30 iunie – cea mai neagră zi din istoria postbelică a Franței

Contrar speranțelor nejustificate ale președintelui Macron, Rassemblement National, partidul de extremă dreaptă a Marinei Le Pen, și-a continuat înaintarea victorioasă, obținând 34% în primul tur al alegerilor legislative anticipate din Franța, la un pas de majoritatea absolută din Adunarea Națională, camera inferioară a Parlamentului francez. Dizolvând parlamentul după rezultatele catastrofale ale alegerilor europarlamentare, Macron spera la o mobilizare a alegătorilor de centru care să ducă la întărirea alianței sale, Renaissance. Dar scrutinul europarlamentarelor a indicat clar tendința unei mari părți a populației franceze. Confruntați cu ani dificili care au dus la scăderea nivelului lor de trai și la incertitudini interne și externe – pandemia, migrația crescândă, războiul din Ucraina și creșterea prețurilor – mulți francezi s-au lăsat atrași, ca să nu zicem amăgiți, de promisiunile populiste ale extremei drepte. Era mai ușor să ”înghită”, să accepte discursul lepenist care se referea la greutățile de zi cu zi ale oamenilor de rând, la dificultățile provocate fermierilor francezi de programul de îmbunătățire a mediului lansat de Uniunea Europeană, la lipsa de securitate provocată parțial de imigranți și altele, decât să accepte măsurile dure și bineînțeles nepopulare ale președintelui Macron, poate șeful de stat cu gândirea cea mai modernă din istoria Franței, care dorea ca țara sa să ajungă pe primul loc, să fie statul cel mai competitiv din Europa și să formeze o putere militară europeană care să nu mai depindă de Statele Unite.Read more…

Eu – reflexie a ceea ce trăiesc

Matematica te învață să fii riguros, dar așternerea unui text pe hârtie îți face ordine printre gânduri și nu-ți dă voie să scrii decât atunci când ceea ce ai de spus îți pare important sau când decizi să le împărtăşeşti şi altora ceea ce ți-a atins corzile sufletului. Când aceste două situații se întâlnesc, scrisul tău, cu siguranță, va transmite învățăminte de tot felul. Decizia de a scrie e echivalentă cu a permite și altora să te cunoască. De când scriu, parcă și muzica o ascult folosind alți receptori ca înainte. Nu știu care e explicația. Pot spune că am o stare de bine și de confort nesperată. De aceea, sfătuiesc pe oricine să scrie atunci când simte că are ceva de spus. După prima poveste publicată, am continuat să scriu fără un program zilnic dinainte stabilit. A fost la libera mea alegere, dar la sfârșitul fiecărei zile eram mulțumită. Situația asta mi-a dat o stare sufletească bună. De atunci, mă bucur când întrezăresc motive pentru scris articole, motive pe care să le mărunțesc bine și să nu rămână nimic din ce s-a putut numi inițial “subiect”. Nu știu cât va mai dura, dar bucuria va rămâne intactă pentru tot ce a fost și este acum.Read more…

Impresii canadiene (II)

După cele câteva zile petrecute la Mississauga și împrejurimi, așteptând să depășesc problemele create de diferența de fus orar, am pornit spre marea aventură – o excursie de vreo 10 zile în care urma să vizităm Quebec, Montreal și Ottawa. Începutul l-am hotărât eu, adică i-am spus nepoatei mele Andreea că vreau neapărat să vizitez Quebec. După ce a luat la cunoștință de dorința mea, ea a completat programul, astfel încât mă pot lăuda că am vizitat principalele orașe canadiene, inclusiv capitala. Desigur, erau orașele de pe coasta de est, dacă aș fi vrut să ajung la Vancouver, pe coasta Oceanului Pacific, ar fi însemnat să renunț la tot restul. Poate next time, dacă va mai fi, ceea ce nu cred. A fost un periplu minunat, cu avionul, trenul, autocarul, taxiul și pe jos; a lipsit doar vaporul, dar nu am avut când. Și acum să le luăm pe rând. Quebec, unde era să mor de frig, deși era de-acum început de mai, este o mică bijuterie europeană, aș zice. Aduce puțin cu Sighișoara, dar este un oraș dominat de apă, de râul Saint Laurent. De fapt, în Canada apa este pretutindeni, culminând cu cele patru râuri din Ottawa. Ne-am plimbat pe străduțele cu piatră cubică, am citit istoria clădirilor, toate renovate, și am făcut cunoștință cu istoria orașului, cu rolul Franței și cu puternica prezență a culturii franceze. Am fost la muzeu, la expoziția inuiților, la restaurante cu specific local (care nu mi-a plăcut), am fost prin magazine, am văzut și partea nouă a orașului, cel puțin atât cât s-a putut vedea în patru zileRead more…

Autobiografia Goldei Meir

Ar fi peste puterile mele să vorbesc despre această carte, mă voi mă voi limita să rezum doar prefața scrisă de Mihai Răzvan Ungureanu la prima ediție în limba română a cărții din 2023, tradusă din engleză de Dan Doboș, la editura Omnium, București: Golda Meir, My Life. Cartea a apărut initial la Londra în 1975. Iată un foarte scurt rezumat : Golda Meir, considerată „Doamna de Fier” a politicii israeliene, s-a născut la Kiev în 1998. A emigrat împreună cu familia în SUA. În 1921 s-a stabilit în Palestina, la început într-un kibuț. Încă din această perioadă a intrat în politică. După proclamarea independenței Israelului a fost ministru al muncii și ministru de externe, ajungând în funcția de prim-ministru în 17 martie 1969. În urma Războiului de Yom Kipur, în care la început Israelul a suferit pierderi mari, ea a fost criticată și și-a dat demisia în 1974. A murit în 1978. Despre Golda Meir s-a scris foarte mult, atât în timpul vieții, cât și biografii postume. În opinia istoricilor, cele mai importante ar fi cartea scrisă de fostul ei purtător de cuvânt, Meron Medzini, Golda Meir, A Political Biography apărută în 1990, apoi Golda Meir – The Iron Lady of the Middle East, scrisă de jurnalista Elinor Burkett, apărută în 2008 și în special filmul din 1982 A Woman Called Golda, regizat de Alan Gibson, în care rolul principal este jucat magistral de Ingrid Bergman.Read more…

Naziștii și Teoria Relativității

Principiile fizicii și ale cosmologiei moderne se bazează în mare parte, pe teoria relativității a lui Einstein. Valabilitatea acesteia a fost confirmată de nenumărate ori prin experimente și calcule matematice. Este greu de imaginat că înțelegerea modernă a funcționării spațiului, timpului, materiei, energiei și vitezei luminii, care există un secol, are o lacună, și anume perioada dinaintea și din timpul dominației naziste din Germania. Conform ideologiei național-socialiste, purtătorii de cuvânt ai fizicii din universitățile germane și cadrele lor de conducere l-au respins pe Einstein și tezele sale, considerându-le o absurditate evreiască. Ei promovau o „fizică germană” pe care o considerau superioară, dar ea nu era luată în serios în afara Germaniei. Cel mai proeminent reprezentant al mișcării anti-Einstein a fost Philipp Lenard (1862-1947), profesor de fizică la Universitatea din Heidelberg și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică. Într-un articol din Völkischer Beobachter din 13 mai 1933, Lenard jubila că Einstein a părăsit în sfârșit Germania, remarcând că acesta „a fost cel mai important exemplu de influență evreiască care a dăunat cercetării naturii”. El susținea că tezele lui Einstein proveneau din idei preconcepute și deducții matematice arbitrare care s-ar prăbuși la o examinare mai atentă. El folosea jargonul rasist tipic perioadei, susținea că toți cei de altă rasă reprezintă un pericol și că „evreul pur-sânge Einstein” care a încercat să reorganizeze și să domine fizica cu teoriile sale, a fost înfrânt de fizica ariană.Read more…

Roiul

Era prin 2007. Mă aflam la Brno, în apartamentul unuia din băieți. Dusesem nepotul la grădiniță și de-abia venisem acasă. Am ieșit pe balcon după niște rufe întinse la uscat. De obicei, ușa de la balcon era deschisă, dar atunci am închis-o, nu știu nici eu de ce. După nu mult timp, lumina naturală a scăzut brusc și camera a fost inundată de un ropot puternic, ca atunci când te afli în mașină și cade grindină. Puzderie de insecte se loveau de geamul ferestrei și al ușii dinspre balcon. Din izbitură insectele cădeau vertiginos lângă geam, pe balcon. După câteva secunde unele începeau să se miște, dar nu-și puteau lua zborul imediat, probabil din cauza amețelii. Eu le vedeam ca pe niște pete mici și negre care alunecau pe geamuri. Din momentul în care se făcuse întuneric în cameră, apreciați, vă rog, cam câte albine s-au izbit de geam. Spectacolul de sunet dar fără lumini a continuat minute bune. Deodată s-a auzit o sirenă. Eram speriată. Nu știam ce se întâmplase. Trăiam aceeași groază pe care o văzusem la personajele din filmul lui Alfred Hitchcock Păsările, doar că aici era vorba de albine.Read more…

O întâlnire neașteptată cu Nicu Covaci, Omul-Phoenix

Anul 2022 mi-a adus schimbări mari în viață. După aproape 40 de ani în domeniul sănătății, la 1 ianuarie am intrat într-o nouă etapă, cea de pensionar. Lipsit de munca de zi cu zi, trebuia să mă gândesc cum să-mi petrec restul vieții. Trebuia să mă reorganizez ținând cont și de necesitățile vieții de pensionar. După o reflecție adâncă, mi-am formulat obiectivul principal: să caut un loc pe coasta Mediteranei unde să mă stabilesc și să mă dedic pasiunii scrisului într-un mediu care să mă inspire. Așa am ajuns într-un mod neașteptat la o întâlnire cu Nicu Covaci. Într-o călătorie de explorare pe coasta mediteraneeană a Spaniei, soția mea și cu mine am descoperit o perlă: Moraira. Această mică și fermecătoare stațiune este situată lângă mare, într-o vale de pe Costa Blanca, cam la jumătatea drumului între Valencia și Alicante. În jurul micului centru cu port, bănci, agenții imobiliare și restaurante, se întind cartiere de vile umbrite de vegetație, care oferă o atmosferă relaxantă. Spre deosebire de aglomerația din Benidorm, aflat la 30 km spre sud, Moraira este aproape necunoscută. În urmă cu mai multe decenii, Nicu Covaci și-a ales și el acest loc ca refugiu și locuință. În încercările mele literare, am publicat la Editura Integral o colecție de povestiri satirice traduse din germană, cu titlul Despre virtutea nerăbdării. Într-o discuție cu directorul editurii, Costel Postolache, am menționat orășelul de pe Costa Blanca unde aveam de gând să mă stabilesc. Imediat, Costel mi-a spus că, întâmplător, vechiul său prieten, Nicu Covaci, locuiește acolo de ani de zile și că ar fi o idee bună să-l cunosc.Read more…

Que sera, sera

Încheierea alegerilor americane este evenimentul important al săptămânii precedente. Victoria lui Trump este văzută în mod diferit de comentatori, depinzând de modul cum pot sau cum vor să înțeleagă. În mod normal, la anunțarea rezultatului, candidatul înfrânt acceptă verdictul alegătorilor și iese în fața masei de susținători să le mulțumească pentru participare în campania electorală. N-a făcut-o la vremea ei nici Hillary Clinton și n-a făcut-o nici Kamala Harris. Amândouă și-au lăsat simpatizanții să aştepte și să aștepte apariția candidatei cu o vorbă de mulțumire. Kamala a făcut-o chiar mai rău. Colaboratorii, simpatizanții Kamalei au așteptat și au tot așteptat, în zadar, ca și favorita lor să le adreseze o vorbă de mulțumire, după ce rezultatul alegerilor a fost clar și Trump își încheiase deja discursul victoriei. După multă așteptare au fost expediați acasă cu informația că în ziua următoare Kamala le va vorbi; fidelii s-au readunat a doua oară, la ora unu la prânz, apoi la patru după amiază – oră anunțată şi re-anunțată de media. Îmi permit să prezint bănuiala mea că motivul schimbării orei a fost neînțelegerile în echipa care s-a ocupat cu compunerea discursurilor Kamalei. Pe la ora patru și jumătate Kamala Harris a vorbit sau, mai corect spus, și-a citit discursul  în fața mulțimii care a așteptat-o, toți emoționați, mulți cu lacrimi în ochi sau chiar plângând.Read more…

Rezultatele alegerilor parlamentare – bucurie sau dezamăgire?

O parte considerabilă a alegătorilor români a răsuflat ușurată la aflarea rezultatelor alegerilor parlamentare, concretizat în 60, la 40 de procente, în favoarea democrației. Totuși, nu am ajuns rușinea Europei, cu un parlament compus majoritar din suveraniști, naționaliști sau simpatizanți legionari. A învins bunul simț și, teoretic, se poate contura un guvern democratic care să continue drumul european al României. Dar suntem încă departe de a avea o tendință consolidată a acestei orientări. Cui datorăm acest succes? Da, probabil a jucat un rol dezvăluirea modalității în care Călin Georgescu a câștigat detașat în primul tur al prezidențialelor – oamenilor nu le place să li se arate că au fost fraieriți și la a doua gândire au renunțat la acest vot antisistem care ar fi fost orice, numai antisistem nu, ci mai degrabă victoria unui alt sistem care, din fericire, multora nu le place. Un rol esențial l-a jucat și noua conducere a Partidului Național Liberal care nu numai că a înlăturat-o pe cea veche, compromisă ca prestigiu, ci a înlocuit-o cu oameni noi, care și-au dovedit capacitatea administrativă și de gândire în perspectivă în locurile unde munceau. Read more…

Crăciun alb, Crăciun negru

Îndeobşte, la început de decembrie, lumea se întreabă oare cum va fi Crăciunul „alb sau negru”? Alb dacă va ninge, negru dacă va lipsi zăpada.
Pentru mine cele două ipostaze au mai degrabă altă semnificaţie: Crăciunul e alb dacă e luminos şi împăcat. Crăciunul e negru dacă e încrâncenat sau chiar îndoliat… Cu câteva zile în urmă, în 20 decembrie, un atentator s-a năpustit asupra Târgului de Crăciun din Magdeburg, ucigând 5 oameni şi rănind 200. Nu a fost primul act terorist criminal îndreptat împotriva sutelor de cetăţeni paşnici care s-au adunat pentru a se bucura de ghirlandele luminoase, decorurile sclipitoare, de gustul fursecurilor de sezon, de aroma ciocolatei fierbinţi şi vinului fiert, specifice acestei sărbători mult-aşteptate. Se dovedeşte că răzbunarea e mai dulce atunci când distrugi bucuria altora! Frustrarea, zgura amară care colcăie în tenebrele sufletului omenesc erupe cu forţă mai mare atunci când e în preajma semenilor care se bucură, se simt – vremelnic – fericiţi, împărtăşindu-se din lumina şi starea de bine a sărbătorilor. E un război surd împotriva luminii lăuntrice care dacă nu poate să fie stinsă de tot, atunci măcar să pâlpâie de teamă! Şi totuşi, spiritul luminos şi plin de iubire al Crăciunului a putut stăvili moartea chiar şi în vreme de război.
Mă gândesc la aşa-numitul „armistiţiu de Crăciun” care a avut loc în timpul Primului Război Mondial, e drept doar în primul an, 1914, când încă domnea spiritul cavaleresc.Read more…

Să citești și să nu crezi!

Da, știam, doar am doi ochi și două urechi și pot citi în mai multe limbi. Știam că nu toată omenirea trăiește după același tipic și că nu toți au acces la tot ce și-ar dori. Știam toate acestea, pentru că le vedeam (și încă le văd) în jur și pentru că media nu te lasă să trăiești în ignoranță și-ți pune deseori în față niște știri care în niciun caz nu-ți pot crea o stare de bine. Dar nu știam că sărăcia merge atât de departe. Un articol publicat recent într-un distins jurnal medical american, cunoscut în întreaga lume, mi-a pus în față o realitate de care nu eram conștient. Dar după ce-am citit articolul, mi-am spus: te miri?! De ce te miri? Adică, ce credeai, că sărăcia se simte numai în alimentarea insuficientă, în îmbrăcămintea ponosită și în temperatura scăzută în casă în lunile de iarnă? Sărăcia atinge orice parte a existenței, ea nu face deosebiri între ce trebuie să se afle în frigider și ce trebuie cumpărat copilului pentru a face față nevoilor zilnice. Dar de aici și până la neputința de a acoperi costul absorbantului menstrual e un drum extrem de lung și, de fapt, inacceptabil. Iată ce scriu autorii susmenționatului articol: Un sondaj național efectuat în anul 2023 [în Statele Unite] arată că aproximativ 25% din adolescente și o treime din femeile tinere nu-și pot permite achiziționarea de absorbante menstruale!Read more…

Drepturi, păreri, îngrijorare, bucurie

Unul din argumentele doborâtoare cu care ești întâmpinat de israelieni când îți dai cu părerea despre situația din Israel este că nu poți avea o părere dacă nu trăiești acolo. Acest argument ar trebui aplicat, prin urmare, la întreaga planetă. E cu totul altceva când cineva din afară își exprimă compasiunea. Să admiri, să participi la doliu, să te bucuri pentru acorduri de pace sau armistiții este acceptabil. Desigur, conștiința anumitor evrei din diaspora nu este tocmai împăcată. Cel puțin a mea nu este. De câte ori ascult știrile, vorbesc cu vărul meu sau cu prieteni ai căror copii sau nepoți fac armata, mă cuprinde un sentiment de rușine, de părere de rău că nu pot pune umărul, că băieții mei nu sunt periclitați, nu apără țara în care probabil că s-ar simți cel mai în siguranță în ce privește prejudecățile și atacurile antisemite. De fiecare dată când se vorbește de succesele israelienilor în știință, în cercetare, când primesc vreun premiu Nobel, nu pot eluda sentimentul că mândria e nemeritată. Întotdeauna când se vorbește, se scrie, se țipă lucruri denigratoare în legătură cu țara al cărei cetățean mai sunt, mă cuprinde un sentiment de neputință. Cum aș putea face și eu ceva? Cum aș putea scădea, micșora prejudecățile față de evrei, de israelieni?Read more…

Perdeaua de fum

„Mass-media este alcătuită în general din prostănaci. Dă-le trei subiecte și le-ai distras atenția” spunea Steve Bannon, fostul consilier al lui Donald Trump. Și într-adevăr, Donald le-a dat trei subiecte pe care să le rumege: cumpărarea Groenlandei, reocuparea Canalului Panama și, ultima găselniță, relocarea celor din Gaza. Dar ca la circul Globus din copilărie, acestea sunt doar niște perdele de fum în spatele cărora Trump va face adevăratele scamatorii prin care să-l mulțumească pe cel mai important om din anturajul său. Nu, acesta nu se numește Binyamin Netanyahu, ci Elon Musk. Fără discuție, Musk este la momentul actual unul din cei mai bogați oameni ai planetei. Dar e totodată și cel mai important donator al lui Trump, a dăruit peste 250 de milioane de dolari în campania sa electorală. Și, orice s-ar spune despre Donald, el nu-și uită binefăcătorii. Astfel, alături de Trump, Musk vrea să devină nu doar cel mai bogat om al lumii, ci și cel mai influent. Sunt deja indicații, nu puține, că e pe drumul cel bun. În scurtul timp de când Musk se află în fruntea Departamentului pentru eficiență guvernamentală, el și-a demonstrat cu prisosință eficiența.Read more…

Genealogie și genetică: legătura dintre strămoși și trăsăturile ereditare

Acest articol își propune să discute despre sensul și nonsensul cercetării genealogice private. În zilele noastre mulți se implică în astfel de investigații sperând să descopere că sunt urmașii unei personalități de seamă, relevante din punct de vedere istoric sau artistic. Această restricție nu se aplică studiilor de genetică a populațiilor; acestea sunt, într-adevăr, interesante și semnificative în multe privințe, mai ales pentru reconstruirea unor mari migrații. Celor care își caută cu ardoare strămoși celebri le pot oferi o mică consolare: cu toții suntem descendenți ai unor personaje importante din Antichitate și din Evul Mediu (evident, cu condiția ca aceste personalități să fi avut copii) indiferent dacă știm specific sau nu acest detaliu. O altă condiție este ca urmașii lor să nu fi trăit mult timp într-o comunitate izolată. Cu alte cuvinte, putem afirma că evreii de astăzi sunt descendenți direcți ai lui Iosua, Debora, regele David și rabinul Hillel, poate chiar ai faraonului Ramses al II-lea sau ai lui Iulius Cezar și ai altor conducători prolifici de origine mai îndepărtată de Levant. Acest lucru este valabil mai ales dacă, după obiceiurile străvechi ale conducătorilor, aceștia aveau, pe lângă soția principală, și diverse concubine. Se știe că descendenții actuali lui Ginghis Han se numără în milioane, deși majoritatea sunt probabil de origine asiatică. Desigur, ar fi fost suficient un singur „pas greșit” al unuia dintre urmașii lui cu o parteneră occidentală prolifică pentru ca și noi să avem onoarea de a ne număra printre urmașii marelui han.Read more…

Legenda celor zece triburi pierdute II

În articolul trecut am încercat să demonstrez că legenda celor zece triburi pierdute chiar asta și este: o simplă legendă căreia i s-a atribuit o importanță exagerată, uneori chiar până la absurd.  Cred că suntem cu toții de acord că probabilitatea de a-i mai găsi pe urmașii triburilor deportate acum 2700 de ani este practic nulă.  Deja Rabi Akiva, prin anul 100 e.n., era convins că cele zece triburi sunt pierdute pe vecie.  Și totuși…Au fost cazuri în istorie când grupuri de evrei au ajuns să fie izolați, până și existența lor a fost uitată.  Un exemplu este comunitatea din Kaifeng, China, despre care am mai scris. Sunt și alte grupuri etnice, nu puține, care susțin că ar fi descendenți ai triburilor pierdute.  Poate că unii sunt cu adevărat urmașii unor grupuri izolate de evrei, cine știe?  De fapt, în această categorie intră și evreii care au fost convertiți cu forța, de exemplu cei din Peninsula Iberică sau din Iran și ei declară că au practicat iudaismul în taină. Se pune întrebarea cum trebuie să înțelegem aceste afirmații. Unele sunt la fel de absurde ca teoriile propuse de europeni.  De exemplu, băștinașii maori din Noua Zeelandă spun că ei sunt urmași ai unora dintre cele zece triburi pierdute.  De ce?  Pentru că așa le-au spus misionarii.  Nu zău! Read more…

Pianistul

În holul spitalului Soroka un pianist de culoare interpreta la un pian alb Sonata Lunii de Beethoven, în mijlocul unui du-te-vino, în toiului războiului cu Hamasul. Aparținători ai bolnavilor, soldați, personal medical, religioși care se rugau, voluntari care îți ofereau prăjituri, cafea și mai știu eu ce, toți se opreau pentru un moment să asculte această piesă de pian diafană și inimitabilă în frumusețea ei. Pentru un moment, muzica era mai importantă decât războiul și urletul avioanelor. L-am mai auzit și cu alte ocazii, în perioade mai liniștite ale războiului, interpretând Liszt sau Chopin. Într-una din zile m-am oprit să privesc cum își mișca degetele pe claviatură. Nu e un amator, mi-am spus. Nu mi-am terminat bine gândul, când am auzit că mi se adresează: – Dumneata cânți la pian? Mă studiezi ca cineva care cunoaște pianul.Read more…

Kibuţnici 2025

Felicitări tovarășă! – îi spune băiatul în tricou kaki fiicei mele. Ești de-acum havera cu drepturi depline. Fiica mea și soțul ei tocmai au fost admiși în kibuț. S-a votat prin vot secret – 77% din membri au fost pentru, 23% contra. Cei care s-au opus nu au făcut-o pentru că au ceva împotriva fiicei mele, ci pentru că resursele kibuțului vor trebui împărțite între mai mulți membri. Dar și așa e un procent frumos, mă asigură Ţvika. Ţvika e un kibuţnik vechi, are vreo 60 de ani de kibuţie. Ca unul venit din România anilor 80 – care era pe atunci un fel de kibuţ mai mare – eu sunt oarecum mirat că oamenii chiar vor să intre în kibuţ. Ţvika parcă îmi ghicește întrebarea. – Eu am intrat în kibuţ, pentru că eram proaspăt căsătorit și soției mele nu-i plăcea să spele rufele. Am aflat că în kibuţ există mașini de spălat rufe la colectiv. „Evreii ne-au adus comunismul pe tancurile rusești ”– spune o sintagmă veche pe care o folosesc mai mult antisemiții. Dar în cazul lui Ţvika, ea e adevărată. Lui Ţvika evreii i-au adus într-adevăr comunismul, dar nu pe tancuri rusești, ci pe mașini de spălat rufe de proveniență incertă.Read more…

Raţiunea a învins în România

E trecut de miezul nopţii, susţinătorii, în majoritate tineri, ai lui Nicuşor Daniel Dan, primarul Bucureştiului, care a câştigat alegerile prezidenţiale, îşi ovaţionează alesul în Cişmigiu, iar eu am impresia că totul e un vis, că nu poate fi adevărat. Privesc rezultatele matematice ale numărării voturilor: Nicuşor Dan 53,93% versus George Simion 46,07%, cel dintâi devansându-l pe  adversarul său, cu câteva sute de mii de voturi. O victorie covârşitoare, la care – sincer – nu mă aşteptam deloc. Eram sceptică şi cei din jurul meu erau la fel de neîncrezători în viitor. Eram temătoare de ce s-ar fi putut întâmpla dacă un naţionalist-extremist, cu simpatii legionare, ar fi ajuns în fruntea ţării. Unele dintre cunoştinţele mele, aflate în poziţii importante, unde aveau acces la informaţii relevante pentru situaţia politică, îl dădeau câştigător pe naţionalistul George Simion. Mă întrebam ce va urma?Read more…

Septuaginta

Povesteam în numărul trecut despre colonia evreiască din Alexandria (Egipt).  Adevărul este că israeliții au plecat de multe ori în Egipt, mai ales în vremuri de foamete, și poate că acest lucru stă la baza poveștii biblice a Ieșirii din Egipt.  Dar poate ea fi considerată „adevăr istoric”?  Acesta este până astăzi subiectul unor dispute încrâncenate. O prezență evreiască mult mai bine documentată exista de prin 450 î.e.n.  Mercenari din Iudeea stabiliți în Insula Elefantina de pe Nil păzeau granița sudică a Egiptului.  Ei și-au construit un templu propriu.  (Încă nu se putea numi sinagogă, pentru că religia monoteistă încă nu era cristalizată.) O colonie evreiască masivă a existat în Egipt în perioada elenistică și apoi cea romană, centrul cel mai însemnat fiind Alexandria.  Pe atunci fiecare evreu era dator să vină de trei ori pe an la Templul din Ierusalim.  Dar dacă locuia departe?  Așa se face că în Egipt s-au construit sinagogi – acolo nu se făceau jertfe, doar se dădea citire Torei și se țineau predici.  Numai că… după câteva generații în Egipt, evreii au adoptat limba și cultura greacă și (la fel ca în diaspora zilelor noastre) nu prea mai înțelegeau ebraica.  De unde știm?  Apartenența la cultura greacă avea numeroase avantaje: grecii (sau grecii prin adopțiune) erau scutiți de anumite impozite, aveau posibilitatea să lucreze în administrația statului, în afaceri se folosea tot greaca… Și într-adevăr, inscripțiile găsite de arheologi în sinagogile egiptene de atunci erau în limba greacă.  Era nevoie urgentă de o traducere a Torei în limba greacă.  Acest demers a fost început pe la 250 î.e.n.Read more…

Un fel de memorii

Fiecare om este suma tuturor evenimentelor pe care le-a trăit, a locurilor pe care le-a văzut și, mai ales, a oamenilor pe care i-a cunoscut. Acestea sunt cuvintele unei bune prietene și eu tind să-i dau dreptate.  Cine mă cunoaște a observat, desigur, că folosesc o serie de expresii caracteristice, unele ciudate, unele nostime, unele pur și simplu absurde, pe care le-am cules de-a lungul anilor de la tot felul de oameni: familie, prieteni, colegi.  Nu o fac intenționat, nu le caut, ele vin singure, au devenit o parte din mine.  Am început o colecție.  Și cum am trăit între diverse culturi, ele vin într-o sumedenie de limbi; voi încerca, pe cât posibil, să le traduc / să le explic. Mama: Lang soll er leben und an der Wand soll er kleben!  (Germană: Mulți ani trăiască și de pereți să se lipească!)  Așa îi cânta fiecăruia din familie de ziua lui. Schwere Wissenschaft!  (Germană: Ce știință grea!)  Putea să se refere în aceeași măsură la o teorie complicată sau la o carte groasă: păzea, să nu-ți cadă pe picior!Read more…