Cosmonauții n-au viață ușoară

Butoiul de vin se golea primăvara, cam pe la Paști. Vinul ușor și rubiniu din toamnă se termina, așa că ce se mai scurgea în pahar era o zeamă groasă și închisă la culoare, care-ți rămânea între dinți și mirosea mai degrabă a oțet. Curățarea butoiului era o operațiune îndelungată și complicată, așa că n-am asistat niciodată de aproape la ea. Unchiul spunea că e periculos, așa că ne trimitea să ne găsim de lucru în altă parte. Oricum, tin minte că era nevoie de multă apă fiartă și de piatră vânătă cu care se opărea și se dezinfecta. Apoi butoiul era culcat într-o rână ca să se usuce la soare. Era momentul pe care-l așteptasem cu nerăbdare toată primăvara. Devenea locul nostru de joacă favorit până la culesul următor, când era din nou umplut cu vin. Așterneam înăuntru pături și perne iar ca să ne fie mai moale, puneam și plăpumioara mea de bebeluș, cu urme de dantelă zdrențuită și de o culoare incertă, după ce își făcuseră ani la rând mâțele cuib în ea. Intrarea butoiului se acoperea cu o pătură mai groasă, de culoare verde.Read more…

La pepeni

O singură dată am vândut pepeni pe marginea drumului, mai mult din întâmplare. Ne întorceam de la grădină cu roaba plină de pepeni verzi și galbeni și ne-am oprit să ne odihnim, vărul meu și cu mine, toropiți de căldură și obosiți. Mătușă-mea ne-a lăsat în grijă roaba și a intrat la o vecină care locuia la șosea. N-am apucat să ne dezmeticim, și lângă noi a oprit o Dacie roșie cu numere de Galați. Un domn și o doamnă, eleganți și mirosind puternic a parfum, au coborât din mașină și ne-au întrebat cât costă pepenii. Ne-am uitat unul la altul și am decis cu vărul meu pe loc că e momentul să profităm și să vindem cât putem. Doamna era coafată proaspăt, cu bucle ample date cu fixativ, iar domnul avea cămașă albă, prefect călcată, și un inel mare de aur pe mâna dreaptă. Ne-am vorbit frumos, au cumpărat trei pepeni și au pornit mai departe cu Dacia lor strălucitoare. Dacă-am mai fi rămas pe marginea drumului, sigur am mai fi vândut pepeni, pentru că treceau destul de multe mașini pe acolo, în drum spre bacul care trecea din Dobrogea la Galați. Dar s-a încheiat aici experiența mea de vânzător ambulant.Read more…

Uriașul din bucătărie

Întotdeauna m-am întrebat cine-l botezase Fram. Pe frigider, nu pe urs. M-am gândit mereu că cel care-l botezase dăduse dovadă de mare gingășie, sensibilitate și bunătate. Să dai numele unui urs dintr-o carte pentru copii unui frigider! Mare, alb și aducător de confort. Și noi aveam acasă un Fram de culoare crem, pe care bunică-mea așezase un macrame cu motive complicate. Când deschideai și închideai ușa, trebuia să ridici cu o mână colțul macrameului, să nu-l prinzi din greșeală înăuntru. Eu nu prea aveam curaj să mă apropii de el. Avea un mâner lung, mare și metalic, pe care trebuia să-l smucești ca să-l poți deschide. La fel și la închidere, ușa trebuia trântită tare, altfel rămânea întredeschisă. În plus, circulau tot felul de povești despre copii care se ascunseseră în frigider și fuseseră găsiți morți după câteva zile de căutări. Când am mai crescut, ai mei l-au înlocuit pe bătrânul Fram cu ultimul răcnet în materie de frigidere: un Minsk mare, alb și cu congelator. Am învățat primele litere chirilice silabisindu-i numele: Мінск.Read more…

Gesturi pierdute

Mi-a plăcut atât de mult de ea, încât aș fi putut să o urmăresc pe stradă. Era îmbrăcată foarte elegant, cu haine perfect croite, semn că erau făcute la comandă de o croitoreasă iscusită. Fustă dreaptă, maro, uni și un sacou cu forme geometrice în nuanțe ruginii, pantofi și poșetă din piele care se asortau perfect. Nu era nici tânără, nici suplă, nici frumoasă doamna asta după care am întors capul de stradă. Dar era elegantă natural și neostentativ și se vedea că se simte bine în hainele și în pielea ei. Mi-am imaginat-o intrând în magazinul de stofe, alegând culoarea, materialul și modelul. Cu mici gesturi smucite, suprapunând stofele, să vadă dacă se potrivesc. Zvâcnetul încheieturii atunci când alătură materialele și foșnetul lor atunci când se freacă unul de altul. Apoi mersul spre fereastră pentru mai multă lumină. Și capul înclinat, bucățile de stofă ridicate în dreptul ochilor. Micile ciorovăieli și armistițiul. ”Da, ai dreptate, ar merge mai degrabă o fustă în clini. Dar neapărat cu o pensă la spate, ca să nu facă burtă. Sau cocoașă”. Am asistat de atâtea ori în copilărie la răvășeala asta febrilă de stofe și mătăsuri.Read more…

Am început să nu mă mai grăbesc

Cea mai veche amintire este într-un fel cea mai vie. Am în poală o farfurie de tablă cu vișine culese din grădină. Stau pe scăunelul mic și alb pe care Bunicul l-a făcut pentru mine. La picioare am o scoarță țesută special de Bunica. Are pe ea o pisică cu fundă albastră la gât. Ascult o poveste și aș vrea să nu se mai termine. Știu că după ce închide cartea, Bunica mă trimite să dorm de amiază. Detestatul somn de prânz. Așa că încerc să amân momentul prin tot felul de tertipuri. Mai cer o poveste. Mi se face sete. Și foame. Mai vreau vișine. Propun să mergem în grădina din spate să căutăm frăguțe. Cartea din care mi se citește acum e foarte groasă. Începuseră să-i zboare foile, așa că bunicul a cusut-o cu ață gri de cizmărie. Sunt Basmele lui Vladimir Colin. Pe care-mi scrisesem numele cu creion chimic muiat pe limbă și cu litera D întoarsă. Încă nu mergeam la școală pe atunci. Apoi, când citesc poveștile cu zâne ale contesei de Ségur vreau mereu pâine cu unt și cu sare. Iar cartea lui Wilhelm Hauff se citește cel mai bine cu brânzoaice făcute de mama.Read more…

Radioul în husă de piele. Și Bunicul.

Am multe amintiri cu el. Multe și clare. Deși aveam doar patru ani și jumătate atunci când a murit. Dar mi-l amintesc precis de parcă s-ar derula în fața ochilor mei un film. O seară de toamnă târzie, când plouă și e frig. Noi doi stăm înfofoliți în pături pe patul din bucătărie și pândim cuptorul. Acolo a pus bunica la copt cartofi. Începe să miroasă amețitor, iar el spune că dacă mâncarea nu e gata mai repede o să-mi mănânce mie degetele de la picioare. Și se preface că le și mănâncă, iar mie mi-e și un pic frică, dar mă și gâdil și râd în hohote. Apoi e vară, tot pe înserat și ne întoarcem spre casă de undeva din sat. Eu, el și Bunica. Mâna mea e înghițită complet de mâna lui mare și aspră. Ne oprim pe drum pentru că toți vecinii îl întreabă sau îi spun câte ceva. El stă de vorbă și dă din cap cu mina lui gravă și serioasă. Îmi place să văd că lumea îl privește cu respect. Se întoarce peste umăr și îi spune ceva unui vecin. Și pornim mai departe, el cu zâmbetul ușor ironic, eu târându-mi sandalele prin praful fin de pe uliță, Bunica întrebând ce vrem să ne facă de mâncare.Read more…

Scrie-mi un post-it dacă pleci

Bunicul era milițian și lucra la Evidența Populației. Pentru că avea un scris caligrafic desăvârșit, primea de lucru și acasă. Chiar și după pensionare. Probabil că jumătate din buletinele eliberate la acea vreme la Brăila fuseseră completate de el. Intra în curte cu niște cutii imense pe care un șofer i le aducea până la poartă. Acolo erau fișele și buletinele încă necompletate. Erau scrise cu tuș, iar înainte să merg la școală nu mi se părea joacă mai fascinantă decât să scârțâi cu penița pe hârtie. Mă minunam cum reușea Bunicul să înșiruie literele rotund și ordonat, când penița mea părea să aibă viață și voință proprii: se crăcăna, se îndoia, găurea hârtia și lăsa pete mari și negre de tuș în mijlocul paginii. Pete pe care le numeam purcei. Condeiul era lung și negru și-mi plăcea să-i rod solemn capătul, prefăcându-mă că mă gândesc la idei complicate pe care să le aștern pe hârtie. După ce am început să merg la școală, scrisul nu mi s-a mai părut deloc distractiv. Învățătoarea mă certa permanent că scriu urât, iar acasă părinții erau uimiți. Read more…

Viața lângă un calorifer rece

Era plăcută răcoarea sticlei de pe birou vara când veneam încălzită de la ștrand. Îmi lipeam brațele și palmele de ea. Dar iarna era atât de frig în casă, încât o simțeam rece și neplăcută prin bluza groasă de trening. Așa că Tata a decis să o înlocuiască. A găsit undeva o folie subțire de plexiglas, mai mică decât biroul, care avea și margini zdrențuite. E și opacă, iar din cauza asta pozele cu actorii mei preferați au devenit neclare. Abia ghicesc perla din urechea lui Catherine Deneuve, iar pana de indian a lui Pierre Brice e o umbră lunguiață și ștearsă. Am o colecție întreagă de poze cu actori, pe care le tot schimb și le expun pe rând sub sticla de la birou. În funcție de noutățile pe care le găsesc la chioșcul de ziare, sau în funcție de cele mai noi filme pe care le văd la cinema. Geamul rece și perfect transparent mă lasă să-i admir în voie, atunci când mi-e prea lene să mă apuc de teme. Dar folia de plexiglas ține mai bine de cald și mă ajută să învăț la fizică despre electricitatea statică: de la atâta frecare cu mânecile de poliester ale treningului, părul mi se electrizează și arăt ca un fel de Gorgonă pașnică și preadolescentă. Orice sursă de căldură e prețioasă în iernile copilăriei, în anii 80, când peste tot e frig: afară, acasă, la școală. Îmi petrec după amiezile citind înfășurată în pături, cu o aerotermă vișinie care huruie la picioarele patului.Read more…

Plopii de la Greci

Nu semănăm deloc eu și mama. Ea e o persoană hotărâtă, atunci când vrea ceva nu prea stă pe gânduri. Prima dată când am realizat că are o forță de neoprit aveam vreo cinci ani. În miez de vară, pe o căldură îngrozitoare, m-a anunțat că plecăm la bunica, la Greci. Tata era plecat din oraș, ea carnet de șofer încă nu avea așa că am pornit într-o aventură un pic nebunească pentru acele vremuri. Să străbați 25 de kilometri îți lua aproximativ o jumătate de zi. De la Brăila, autobuz până la bac. Bacul pentru trecut Dunărea până la Smârdan. De la Smârdan, autobuz până la Măcin. Iar de la Măcin alt autobuz până la Greci. Punctul terminus. Și buricul pământului. Pentru mama și pentru mine.Read more…

Pune cartofi la fiert în pauza mare

Acum mulți ani, în prima lui zi de grădiniță, am plâns mult și deznădăjduit. Mă gândeam că nu vom mai avea niciodată suficient timp de petrecut împreună. Că va trebui să fur de la ore, înot, lecții, ieșit cu prietenii. Să lucrez noaptea ca să am ziua liberă. Să fac acrobații printre obligații sociale și profesionale. Așa că vacanța asta forțată și pandemică mi-a apărut ca un dar. Cu toate angoasele și îndoielile ei. Cu tot spălatul obsesiv pe mâini și cu dezinfectatul la tot pasul. Cu tot ieșitul pe bază de declarație și cu cumpărăturile făcute pe apucate.Am avut în sfârșit timp pentru toate. Timp în care să învățăm unul despre altul și unul de la altul. Timp să frământăm pâine și să ne minunăm cum dospește. Timp să împletim cozonaci cu nucă și cacao. Timp pentru rețete complicate de prăjituri cu jeleu și glazură. Timp în care am învățat să aruncăm clătite în aer fără să le scăpăm pe jos…Astăzi e prima zi în care e la școală după atât de multe luni de vacanță forțată. Read more…

Indexul clipelor de plictiseală

E după-amiază și început de vară. Soare, liniște și călduț. M-am întors de la grădiniță, am mâncat, iar acum îmi bălăngăn picioarele pe scaunul din bucătărie. Bunica nu mai insistă cu somnul de amiază: știe că n-o să închid un ochi, oricât de mult m-ar ruga. Am în față o jumătate de zi în care să fac ce-mi place: mă ascund sub masa din sufragerie, îmi imaginez că sunt veveriță și mă joc cu prieteni imaginari. Deocamdată însă stau și mă uit la două muște care s-au așezat pe mușama chiar în fața mea. E rândul lor să mănânce din firimiturile de pâine rămase de la mine. Îmi place trompa lor delicată, mă fascinează ochii imenși și felul prudent în care se deplasează. Adevărul e că întotdeauna mi-au plăcut muștele și nu înțeleg înverșunarea cu care adulții le vânează, cu pliciul, cu spray-ul, sau cu un băț la capătul căruia au legat multe fâșii de celofan colorat și foșnitor. Mi se par grațioase și delicate și nu consider că fac mare pagubă dacă mănâncă resturile de la masa noastră. Au și un fel tare gingaș de a-și freca piciorușele din față. Cred că am început să le imit, altminteri de ce mi-ar zice Mama, atunci când mă supraveghează la baie, să mă spăl mai cu nădejde, nu ca o musculiță.Read more…

Gusturi de vacanță

O livadă imensă de meri tineri, bătrâni, răsuciți, cuprinși de mușchi și de licheni. Sus de tot, un leagăn suspendat între doi pini înalți. Și soare blând, cald. Câini care se aud lătrând în depărtare. Și mere care atârnă peste tot în copaci. Nimeresc unul pădureț și mi se face gura pungă. De parcă aș lua startul pentru o poză de profil pe Facebook și mă antrenez pentru un duck face reușit. Încă un gust de arhivat pe ziua de azi. Gust de pădure și de pământ și de umezeală.Read more…

Vară în capsule

De la un an la altul, mi-e tot mai greu să mă despart de vară. Și nu pentru că frigul mă-ngrozește, ci pentru că am impresia că o să mă sufoc în haine groase. Că n-o să pot trăi fără sandale și tricouri, fără rochii care flutură lejer în jurul meu. Și forțez zi după zi, refuz să scot pulovere și pantaloni din dulap, mă zgribulesc de parcă sacrificiul meu o să conteze, iar vremea o să se îndure să mai rămână frumoasă un timp. Plouă de trei zile la Cluj, mă uit pe geam și mă tot gândesc la vara care a trecut. Nu m-am înghesuit la cozi în muzee, n-am stat blocată pe autostrăzi, n-am alergat să prind trenuri și avioane. Și totuși, vara asta cu ieșiri scurte și neplanificate îndelung îmi rămâne luminoasă, simplă, caldă, așa că n-aș vrea să o uit prea curând.Crișul Pietros care mi se arată ca o oază miraculoasă după un drum prin munți spre Padiș, plin de hârtoape și gropi adânci. Read more…

Vilma Néni

E sfârșit de ianuarie, e frig și ninge. Ajung în fața acestei cofetării mici și întunecoase, prin fața căreia trec aproape zilnic, dar în care n-am mai intrat de mulți ani. Pe vremuri mâncam foarte multe prăjituri. Și acum mi-ar fi poftă de un ecler sau de o felie de diplomat. Îmi abandonez spaimele legate de metabolism încetinit și de kilograme și intru. Înauntru totul arată la fel ca în urmă cu 29 de ani. Vopsea bleu-jandarm pe pereți, mobilier de pal din anii 90, scaune cromate și trei mese cu flori de plastic în vaze ieftine de ceramică. La ferestre mușcate. Pe peretele din stânga intrării un telefon public portocaliu, cu cartelă. Și prăjiturile au rămas la fel: cu frișcă veritabilă, făcute într-un mic laborator din spate și cu prețuri înghețate parcă tot din 1992: 5 lei bucata. În cofetărie e mai întuneric decît afară. Vechea clădire a fostului complex Studio din capătul cartierului Grigorescu a fost aproape înghițită de un hotel trântit acolo ca o turtă greoaie și necoaptă. Întunecă ferestrele cofetăriei și ciupește din trotuar. Sunt singurul client. Cumpăr un cremeș și un ecler și le mănânc pe amândouă. Ciudat cum unele lucruri rămân la fel, oricâți ani ar trece peste ele, iar altele dispar de parcă niciodată n-ar fi fost. În primul meu an de studenție aici mi-am sărbătorit fiecare examen reușit din sesiunea de iarnă. De fapt, nu chiar în cofetărie, ci la câteva blocuri mai departe, pe strada Donath, la gazda mea, Vilma Néni.Read more…

Duminica cerceilor verzi

Am petrecut o săptămână foarte faină la Sibiu. Am muncit ca apucata și m-am cam stresat, dar per total sunt mulțumită și veselă.

Luni m-am întâlnit cu D., pe care am cunoscut-o întâmplător la TIFF și cu care am băut o cafea excelentă în Piața Huet. Vorbim despre filme, teatru, minorități, diferențe culturale, despre frumusețea Sibiului și o grămadă de alte subiecte care se leagă firesc. Îm mod clar, pe D. vreau să o revăd.

L-am cunoscut pe poetul Radu Vancu, al cărui Jurnal m-a lăsat în vară hiperkinetică și cu plânsul în gât vreme de mai multe zile… Vineri mă întâlnesc cu A. E clar că nu ne-am mai văzut de mult, pentru că ne prinde miezul nopții râzând ca apucatele. Și vorbind despre reguli gramaticale. Printre altele. Am câțiva prieteni faini cu care chatuiesc și vorbesc la telefon și care mi-s dragi pentru că-s deștepți și au umor. Mă pot urca în mașină și mă pot duce unde am chef, oricând mi se face dor de hoinăreală. Am o familie care mă îngăduie și nu mă îngrădește în nici un fel. E duminică dimineață, e soare și cam la astea mă gândesc în timp ce trec absentă printre tarabele din Piața Mică, de la Târgul meșteșugarilor rromi.Read more…

Bomboana de pe colivă

Pe dulapul din dormitor trona coșul împletit din nuiele, învelit cu grijă într-un sac transparent din polietilenă. Pe fundul lui, într-un ștergar străvechi, țesut în casă, se afla FAIANȚA. Adică un platou alb și oval, cu floricele colorate pe margini. Bunică-mea așa o numea, pe un ton reverențios. Iar în mintea mea faianță nu înseamnă plăcile de ceramică de pe peretele din bucătărie, ci platoul mare și alb, cu margini dantelate, pe care se așeza coliva la parastase și pomeni. De-a lungul anului prilejurile în care se dădeau jos coșul și faianța de pe dulap erau foarte numeroase. Tot timpul existau sărbători și momente în care se pomeneau morții. În ajun era mare vânzoleală în casă. Bunică-mea, altfel o persoană calmă și zâmbitoare, devenea agitată, făcea liste și mormăia pentru sine încetișor, absentă și surdă la trebuințele mele. Avea un raft din cămară pe care depozita tot ce era necesar pentru colivă: arpacaș, nucă, esență de rom, biscuiți, bomboane și zahăr pudră. Refăcea cu grijă stocul după fiecare parastas. Și toată cămara miroase amețitor a rom. Read more…

Cuvinte ca niște stafii

Un domn masiv, îmbrăcat în palton de stofă gri și cu căciulă de astrahan pe cap se apleacă să-și șteargă nepoțica pe obraz. Fetița e mică, gingașă, îmbrăcată în alb și roz. Seamănă cu un fluture. Își întinde plină de încredere bărbia spre bunicul ei, iar gesturile bărbatului sunt pline de tandrețe. Chicotesc ca doi școlari și parcă doar ei ar fi pe lume. Pornesc de mână pe trotuar. Merg și eu încet în urma lor. slăbește din ochi. O privesc și eu pe ea lung cum se îndepărtează alene. Mă uit la toate aceste tablouri cotidiene cu milă, cu jale, îmi vine să plâng. Sunt toate atât de frumoase și au devenit dintr-o dată atât de fragile. Ar putea să dispară la fel cum o coală de hârtie se mistuie și se chircește la întâlnirea cu focul. Din dimineața când am citit prima știre despre război doar la asta mă gândesc: cât de firavi suntem, cât de iluzoriu e sentimentul de siguranță.Read more…

Micile gesturi pierdute

Eram deja în clasa a patra și fusese nevoie de luni întregi de plânsete și rugăminți înflăcărate ca să mi se permită să vin singură acasă de la școală. Cu respectarea unui protocol foarte clar, de la care nu aveam voie să mă abat. La sfârșitul orelor mă duc direct acasă, fără să mă lălăi prin cartier și fără povești cu Mona. Când ajung acasă încui ușa, mă spăl de mâini, după care dau telefon la mama, la tata și la bunica să-i asigur că am ajuns cu bine. Apoi urmează marea provocare: aprinsul aragazului. Înnădesc două bețe de chibrit și cu grijă le aprind. Mă chinui mult, bețele nu stau, alunecă în lături, rola de scotch e prea groasă, o tot scap. Transpir. Țopăi. Mă înroșesc. Mă conving că nici nu mi-e foame. Oricât aș încerca, îmi iese un fel de mosor grotesc și strâmb cu mult scotch gălbui la mijloc. Ca un bolnav pansat de un începător nepăsător. Pe care-l tot strâng între degete să stea lipit. Și nu stă.Read more…