găsit un public interesat. De fapt lucrările geografilor din antichitate pot fi considerate și ele în aceeași categorie. Toate aceste cărți de călătorie au un element comun: un om „de-ai noștri” pleacă într-o țară necunoscută, își relatează aventurile și descrie locurile pe care le-a vizitat și pe băștinași – care a priori sunt considerați ciudați, primitivi. V-ați putea însă închipui situația inversă, unde cartea să fie scrisă tocmai de un „băștinaș”? Asemenea cărți sunt rarisime, dar ele există. Aș vrea să povestesc despre un asemenea „băștinaș” și despre cartea lui. Au trecut de atunci cel puțin 25 de ani. Aveam un vecin, pensionar, care în tinerețe făcuse parte din corpul diplomatic și fusese staționat în diferite țări, printre care și Peru. Am găsit în biblioteca lui o carte despre incași…Read more…

Disidența anticomunistă românească (1)

M-am decis să abordez acest subiect sensibil, pasibil de controverse aprinse, pentru că am constatat mai ales în ultimul deceniu o pasivitate, o indolență, un fatalism al opiniei publice și al societății în general de-a dreptul alarmant, care pune în pericol peste două sute de ani de dezvoltare democratică, de consacrare a drepturilor fundamentale ale omului. Orice fel de putere politică, fie ea democratică, autocrată, religioasă sau monarhică, are tendința de abuz, de inflamare, de creștere periculoasă în detrimentul libertăților individuale, cetățenești și colective. Libertatea personală, colectivă, profesională, religioasă, civică sau națională trebuie câștigată și recâștigată mereu, ea este bunul cel mai prețios al omului, pentru care trebuie depus efort, asumate riscuri, iar în cazuri grave sau extreme trebuie aduse sacrificii și chiar jertfe. Libertatea este o categorie filosofic-politică concretă care întotdeauna se obține și menține prin luptă, niciodată nu se acordă de bunăvoie, de către putere. Cu tema aleasă – cenzurată pe vremea regimului comunist, manipulată, mistificată sau minimalizată în interminabila tranziție postdecembristă, mai puțin cunoscută de cititorii noștri care trăiesc în străinătate, doresc să readuc în atenție curajul civic, nesupunerea civilă sau chiar opoziția vehementă, pașnică sau combativă, să fac un apel la activism social, la manifestarea pașnică a multiplelor nemulțumiri populare.Read more…

Să vezi, dar să nu crezi

De-ale COVIDului. Deși lucrurile par să se aranjeze, încet dar sigur (cum spune neamțul), încă nu ne-am întors la vechile noastre obiceiuri, umblăm mai puțin, și parcă din instinct încercăm să evităm întâlniri cu prea mulți oameni, chiar și cu prieteni, de altfel cu toții vaccinați. Teatrul din localitate și-a redeschis porțile, chiar și seria de concerte a fost reluată. Săptămâna aceasta s-a redeschis și cinematograful de peste drum. Și cu toate acestea preocupările din ultimul an, cititul și scrisul au rămas pe primul plan. Greu e să dezobișnuiești…Însă mai e ceva, și anume televiziunea și…Netflixul. De televizor de plictisești aproape imediat cum l-ai deschis, că știri noi nu prea sunt (și dacă sunt, nu prezintă nimic bun și merituos) iar comentariile te enervează. Dar Netflixul pare a fi fost inventat de cineva care știa precis că vine pandemia și că omul va avea nevoie de așa ceva, ca să nu moară de plictis. Îmi plac filme cu scenarii veridice, în care acțiunea e logică, bazată pe o realitate de acum 1000 ani, 100 ani sau de ieri. Și Slavă D-lui, ai de unde alege! Doar că…Read more…

Dreptul la dreptate

Până acum câtva timp eram conștient de faptul că la fel ca în medicină, și în mecanismul de împărțire a dreptății nimic nu e sigur, nimic nu e 100%. Oameni suntem, mi-am zis întotdeauna, nu roboți, iar oamenii sunt supuși greșelii și uneori (de prea multe ori!) greșeli grave, grosolane, au urmări nefaste, catastrofale, pentru cel în cauză și pentru cei din jur. Dar trebuie să recunosc că niciodată nu am găsit suficient timp și interes pentru a aprofunda subiectul împărțirii dreptății. Mai totdeauna m-am mulțumit cu faptul că eram expus doar parțial la toate dedesubturile unui proces judiciar și nu odată m-am trezit că sunt interesat mai mult de deznodământ decât de mersul procesului în sine. Și iată răspunsul la întrebarea care încă nu mi-a fost pusă: și ce-ți veni acum? Pentru ce toată această introducere doar ca să amintești celor care te mai citesc, un fapt cunoscut de toți, că dreptatea e o chestiune relativă, și nu degeaba scrie pe undeva ”la noi” că fiecare om e obligat să alerge (לרדוף) după dreptate. Ceea ce m-a făcut să aprofundez subiectul acesta a fost vizionarea a două seriale pe Netflix ,,,Read more…

În căutarea Bucureștiului de odinioară

Alex mi-a fost coleg de liceu în urmă cu… (Mai bine să nu fac socoteala!!) Drumurile noastre s-au despărțit imediat după bacalaureat, când fiecare a luat o în altă direcție: el spre facultatea de construcții și eu spre medicină. Ani de zile ne-am revăzut doar întâmplător, când eram invitați la aceeași sindrofie, sau la vreo nuntă a unui cunoscut comun. Știam că se căsătorise, că avea doi copii și că emigrase în Israel cam cu un an înaintea mea, cu tot familionul, bunici, părinți și copii. Au trecut mai multe decenii până când soarta ne-a adus din nou împreună, invitați la un prieten comun, într-o sâmbătă, la o masă copioasă cu tot ce amfitrionul (și el de origine română) preluase de la cei printre care crescuse, adică ciorbă de fasole afumată, mititei, sarmale în varză, etc. La masă Alex și cu mine ne-am așezat unul lângă celălalt, am depănat amintiri de tot soiul. De atunci ne vedem din când în când. Vorbim de toate și despre toate și trebuie să recunosc că nu aducem în discuție, aproape deloc, aspecte ale existenței noastre comune în lumea pe care amândoi am părăsit-o în urmă cu zeci de ani. Dar telefonul pe care l-am primit acum vreo două săptămâni era oarecum deosebit de celelalte convorbiri pe care le aveam cu el: – M-am întors acum câteva zile din București… Când vii pe aici?Read more…

Bravo, Tokyo! Bravo, Japonia!

La Olimpiada Tokyo 2020, care se ține în 2021, s-au întâmplat în două zile două evenimente „minore” care probabil nu s-ar fi putut petrece în Europa, nici chiar în SUA. Ele au legătură cu Germania și cu Holocaustul. Primul eveniment s-a petrecut joi, 22 iulie, cu o zi înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice. Kentaro Kobayashi, regizorul ceremoniei de deschidere, a fost demis din cauza unei glume legate de Holocaust, glumă care data de mai bine de 20 de ani. Președinta comitetului Tokyo 2020, Seiko Hashimoto, a anunțat demiterea și și-a cerut scuze că acest lucru s-a petrecut în ultimul moment. În anul 1998, prefăcându-se că își imaginează o activitate de bricolaj în care era vorba de instalarea unor mici păpuși de hârtie, Kobayashi i-a spus partenerului său: „ultima oară ai spus ‘hai să ne jucăm de-a Holocaustul’”, declanșând râsetele publicului. Apoi cei doi s-au amuzat imaginându-și furia producătorului emisiunii din cauza referirii la Shoah. Un lucru și mai uluitor s-a petrecut a doua zi, în toiul ceremoniei din stadionul olimpic.Read more…

Dionis și dificultățile vieții dincoace de mitologie

Cred că nu spun nicio noutate, dacă afirm că trecutul recent ne-a cam luat prin surprindere pe toți și avertizările oamenilor de știință, care de multă vreme vorbeau de diferite pericole ale vieții moderne, s-au concretizat într-un mod la care nu ne-am așteptat. Pandemia ne-a forțat să luăm măsuri care ne-au afectat viața și cu toții am încercat să ne descurcăm cu aceste schimbări radicale. Încă o dată s-a văzut că unii se pierd cu firea mai repede și mai dramatic, dacă simt că nu mai au control deplin asupra propriei vieți, alții se adaptează mai ușor. Suntem diferiți când ne e bine și suntem diferiți când ne confruntăm cu situații dificile. Greutăți existau destule și în trecut, atât la scară personală, cât și la nivel istoric și global și cu toții am văzut povești de succes și eșecuri lamentabile, în persoană sau în mass-media. Uneori eșecurile, nenorocirile care distrug vieți pot servi ca memento, alteori parcă totul se întâmplă în zadar și suferința pare fără rost. După ce într-un articol anterior am vorbit despre Leslie Howard, care, trecând prin traume majore, a transformat durerea în artă, frumusețe, valoare, curaj, azi aș vorbi despre o familie unde nimeni nu a ajuns vedetă. Problemele întâmpinate de această familie, durerile celor implicați, nu sunt nicidecum comparabile cu suferințele îndurate de cel numit la naștere László Steiner (devenit apoi Leslie Howard), și totuși acest gen mai banal de nenorocire pare să fi măcinat sufletul, și chiar să fi distrus viața mult mai multor oameni decât am crede. Read more…

Flamenco, muzica lui Baldi Olier

Ne place muzica flamenco, o muzică cu ritmuri și tonuri muzicale incomparabile cu alte stiluri muzicale, combinate cu dansul senzual, chiar sălbatic și vocile guturale, de multe ori triste ale cântăreților. Am văzul spectacole flamenco la Sevilla și la Madrid, în taverne și pe scene, precum și filmul Carmen, cu dansurile înverșunate și muzica lui Bizet interpretată în stil flamenco. La Madrid am văzut excelentul spectacol Carmen pe ritm flamenco. Iar în țară am avut plăcerea să-l văd în spectacol pe bine-cunoscutul chitarist flamenco israelian Baldi Olier. Flamenco este o artă folclorică tradițională din sudul Spaniei, în special din Andaluzia, pe care am vizitat-o și care mi s-a părut cea mai interesantă și mai autentică regiune a Spaniei, dar ea se practică și în alte locuri, cum ar fi Extremadura și Murcia. Despre originea acestui termen există multe, prea multe teorii și niciuna nu este convingătoare. Ar putea proveni de la flama (flacără), datorită temperamentului lor înfocat. Flamenco în spaniolă înseamnă flamand, dar nu pare să aibă vreo legătură, pentru că în Flandra nu există nimic asemănător… Altă teorie susține că în unele regiuni ale Spaniei, romii sunt denumiți flamingos, datorită gesturilor dansului, asemănătoare cu mișcările păsărilor flamingo. Numai că termenul flamingo nu există în limba spaniolă. Apoi flamenco în spaniolă mai poate însemna și obraznic… Singurul articol serios pe care l-am găsit pe această temă susține că termenul provine din limba romilor, fiind apoi adoptat în spaniolă. Read more…

Reciprocitatea, bat-o vina

În toată cariera mea profesională, mai bine zis în ultimii 30-40 ani, am fost abordat de câteva ori de ziariști (presă, radio, televiziune) dornici să-mi afle opinia despre un subiect sau altul legat de activitatea mea de medic. În mod cu totul neașteptat, poate, pentru cel/cea care citește aceste rânduri, am răspuns întotdeauna pozitiv, am căutat să ofer cele mai potrivite răspunsuri și să mă achit de această obligație pe care eu am considerat-o de ordin civic. Întrucât știam din experiență că doar o parte a interviului (în cel mai bun caz!) va reproduce cu exactitate spusele mele, am cerut de fiecare dată să mi se trimită textul final, pentru a mi se da posibilitatea de a corecta, adăuga sau omite, modificări esențiale pentru a ajuta la înțelegerea ideilor mele. Niciodată nu mi-a fost îndeplinită această dorință! Au trecut anii, am devenit pensionar și m-am împăcat cu realitatea în care interesul altora pentru ce făceam sau gândeam eu devenea, cu timpul, din ce în ce mai limitat. Așa s-a născut, acum mai bine de trei ani, blogul meu, în care inserez din când în când texte (bineînțeles în limba cu care conviețuiesc în ultimii cincizeci de ani) tratând subiecte care pot fi definite ca făcând parte din ”ordinea zilei”. În toți acești trei ani, niciun ziarist/comentator nu s-a grăbit să se refere la blogul meu. Nici asta nu m-a necăjit prea mult, pentru că (cu optimismul și naivitatea mea prea bine cunoscute) mi-am zis că important este ca ei să afle ce cred eu, căci eu pot afla ce cred ei din ce publică sau povestesc ”în gura mare”. Dar asta doar până deunăzi.Read more…