Anul acesta s-au împlinit 75 de ani de la data de 14 septembrie 1940 când regele Mihai I a semnat Decretul Regal prin care statul român a fost proclamat Stat Naţional Legionar. Singura mişcare recunoscută în noul stat era mişcareaRead more…
Ultimul Congres Sionist la Basel…Următorul la Ierusalim!
Cel de al 22-lea Congres Mondial a avut loc – între 9-24 Decembrie !946 – la Basel. Era primul congres de după Holocaust, după un ”hiatus” de 7 ani câți au trecut de la precedentul Congres, al 20-lea, care s-a ținut la Zürich. Cel de al 21-lea nu a avut loc. Pregătirea Congresului 22 a fost dominată de emoția și doliul încă proaspăt, pentru cele 6 milioane de victime ale Holocaustului, dar și de răspunderea pentru soarta supraviețuitorilor tratați cu neînțelegere și indiferență de statele europene în care se aflau risipiți și discriminați în diferite împrejurări.Read more…
Iran, Israel și evreii
Sinistrul dictator nord-corean Kim-Jong-Un stă cu ”degetele pe butoane” gata oricând să arunce lumea într-un haos nuclear sau, cel puțin, amenință că o va face. Un alt dictator deghizat în ”părinte spiritual” al poporului ”său”, Ayatollahul Iranului, Khamenei, zâmbește pașnic pe ecranele televizoarelor iraniene, în timp ce o demonstrație pașnică a unor pături sociale, reprezentând cu precădere clasa mijlocie, este lichidată de autoritățile iraniene prin mijloace deloc pașnice. Demonstranții cereau (îndreptățit) viață mai bună, justiție mai dreaptă și pedepsirea corupților. Una din recentele teme ale presei proguvernamentale din Republica Islamică Iran a fost provocatoarea întrebare de ce Coreea de Nord este lăsată ”să-și arate mușchii”, etalându-și cu o insolentă grandomanie capacitatea nucleară (care nu este nici pe departe atât de periculoasă, pe cât încearcă propaganda comunistă să o acrediteze ☹) în timp ce Iranul a fost determinat să semneze acordul de limitare a programului său nuclear, în schimbul ridicării sancțiunilor economice care i-au fost impuse de SUA și aliații ei occidentali.Read more…
Răzbunarea lui Hadrian
Răscoala lui Bar Kochba împotriva Romei (132 – 135 e.n.) a fost o grea lovitură pentru imperiu. O întreagă legiune, a XII-a Deioteriana, a fost ștearsă de pe fața pământului – de atunci numele ei dispare din cronici. Soarta învinșilor a fost și mai cruntă, un adevărat genocid. Setea de răzbunare a lui Hadrian nu s-a mulțumit cu înăbușirea sângeroasă a răscoalei și înrobirea majorității bărbaților supraviețuitori. Politica lui a fost să înlăture pentru totdeauna focarul de revoltă care era Iudeea. În acest scop a hotărât să anihileze populația locală, distrugând astfel legătura fizică dintre poporul evreu și patria sa. O mare parte a supraviețuitorilor au fost exilați, iar locurile biblice au primit nume noi, latine. De exemplu Ierusalimul a devenit Aelia Capitolina, iar provincia Iudeea a fost rebotezată Palaestina, în amintirea filistenilor care trăiseră acolo cu o mie de ani mai devreme și de care nu mai era nici urmă în perioada romană. Prin introducerea numelui „Palaestina”, Hadrian a creat o problemă cu care Israelul modern se confruntă şi în prezent. Intenția lui Hadrian de a nimici legătura dintre poporul evreu și patria sa părea să fi reușit. Cu toate acestea, tradiția iudaismului rabinic s-a păstrat ca printr-o minune, datorită lui Rabi Șimon bar Iohai, unul din întemeietorii iudaismului rabinic, care s-a ascuns timp de treisprezece ani într-o peșteră până la moartea lui Hadrian. De fapt, numele „Palaestina” nu a fost inventat de Hadrian. Încă din zorii istoriei există inscripții egiptene („Padiiset”), asiriene („Palashtu”) și elene („Palaistine”), care se referă la regiunea respectivă. Însă Hadrian a fost primul care a folosit denumirea pentru o unitate administrativă cu granițe bine definite și pentru motive politice.Read more…
Istoria cimitirului din Valea Uzului
Nu este pentru prima oară când cimitirul din Valea Uzului întâmpină probleme în cei 100 de ani de existență. Societatea Cultul Eroilor care funcționa sub patronajul Reginei Maria, în perioada interbelică, și-a luat angajamentul de a îngriji mormintele eroilor, dar în 1940 statul maghiar reinstaurat în Transilvania de Nord a găsit doar niște cruci mâncate de vreme, iar în perioada dictaturii comuniste a existat un plan de reorganizare. Despre toate aceste povestim în lumina unor dovezi jurnalistice apărute de-a lungul timpului. Cimitirul din acest loc aproape uitat de Dumnezeu a fost înființat în urma luptelor din 1916-1917, ce au avut loc la vremea respectivă între trupele Imperiului Austro-Ungare și cele ale României. Deoarece Casa Regală a României avea rădăcini adânci în familiile regale din Europa Centrală, decizia de a întoarce armele împotriva aliaților de până atunci a fost o surpriză neplăcută pentru Germania și aliații ei. Read more…
Mișcarea sionistă de tineret Hașomer Hațair
omer Hațair a fost și este o mișcare a tineretului evreu sionist cu orientare de stânga. În ebraică șomer înseamnă paznic, iar numele mișcării ar puitea fi tradus ca „Tânărul paznic”, sau „Tânăra Gardă”. În familia noastră cuvintele Hașomer Hațair, dar mai ales șomer, produceau emoție și nostalgie. Părinții mei s-au cunoscut la activitățile Hașomer Hațair, ramura Cluj (instruiri, conferințe, tabere de vară) la începutul anilor treizeci. În 1934 s-au căsătorit și în anul următor s-au mutat la București. S-au întors în orașul natal abia în primăvara lanuui 1945, dar câte evenimente tragice nu s-au petrecut în această perioadă…Cuvântul șomer însemna pentru ei și prieten, camarad. Tatăl meu a legat prietenii de o viață cu foarte mulți șomeri din generația sa. Chiar dacă nu se mai întâlneau, au păstrat legătura prin corespondență. În perioada războiului mai ales prietenii din Cluj au avut mult de suferit. În primăvara anului 1944 au fost ghetoizați și trimiși în lagărele morții. Puțini s-au întors. Read more…
Prima armată evreiască, după două mii de ani
În 15 iunie 1920, exact acum o sută de ani, s-a hotărât înființarea unei forțe armate care să apere populația evreiască din Palestina de primejdiile în care se afla. Era prima forță de acest gen de la înnăbușirea revoltei lui Bar Kochba de către armata romană în anul 135 e.n. Hotărârea a fost luată la congresul mișcării Ahdut Haavoda (uniunea muncii), ținut pe malul sudic al lacului Kineret, la Havat Kinneret. Ahdut Haavoda era pe atunci cea mai puternică mișcare politică din țară. Ea a dat naștere celor două mari partide de stânga, Mapai și Ahdut Haavoda, care până la urmă s-au unit. Havat Kineret era o instituție de învățământ agricol, înființată în 1908 de Asociația Sionistă Internațională la propunerea directorului ei, Arthur Rupin, pentru a-i instrui pe muncitori evrei să creeze așezări agricole permanente. Ea a devenit un centru de ideologie socialistă, muncitorească, al celui de al doilea val de imigrație. Aici a apărut ideea de kibuț, kvuța (grup), moșav și de aici au ieșit întemeietorii kibuțurilor Dgania și Ein Harod, Kvuțat Kineret, Moșav Nahalal, etc. Aici s-a pus baza marilor intreprinderi care au însoțit statul Israel de la înființarea lui: Hamașbir, Tnuva și Solel Bone. În anii 50 aici a fost o bază militară, apoi un centru de interes istoric, iar în ultimii ani este un muzeu care merită vizitat. Acolo s-a hotărât înființarea unei forțe armate care să apere populația evreiască din Palestina. Read more…
Evreimea maghiară între un trecut măreț și un viitor incert (II) Holocaust
Despre holocaustul evreimii maghiare au apărut lucrări de anvergură ale unor reputați istorici, biografi, intelectuali de marcă, filme documentare și artistice de mare valoare, opere literare de excepție. În raport cu operele unor uriași ai spiritului uman precum Randolph L. Braham (originar din Dej), renumit istoric american, Elie Wiesel (originar din Sighet) – distins cu premiul Nobel pentru pace, Kertész Imre – distins cu premiul Nobel pentru literatură, Stark Tamás sau Pach Zsigmond Pál, modestele mele notații sunt doar o succintă trecere în revistă a acestei megatragedii unice, chiar în rândul holocaustului general european, bineînțeles cu concluziile personale pe care le-am considerat necesare. Megatragedia a fost unică în primul rând pentru că o parte a lichidării fizice a evreimii a avut loc într-o țară neocupată de trupele naziste (până la 19 martie 1944). Reamintesc carnagiul de la Kameneţ-Podolsk, de pe teritoriul actualei Ucraine, unde cca. 18.000 de evrei apatrizi sau refugiați au fost măcelăriți de autoritățile horthyste, execuțiile a cca. 1000 de evrei în cursul campaniei de reocupare a Voivodinei (Serbia de azi), ambele în 1941. În al doilea rând, după intrarea trupelor naziste în Ungaria, regimul lui Horthy nu și-a pierdut integral suveranitatea, ocupația germană având mai mult un rol strategic de organizare a apărării în adâncime, sub presiunea victoriilor sovietice și a apropierii frontului.Read more…
Evreii nu au adus comunismul
Scriu acest articol tocmai în mijlocul circotecii naționale legate de demiterea subsecretarului de stat Octav Bjoza, care a pus sub semnul întrebării dimensiunile Holocaustului și a aruncat anatema asupra comunității evreiești pentru aducerea comunismului în România – două vechi și penibile stereotipii antisemite, care din nefericire încă fac să clocotească multe minți obscure și maniace ale dreptei românești. Fac un efort individual deosebit și admir intervenția fermă și univocă a premierului Cîțu, care a afirmat clar că declarațiile Dlui Bjoza, care de altfel este și președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România sunt “nu doar o încercare de a mistifica istoria, ci și un gest periculos pentru valorile democratice“. Nimeni nu neagă că evreii români n-au avut faliții și scursorile lor umane, torționari comuniști, anchetatori barbari precum Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Ștefan Coler (Koller István), Mișu Dulgheru (Moise Dulbergher), sau faimosul general Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiușa. Dar nu trebuie uitat niciun moment că acești monștri s-au lepădat de evreitatea lor, au fost în primul rând fanatici comuniști cu sete de răzbunare, aleși în aparatul represiv pe criterii de fidelitate și cruzime inumană. Potrivit istoricului Dennis Deletant și majorității istoricilor de prestigiu români, în 1948, la crearea Securității, angajații acesteia aparțineau următoarelor etnii: români 3334 (83,9%), evrei 338 (8,5%), maghiari 247 (6,2%), alții 54 (1,3%).Read more…
Povestea captivantă a Monikăi Ertl
După cum se știe, un film bun descrie viața așa cum este, doar cu mijloace artistice și cu anumite exagerări. Cazul invers, o viață care se derulează ca un film, este mult mai rar, dar există. Iată o poveste pe care am găsit-o zilele trecute și care ar putea fi subiectul unui film: viața captivantă a Monikăi Ertl (1937 – 1973). Monika era fiica fostului ofițer nazist Hans Ertl, care și-a petrecut anii cel mai buni în Africa de Nord, alături de Erwin Rommel, pe post de cameraman. Fotograful talentat și nazistul convins fusese partenerul romantic și colaboratorul preferat al celebrei regizoare Leni Riefenstahl. Împreună au produs, printre altele, celebrul film Olympia din 1936. După război, Ertl și-a lăsat în urmă trecutul nazist și a lucrat ca fotoreporter la revista Quick. Dar trecutul i-a rămas o povară și nu a mai avut același succes. Filmul impresionant despre ascensiunea muntelui Nanga Parbat nu a primit Premiul German pentru Film, la care se aștepta. După această dezamăgire, el s-a simțit tot mai desconsiderat în țara lui natală. Dar Hans Ertl a rămas același aventurier. În 1950 a condus mai multe expediții în America de Sud, după care, împreună cu soția și cele trei fiice, a emigrat în Bolivia în 1954.Read more…
Conferința de la Évian – o rușine a lumii libere
Acum 84 de ani, la scurt timp după anexarea Austriei de către Germania, în pitorescul oraș francez Évian-les-Bains, renumit în toată lumea pentru apele sale minerale, s-au întrunit reprezentanții a 32 de țări din sfera liberă a omenirii. Peste câțiva ani ei urmau să lupte contra inamicului nazist care amenința lumea întreagă. Scopul acestei adunări era propunerea de soluții pentru problema tot mai acută a refugiaților din țările aflate sub jugul nazist și din țările amenințate de acest regim. Era vorba mai ales de evrei și mai puțin de alte câteva minorități – romi, homosexuali și alții. Conferința a fost inițiată de președintele SUA, Franklin D. Roosevelt, în urma unor presiuni uriașe depuse de organizațiile evreiești americane. Între 1933, anul când a început regimul nazist și 1941, nemții au amenințat că vor face Germania judenrein (curată de evrei). Idea inițială era să le facă evreilor viața atât de mizerabilă, încât ei să plece din Germania de bună voie. Când această metodă nu a fost destul de eficientă, au trecut la fapte mai grave, ajungând până la urmă la „soluția finală”. Până în anul 1938 cca. 150.000 de evrei, sau cam un sfert din numărul lor total în Germania, au părăsit țara. În martie 1938 li s-au adăugat încă 180.000, fugiți din Austria anexată de Germania. Problema celor care voiau să plece era că nicio țară nu îi primea.Read more…
Simon Wiesenthal – merite și critici
The combination of hatred and technology is the greatest danger threatening mankind. (Combinația de ură și tehnologie este cel mai mare pericol care amenință omenirea) – Simon Wiesenthal. Oricâte dubii și critici au fost, mai ales postume, asupra credibilității acțiunilor și scrierilor lui Wiesenthal, acestea sunt umbrite de importanța celor cincizeci de ani de activitate ca “vânător” de naziști. Curajul acestui om de a demasca crimele naziștilor pornind chiar dintr-unul din cuiburile lor, Viena, este demn de laudă și de admirație. Simon Wiesenthal s-a născut în 1908 la Buceaci, Galiția (pe vremea aceea Austro-Ungaria, astăzi Ucraina) și a murit în 2005 la Viena. Își doarme somnul de veci odihna în Israel, la cimitirul orașului Herzliya. A fost un supraviețuitor al Holocaustului, “vânător” de naziști și scriitor. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, profesa arhitectura la Lvov. A supraviețuit internărilor în cinci lagăre de concentrare și a fost eliberat la Mauthausen. După război și-a dedicat viața strângerii de informații și depistării capilor naziști ascunși, pentru ca ei să fie arestați și aduși în fața justiției.Read more…
Ciuma medievală mai este relevantă astăzi?
Cu progresele uimitoare ale medicinei, cu antibiotice și vaccinuri, credeam că suntem pe cale să biruim bolile infecțioase și că epidemiile nu mai sunt decât niște ecouri ale trecutului. Din păcate, după pandemia de COVID, ne-am trezit la realitate: antibioticele își pierd treptat din efect ca rezultat al rezistenței microbilor, iar epidemiile nu au dispărut. Cu atât mai important este să studiem epidemiile din trecut, și nu doar din curiozitate, ci să încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat, și mai ales de ce, pentru a le gestiona mai bine pe cele viitoare. Dintre epidemiile trecutului, niciuna nu a fost mai cruntă ca Moartea Neagră, ciuma care a bântuit prin Europa pe la 1350. (De fapt ea s-a întins și în Asia și nordul Africii, doar că din Europa avem mai multe informații.) Nu prea avem date exacte, dar istoricii presupun că Moartea Neagră ar fi nimicit între o treime și o jumătate din populația Europei. Valuri mai restrânse de ciumă au apărut și în continuare, până în secolul al XVIII-lea. (În Imperiul Austriac era obiceiul ca după o epidemie, în semn de mulțumire că au scăpat, supraviețuitorii să ridice o „coloană a ciumei” închinată Sfintei Treimi sau Fecioarei Maria.) Încă o mare epidemie a apărut în a doua parte a secolului al XIX-lea în China, iar cazuri izolate mai există și astăzi. Oricât de cumplite ar fi fost epidemiile de ciumă, ele nu au nimicit omenirea: unii s-au vindecat, alții nici măcar nu s-au molipsit. Oare de ce depindeau șansele de supraviețuire?Read more…
Emanciparea evreilor din provinciile românești
Emanciparea, adică acordarea de drepturi cetățenești evreilor din Europa, a început în Franța, în anul 1791, ca urmare a Revoluției din 1789. Acest proces a avut loc în majoritatea țărilor europene în cursul secolului al XIX-lea. Astfel în Prusia emancipareaRead more…
Povestea lui Gadi
Povestea lui Gadi e povestea prăbușirii unei utopii. Nu în România și nici măcar în Europa de Est, ci în Israel. Mulţi evrei au crezut sincer in idealurile socialiste. Și atunci au înfiinţat kibutzurile. Kibutzul e ceea ce ar fi fost comunismul dacă ar fi crescut mare. Gadi era un idealist de stânga. Părinții lui au emigrat în Palestina în 1947Read more…
Călare spre Ierusalim
Se împlinesc o sută de ani de când Imperiul Otoman a pierdut supremația în Orientul Mijlociu. Turcii au rămas în această parte a lumii – pe care au stăpânit-o cu mână de fier îmbrăcată în ”mănuși de catifea” – doar în peninsula Anatolia din Asia Mică și cu Rumelia, o bucățică din Europa, dar destul de mare ca să asigure Turciei de azi controlul râvnit al Strâmtorii Bosforului și Dardanelelor. În acești o sută de ani multe s-au întâmplat, multe s-au schimbat. Declarația Balfour, chiar așa în ”doi peri” cum a fost intenționat redactată, a fost fermentul care a generat speranța că Statul Evreu, din ”profeția” lui Herzl, va deveni o realitate. Și că poporul evreu poate și trebuie să facă proiecte de viitor pentru că acest viitor există. Unul dintre marile proiecte de viitor a fost Universitatea Ebraică din Ierusalim, prima universitate în care să se predea în limba ebraică modernă și prima universitate la Ierusalim.Read more…
Orice sfârșit are un început
Odată cu redobândirea drepturilor, evreii au fost supuși – de data asta în mod egal cu cetățenii de alte etnii sau religii – vexațiunilor mai mici sau mai mari, ale unei armate de ocupație, nu foarte blânde sau condescendente față de cetățenii unui stat devenit peste noapte aliat, după mult mai mulți ani în care a fost dușman de moarte. Locuiam la Deva. În sfârșit mica noastră familie – mama, tata și cu mine (unicul copil:) – eram împreună după ani în care ”vremurile” ne-au despărțit. Cu ”rușii” nu am avut conflicte majore, niște ofițeri au fost încartiruiți în locuința noastră, dar în ciuda zvonurilor înspăimântătoare s-au purtat pașnic, față de mine chiar prietenos. La școală, ajunsesem cu succes în ”ultimul an” (clasa a IV-a 🙂 tot la școala primară evreiască deși aș fi putut fi primit deja la cea de stat! Ceea ce m-a făcut să-mi doresc totuși să rămân la școala evreiască a fost – pe lângă prieteniile care le-am legat cu mulți copii evrei, colegii mei de clasă – sentimentul meu de apartenență, ”davka” (tocmai de acea:). ”Pentru că nu mai sunt obligat să urmez școala evreiască eu vreau acum s-o fac ”, mă gândeam probabil în sinea mea. Cred că a fost prima mea ”manifestare” sionistă… Unul din prietenii mei de la școală, Zoli Huber, m-a dus la prima mea întrunire (siha-ebr) sionistă în organizația de tineret Dror Habonim care avea un ”ken” (cuib,filială-ebr) și la Deva, proaspăt înființat în 1945.Read more…
Ultimul evreu din Afganistan
Printre soldații americani care au intrat în Afganistan în 2001 se aflau și câțiva evrei care au căutat la Kabul o sinagogă. După multe căutări au găsit una, dar era închisă. După alte investigații l-au găsit și pe evreul care avea cheia. Se numea Zvulun Simantov și avea pe atunci vreo 50 de ani. În sinagogă mai locuia un evreu, mai în vârstă decât el, Yițhak Levi. Numai că cei doi erau atât de supărați unul pe altul încât nici măcar nu-și vorbeau. Închipuiți-vă, doi evrei bătrâni, în mijlocul unui ocean de musulmani conduși de o grupare talibană, unul din cele mai extremiste grupuri islamice din lume, și ei nu se pot suferi. Cu toată solitudinea lor, supărarea și ranchiuna erau mai puternice decât orice alte sentimente, mai ales când era vorba de obiecte de cult. Cearta între ei a început cu ani în urmă din cauza unei cărți de Tora, despre care ei credeau în mod greșit că era de mare valoare. De atunci cartea le-a fost furată de un taliban, dar ei tot certați au rămas, până la moartea celui mai în vârstă dintre ei, Yițhak Levi. Familia lui, care locuiește la Beer Șeva, a apelat la Crucea Roșie ca să-i aducă trupul pentru a fi înmormântat în Israel. Crucea Roșie a reușit să-l aducă până la granița cu Uzbekistan. De acolo a fost preluat de reprezentanții ambasadei israeliene din Tașkent, care le-au dus în capitală și de acolo, cu avionul, în Israel, unde a fost înmormântatRead more…
Vaporul Ruslan – o sută de ani de la „Mayflower” israelian
În România, chiar și în Israel, puțini din cei care se interesează de istoria sionismului în secolul XX cunosc povestea unor nave care de-a lungul a peste 30 de ani au adus mii de olim hadașim (noi veniți), unii legali și mulți ilegali. Sunt cunoscute doar câteva vapoare, printre care Exodus, Patria, Struma. Au fost însă sute de vase, venite din toate porturile Europei, multe dintre ele din porturi românești. De aceea voi începe o serie de articole, din când în când, despre cele mai renumite vapoare care au adus imigranți. Vaporul cunoscut sub numele de „Mayflower israelian” a părăsit portul Odesa în noiembrie 1919, ajungând la Iafo după multe peripeții. Cei 670 de călători al acestui mic vas, mai degrabă o barcă mare, sunt considerați debutul celui de al treilea val de imigrație, baza intelectuală și ideologică a anilor următori, a idealismului și a spiritului de țabar (țepos pe dinafară, dar dulce pe dinăuntru, ca fructul de cactus) al celor născuți în țară. Această aliya a avut loc între anii 1919-1923 și în cadrul ei au venit aproximatic 35.000 de imigranți, cunoscuți ca deschizători de drumuri și ca intelectuali. 670 de olim pare un număr nesemnificativ, însă el reprezenta 1% din populația evreiască din Palestina de atunci. Faima vaporului se datorează unui grup de vreo 60 de pasageri care împreună cu copiii lor au stat la baza intelectualității și a artiștilor din perioada interbelică și până în zilele noastre.Read more…
De la Trianon, la Birkenau
Trianon nu este o localitate. Este unul dintre cele câteva palate de la Versailles, care a rămas în memoria istoriei recente prin faptul că în 4 iunie 1920 acolo a fost semnat Tratatul de Pace dintre Regatul Ungariei și Statele învingătoare din Primul Război Mondial, încheiat prin armistițiul semnat la 11 noiembrie 1918. Nici Birkenau nu este o localitate. Este un fost lagăr de exterminare, unul din complexul înființat de armata nazistă în orașul polonez Oswiecim. Orașul a rămas în memoria colectivă sub numele lui german, Auschwitz. Calvarul evreilor din Transilvania de Nord a început 3 mai 1944 cu concentrarea lor în ghetouri mizere și insalubre din 11 orașe și continuat cu îmbarcarea celor peste 150.000 de evrei în 30 de trenuri cu câte 50 de vagoane pentru vite. Ultimul tren a plecat din Oradea în 28 iunie 1944. Majoritatea covârşitoare a evreilor a pierit. Se estimează că au supraviețuit circa. 10% din cei care fuseseră deportați. Din familia mea (Reisman) și a soției (Farago), din 18 persoane deportate din Satu-Mare, nu a rămas nimeni în viață. Ultimul semn de viață pe care l-a primit Mama, a fost o scrisoare de la unul din frații ei, Sanyi (Sándor / Alexandru). Am găsit-o printre documentele familiei și am păstrat-o. Următoarea scrisoare nu a mai sosit. Mai mult nu știm… După cum nici ei nu știuseră cu o lună sau două în urmă că îi așteaptă sfârșitul. Dar cunoaștem împrejurările care au făcut posibil acest oribil genocid. Și noi. ultima generație a martorilor, avem datoria să repetăm până la obstinație, ca măcar să încercăm împreună a înțelege cum s-a putut prăbuși umanitatea într-o asemenea prăpastie morală. Read more…