Tot albastrul ăsta nesfârșit mă umple de un fel de entuziasm mărunt dar încăpățânat. Rămâne cu mine și când mă uit la dealurile care ar trebui să fie gri sau cenușii, dar sunt vii și verzi. Și când privesc de aproape sumedenia de firișoare de grâu de un verde crud care răsar la picioarele mele. Și când descopăr că în zare se văd Munții Rodnei acoperiți de zăpadă. Și cerul senin și limpede, pe care nu mă mai satur să-l admir. Un uliu se leagănă agale pe o creangă în vârful unui nuc de lângă șosea. Pare liniștit, ne privește de sus, se înduplecă să fie fotografiat. Un pic mai departe, un fazan cu guler roșu și cu pene strălucitoare e mai timid și se ascunde într-un tufiș. Dar stă și el la poză cu un soi de cochetărie jucăușă. Read more…
Îl consider vecinul meu. L-am remarcat acum câțiva ani, pe când aștepta calm în fața unui magazin. E câine. Un câine mare și gri, de rasă comună, cu bot cărunt și cu o pată albă pe piept, care arată ca o cravată. Poate de aici și aerul de demnitate pe care îl emană. Stăpânul lui e un domn în vârstă care locuiește într-o căsuță strivită între doi coloși de piatră cioplită și termopan. Are în fața casei o curticică de formă triunghiulară, nu mai mare decât sufrageria unei vile de tip nou. În curtea asta minusculă încap anevoie un vișin rămuros, o tufă de liliac și un arbust de bulgăre de zăpadă, care acum e plin de flori. Dar să revin la câine. În fiecare dimineață își însoțește stăpânul la cumpărături. Fără lesă. Vine la pas în urma bătrânului, îl așteaptă în fața magazinelor, apoi se întorc acasă împreună, cu același mers legănat. Stăpânul intră în curte și îl lasă pe câine să cutreiere liber cartierul. Când rămâne singur, pasul animalului se schimbă: devine alert și o pornește pe străzi de parcă ar avea multe treburi urgente de rezolvat. Nu se oprește pe la colțuri și garduri să miroasă, ca alți câini. Merge în pas întins. Știu sigur că mă recunoaște, pentru că-mi aruncă priviri pe sub sprâncene.Read more…
De fapt, nu mă mai tai. M-am tăiat. O singură dată. În toaleta de la etajul doi al școlii. Eram după o vacanță în care citisem fără oprire Winnetou și tot ce găsisem la Bibliotecă scris de Karl May. Aveam două prietene bune în școala generală, pe N și pe C. Toată lumea ne poreclea Surorile Dinamită, așa că ideea de a deveni surori de cruce cu adevărat nici n-a fost așa de surprinzătoare. În pauza mare ne-am ascuns în toaleta fetelor. C. adusese de acasă o lamă cam ruginită. Eu eram de părere că mai bine ne-am înțepa ușor în deget cu vârful compasului. Îmi era frică de lame, după ce mă tăiasem cu una încercând să ascut vârful unui creion bont. N-am avut succes cu propunerea mea. S-a votat pentru lamă. Pe care, evident, n-am dezinfectat-o. Cred că nici măcar pe mâini nu ne-am spălat. N-aveam vreme, oricum. Pauza dura doar 20 de minute.Read more…
Mi-o amintesc foarte bine, desi au trecut aproape 40 de ani de atunci. Gingășia ei, fragilitatea ei, râsul fin și limpede ca un clopoțel. De multe ori când citeam povești cu zâne, pe zâna bună, mică și binefăcătoare mi-o închipuiam ca pe ea. Nu știu care era numele ei din buletin, dar toată lumea îi spunea Ninaki. O auzisem de multe ori zicând cu blândețe: ”nu mă lua cu dumneavoastră. Poți să-mi spui Ninaki.” Cuvânt care în grecește înseamnă păpușă. Nu arăta deloc a grecoaică. Era blondă, cu ochi albaștri, cu oase subțiri și siluetă delicată. Locuia singură într-un bloc de garsoniere după ce casa veche din centrul Brăilei îi fusese demolată, iar soțul (grec și el) îi murise. Despre soțul ei vorbea mult și cu dragoste. El îi dăduse porecla asta care mie-mi suna tare misterios. Știa să ghicească în cafea, dar doar pentru persoanele care-i erau simpatice. Nu cerea bani pentru asta. Probabil că o făcea din plăcere și ca să se simtă mai puțin singură. Pentru mătușă-mea avea o mare simpatie, așa că o vizitam pe Ninaki destul de des.Read more…
Am emoții, emoții foarte mari. De parcă aș fi din nou în clasa a noua și la prima oră scriu teză la mate. Iar Jirel vine cu niște subiecte așa de alambicate, că nici măcar nu știu să le citesc, darămite să le mai și rezolv. Mă ajută să mă simt ca în clasa a noua și mirosul, și felul în care cade lumina pe coridorul acestei clădiri impozante, de la începutul secolului trecut. Și balustrada de lemn e neschimbată, și treptele pe care acum nu le mai urc în fugă, ci cu pas măsurat. Aceleași coridoare pe care tremuram că o să mă asculte după ce n-am învățat, că o să mă prindă după ce am chiulit, că o să mă ignore după ce m-am îndrăgostit. La urma urmei, aș putea să fac stânga-mprejur și să plec. Nu m-a văzut nimeni, deci pot să mă întorc în apartamentul impersonal pe care l-am închiriat prin booking, să îmi strâng bagajele și să îmi părăsesc (pentru a câta oară?) orașul natal. Și pe când stau în cumpănă și nu știu ce să fac, mă ajunge din urmă D. Nu mai pot să fug, apăs pe clanță și intru. În amfiteatru sunt deja destul de mulți adulți pe care la prima vedere nu-i recunosc. Stau și ei cam stingheri și par la fel de speriați ca mine. Dar e suficient un gest, un zâmbet, o privire aruncată peste umăr ca să ne recunoaștem. untem noi, cei cu frunțile incandescente, așa cum declama o poezie de Petre Ghelmez, la modă pe vremea adolescenței noastre. Noi, cei care am venit să sărbătorim 30 de ani de la absolvirea liceului Gheorghe Munteanu Murgoci din Brăila. Promoția 1992.Read more…
Amintirea lui Tanti Ani m-a pocnit de-a dreptul de dimineaţă, fără să-mi dau seama de ce. Era şefă de unitate la librăria din cartierul copilăriei mele, Marna. O librărie nouă, deschisă la parterul unui bloc nou şi el, construit peRead more…
Ochiurile din farfurie par prinse într-un dans. Se apropie, se îndepărtează, se leagănă, se rotesc. Am pus un miez de pâine în mijlocul gălbenușului, dar n-am putere să întind mâna și să-l bag în gură. Durerea de gât de ieri seară a devenit insuportabilă. Nu pot înghiți deloc și mă simt sfârșită. Sunt convinsă că de la Vecinu’ Costică mi se trage. El mi-a dat ieri o bucățică de covrig uscat, care m-a zgâriat pe gât. Zgârietura aia e de vină. Tot pe masă în fața mea e cocoșul jumulit de pene și pârlit la flacăra gazierei. Așteaptă să fie băgat în oală la fiert. Cu el așteaptă și Tanti Neculina să termin de mâncat. Mă tot îndeamnă să mestec mai repede, dar vocea ei ajunge la mine ca un murmur îndepărtat. Nu-mi place să stau la Tanti Neculina, deși din când în când ai mei mă îndeamnă să dorm la ea o noapte sau două ca să-i țin de urât. Când se deschide ușa și în bucătărie intră Bunică-mea, un val de căldură recunoscătoare mă cuprinde. Îmi spun că atâta o să plâng și o să jelesc până când o să i se facă milă și-o să mă ia acasă. Read more…
Prietena mea e cu 4 ani mai mare, deja elevă de liceu. E modelul meu în toate: stil vestimentar, relații romantice, gusturi culinare, sporturi practicate. Îmi place cel mai mult să rămân peste noapte la ea acasă și sunt puține week-end-uri în care nu dormim împreună. Ieșim la alergat, jucăm badminton, ne bălăcim în Dunăre, dar cel mai mult îmi place că seara îmi citește. Micuța Dorrit, Verișoara mea Rachel, Rebecca, Cișmigiu et. Comp, Pânza de paianjen. Îmi citește și cărți pe care probabil că ai mei nu m-ar lăsa să le citesc, cărți de oameni mari. Îmi plac serile în care ne băgăm în pat împreună, iar ea îmi citește pasajele preferate, ori pur și simplu continuă cu voce tare de la pagina la care a rămas. Încerc să ghicesc ce s-a întâmplat înainte și ascult răbdătoare. Pentru că știu că momentul cel mai fain abia apoi urmează: câteva pagini din ”Fiul risipitor” de Radu Tudoran. Romanul ei preferat. Care între timp a devenit și al meu. Un fel de desert pe care nu ni-l refuzăm, deși e târziu și ar trebui să dormim de mult. Citim mereu aceleași pasaje: drumul cu trenul spre mare, apartamentul prăfuit din București, câinele ciobănesc ce nu se adaptează traiului în oraș, plaja pustie la început de toamnă. Citim și prietena mea mă întreabă: așa-i că-i foarte frumos?Read more…
La câțiva ani după ce Tata a murit, Mama a decis că e momentul să se mute la Cluj și am scos la vânzare apartamentul unde-mi petrecusem o parte din copilărie și toată adolescența. Prin mutări mai trecusem în viața mea, însă era pentru prima dată când trebuia să sortez și să împachetez tot ce reprezentase viața noastră în trei în apartamentul de pe malul Dunării. Și pentru că nu puteam să transportăm totul la Cluj, trebuia să decid ce arunc și ce păstrez. Haine, perne, cuverturi, oale, pahare, farfurii, albume cu fotografii, saci de cărți, toate învelite în ziare, etichetate, băgate în cutii, sau lăsate în urmă. Netrebuincioase. Prea vechi. Prea lipsite de importanță. Ușor de abandonat. Tata fusese o persoană grijulie și ingenioasă. Avea imaginație și îndemânare, așa că punea deoparte ceea ce eu aș fi considerat fleacuri, dar pe care el știa să le refolosească: repara, improviza, construia obiecte casnice din tot felul de resturi, iar rezultatul era de fiecare dată spectaculos. Păstra în cutii etichetate minuțios cabluri, robineți, șuruburi, bucăți de material, obiecte vechi, cutii, capace, borcane, așezate ordonat pe rafturi în boxa noastră de la subsolul blocului. Tot el pusese deoparte colecțiile mele de reviste și almanahuri Cinema, legate cu sfoară pe ani. Read more…
Cofetăria Corso era raiul pe pământ în Brăila copilăriei mele. O clădire veche, boierească, oglinzi mari în care mă maimuțăream până când așteptam să-mi fie adusă la masă prăjitura. Mirosul care se strecura printre ușile batante ale laboratorului, aflat chiarRead more…
Tatăl Simonei lucra în construcții undeva pe afară. În Libia, dacă nu mă înșel. Venea foarte rar acasă, cam o dată pe an, dar atunci era sărbătoare. Aducea tot felul de bunătăți, ciocolată, napolitane cu cremă de cafea, bomboane mari și mici, dar parcă de nimic nu ne bucuram mai tare ca de gumele de mestecat cu suprize, Tipi Tip. Tipi Tip era un pitic năsos și cu ochelari a cărui limbă nu o înțelegeam, dar asta conta prea puțin. Desfăceam tacticos ambalajul, cu grijă să nu îl rupem cumva, și ne uitam cu un soi de evlavie la pătrățica de gumă, care avea niște șanțuri adânci imprimate pe o parte. Surprizele erau de regulă benzi desenate cu texte pe care nu le știam citi. Dar erau atât de colorate și frumoase, că petreceam ore în șir analizându-le. Și încercând să ghicim ce-și spun Tipi Tip și nevasta lui, o doamnă cu ochelari rotunzi și gura pungă, exprimând o veșnică acreală. Momentul când în sfârșit te simțeai pregătit să bagi guma de mestecat în gură era amânat multă vreme, pentru ca plăcerea să nu se termine cu una cu două.Read more…
Perimetrul în care eram liberi să ne mișcăm era clar delimitat, cu granițe care nu puteau fi încălcate sau negociate. Nu aveam voie să părăsim curtea blocului decât însoțiți de un adult. Exista o singură situație când se făcea excepție de la regulă: momentul în care una dintre bunici constata că s-a terminat borșul din frigider. Primeam atunci o plasă de rafie în care era sticla goală de lapte cu capac de plastic și o monedă de 3 lei pe care o țineam strâns în palmă. Să nu ne scape cumva atunci când porneam spre borșăreasă sărind într-un picior. Aveam două opțiuni: fie o luam în dreapta, spre Dunăre, pe o străduță cu bolovani pe care trebuia să pășești cu grijă ca să nu-ți spargi capul sau să nu scapi sticla. Nu era varianta noastră preferată, mai ales că pe acolo tot timpul scăpa dintr-o curte un câine lățos și nervos care sărea să ne muște de glezne. Borșăreasa nu era nici ea amabilă, ne ținea la poartă și ne privea pe sub niște sprâncene stufoase, fără ca măcar să răspundă la salutul nostru cu mai mult de un mormăit. A doua opțiune era în direcția opusă, pe strada Împăratul Traian, foarte aproape de centru. Borșăreasa noastră preferată era o bătrânică mărunțică și uscățivă,Read more…
A trecut deja o lună de când Clujul s-a reumplut de studenți. Pentru că locuiesc foarte aproape de căminele din Observator, mă întâlnesc în fiecare zi cu ei. Cel mai adesea în autobuz. Pe cei din anul I îi depistez imediat. Sunt timizi, retrași, ușor neliniștiți. Încă nu știu precis la ce stație trebuie să coboare și se uită pe geam, nu în telefon. Duminica seară vin de la gară, cărând bagaje grele în care se ciocnesc borcane de zacuscă și de gem. Mulți vorbesc la telefon cu părinții. Zilele trecute o fată se conversa cu maică-sa probabil. Îi spunea că a răcit și întreba ce medicamente ar trebui să-și cumpere de la farmacie. Alții cer rețete de mâncare, întreabă cum se fac vinetele pane și pastele cu ciuperci. Povestesc primele impresii de la cursuri, despre profesori și despre cum s-au gândit să se organizeze pentru sesiunea din iarnă. Îmi place să-i privesc și să-i ascult, îmi aduc aminte de anii mei de studenție. În toamna asta s-au împlinit 30 de ani de când căram și eu de la gară până la cămin o geantă mare de fâș, pe care ai mei o burdușiseră cu mâncare. Dar pentru că Brăila mea natală era departe, făceam drumul spre casă destul de rar și-mi astâmpăram dorul vorbind la telefon.Read more…
”Așa te-ar fi chemat, dacă te-ai fi născut printre amerindieni”, mi-a spus prietena mea Angi, după ce i-am povestit că într-o dimineață copilul mi-a spus cu milă-n glas: ”Mami, altceva în afară de hai odată nu știi să spui?”. AmRead more…
Atunci când mătușa mea a murit am revenit în casa bunicilor să mă ocup de înmormântare. Casa în care fusesem primită mereu cu bucurie și cu foarte multă dragoste. Locul în care mi-am petrecut cea mai mare parte din copilărie. De fapt, până pe la 10 ani am locuit mai mult cu bunicii decât cu ai mei. Era pentru prima dată când acolo nu mă aștepta nimeni, când am descuiat ușa de la intrare cu cheia lăsată în vecini. Și cel mai greu de suportat mi s-a părut liniștea, lipsa zgomotelor. Umblam din cameră în cameră deschizând și închizând dulapuri, mirosind, căutând să regăsesc spațiul care pentru mine a fost mereu primul acasă. Ușa de la cămară trebuia împinsă cu genunchiul ca să se închidă și pocnea sec. De câte ori o auzeam știam că bunica gătește, bagă și scoate oale, borcane și cutii. Și mi se părea că simt miros de vanilie și gust de orez cu lapte.Read more…
Am foarte multe poze din prima mea copilărie. Tata era pasionat de fotografie în perioada aia și își amenajase în baie o cameră obscură, unde le developa. Mă intriga la maxim ușa închisă a băii și lumina roșie care se întrezărea prin geamul cu sticlă mată, cu flori. Aș fi vrut să deschid numai puțin ușa, să-mi bag capul pentru o clipă să văd ce se petrece, dar acest lucru îmi era cu desăvârșire interzis. Apoi nu s-au mai găsit hârtie fotografică și nici soluțiile de care tata avea nevoie pentru developare, așa că și fotografiile mele s-au împuținat. Din perioada gimnaziului am doar poze de grup cu colegii prin tabere sau pe la serbări școlare. Din anii de liceu nu am fotografii deloc și nici din primii ani de facultate. O perioadă pe care o pot reconstitui doar din amintiri. Ale mele sau ale altora. Mă uit prin albumele mele de familie și majoritatea fotografiilor sunt cu noi în poziție țeapănă, cu ochii în aparat. Nici un instantaneu, nici un gest furat, vreo fotografie făcută din întâmplare, care să surprindă un gest, o mișcare, o activitate.Read more…
Nu mai am acces la aproape niciuna din casele copilăriei mele. S-au vândut, s-au transformat, au dispărut cu totul. Oamenii din ele au murit. Încerc să le reconstitui din amintiri. Din cuvinte și din tăceri. Una din cele mai vechi și dragi e legată de un jurământ al tăcerii. Sunt în Dobrogea, la poalele Munților Măcinului, în casa în care s-a născut Mama. Sunt doar cu Bunica. Tocmai am împlinit cinci ani, Bunicul a murit de câteva luni. E toamnă târziu, afară e frig și deja întuneric. Teracota e fierbinte. Atât de fierbinte, că nu pot sta cu spatele lipit de ea. Învăț să cos pe etamină. Stau pe un scăunel la picioarele Bunicii, care coase și ea. Cred că vorbesc mult, întreb și iscodesc, pentru că Bunica îmi propune un joc: să vedem cine tace mai mult. Avem și o poezioară care dă semnalul de început: La popa la poartă, E-o pisică moartă, Cine-o râde și-o vorbi s-o mănânce coaptă, cu mărar, cu pătrunjel, cu untură de cățel.Read more…
Bucătăria de iarnă era confortabilă și primitoare în toate anotimpurile.Un pat mare în fund de tot, cu o ladă pentru așternuturi vopsită în vișiniu, pe care se aflau tot felul de mărunțușuri. Foarfeci, ochelari, aparatul de radio cu baterii și un ceas de masă Slava, vișiniu și el. Pe stânga, imediat după ușă, o masă iar deasupra ei rafturi pe care se aflau esența de rom și de vanilie, condimente și niște poze vechi, cam răsucite și coapte de soare. Pe dreapta, soba cu cuptor și margini argintii, date cu bronz. Vara tăcută și misterioasă, iarna bolborosind, trosnind și aruncând umbre pe pereți, pe care le urmăream cu privirea până mă apuca somnul. Deasupra sobei, hârtie înflorată cumpărată de la cooperativă, prinsă cu pioneze ca să protejeze peretele. Se înlocuia de două ori pe an: înainte de Paști și de Crăciun.Read more…
E așa de cald că vezi aerul cum dansează. Singurul zgomot care ajunge până la mine e uguitul unui guguștiuc amețit și el de căldură. Nu trec pe stradă nici oameni și nici mașini. Mai devreme s-a auzit în depărtare glasul răgușit unui negustor ambulant de haine vechi. Nu mișcă nimic. În fața geamului de la bucătărie e o tufă de trandafiri. Nici o frunză din ea nu se clintește. Nici eu nu mă mișc, dar abia îmi stăpânesc încordarea. Stau țeapănă pe un scaun și mă uit într-o carte cu poze. Dar nu prea știu ce văd. Am urechile ciulite și sunt gata să sar în picioare ca un arc. Pândesc o mișcare, un zgomot, târșâit de saboți de lemn care se apropie de geamul meu. Știu că atunci s-a sfârșit siesta obligatorie, perioada de recluziune la care ne supun bunicii inflexibili. În sfârșit, îl aud cum iese vijelios din scara lui și vine alergând spre fereastra mea de la bucătărie. Până să mă strige însă (Do-do-do….) eu am sărit deja pe trepte afară.Read more…
Duminica mâncăm întotdeauna toți trei la prânz, așezați la masa mare și pătrată din sufragerie. Fața de masă e albă și perfect scrobită, de parcă ar fi din tablă lucitoare. Și la atingere e netedă și rece. La televizor e un concurs de gimnastică, asta îmi amintesc precis, pentru că ai mei se tot uită hipnotizați spre ecran. Eu nu sunt interesată deloc de ce se întâmplă la televizor. Am trei, poate patru ani, îmi legăn picioarele pe sub masă și am hotărât că astăzi sunt pui de pasăre. Mai precis, de bufniță, pentru că am văzut eu la Teleenciclopedia o bufniță care își rotește capul și își închide când ochiul drept, când ochiul stâng. Și pentru că sunt pui de bufniță, iar puii de bufniță nu vorbesc ca oamenii, și nici nu au învățat să mănânce singuri din farfurie, casc gura și aștept să fiu hrănită. Mama intră în jocul meu, îmi taie bucățele mici și mi le dă să le mestec. Eu înghit și deschid iar gura. Mama e atentă la ce se întâmplă la televizor și nu observă. Atunci încep să-mi fâlfâi aripile și să cârâi, cum cred eu că face un pui de bufniță. Tresare și-mi umple iar gura cu mâncare. Mi-aduc aminte de scena asta într-o sâmbătă de martie, când sunt cu ea la plimbare prin oraș. De la momentul în care eu mă prefăceam că sunt bufniță au trecut cam 45 de ani.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
