Mutațiile virusului SARS-CoV-2

Spre deosebire de alte virusuri ARN, o particularitate a noului coronavirus este faptul că acesta dispune de un sistem de corectare a copierii (proof reading). Adică în timpul replicării copierea este corectată, ceea ce înseamnă o probabilitate mai mică de apariţie a mutaţiilor genetice, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul virusului HIV. Virusurile dezvoltă în permanenţă mutaţii, cele mai multe variante neavând niciun efect, sau doar efecte minime. Ele nu pot fi prevăzute, nici prevenite. Rareori mutaţiile rezultate pot produce o tulpină virală mult mai periculoasă ca cea originală, din Wuhan. De la începutul pandemiei până acum au apărut peste 25 de mutaţii importante ale virusului, sau cam două pe lună. Acest fenomen ține de evoluție, și nimeni nu poate ști ce schimb de informaţii va face virusul cu alte virusuri cu care se întâlneşte, cum va reuşi să scape de sistemele imune ale unor persoane care nu pot să-l elimine, sau / şi să capete informaţii despre anticorpii pe care noi îi producem împotriva lui. La nivel global, GISAID (Global Initiative on Sharing Avian Influenza Data) adună date genetice ale noului coronavirus. Ele sunt o sursă validă de informaţii pentru oamenii de ştiinţă care monitorizează progresia modificării virusului şi a pandemiei. Analiza a arătat că până în prezent sunt cunsocute 8 tulpini principale ale SARS-CoV-2Read more…

Umanismul jocurilor paralimpice

Închipuiți-vă ce soartă aveau în trecut infirmii sau handicapații mintal. Erau de batjocura satului, nu aveau cine să-i învețe cum să se descurce, unde să lucreze sau cu cine să se căsătorească. Naziștii au “scăpat” de sute de mii de handicapați prin eutanasie, iar faptul că o mare parte dintre ei erau arieni din naștere nu le-a ajutat la nimic. Unul dintre puţinii privilegiați era Goebbels care șchiopăta, dar fiind propagandistul lui Hitler, a fost cruțat. Războaiele mondiale și pandemia de poliomielită din anii 1950 au adus după sine milioane de handicapați. Și eu am avut un coleg de facultate care șchiopăta după poliomielită, însă mintea îi mergea strună, practica și sporturi, dar nu de performanță. Totuși au fost și excepții, acolo unde organizatorii au știut să aprecieze talentul sportivului, indiferent de handicap. Așa a fost de exemplu Olivér Halassy care avea laba piciorului amputată și totuși, în 1928 a fost component al echipei ungare de polo, campioană olimpică. Ideea unui sport paralimpic au avut-o câțiva veterani britanici ai Războiulu Mondial în 1948.(1) Printre inițiatori a fost neurochirurgul evreu german Ludwig Guttmann, unul din pionierii tratamentului leziunilor de măduvă a spinării, în urma cărora mulți pacienți rămân paralizați. (În 1939 el s-a refugiat în Anglia, unde s-a ocupat cu mult succes și cu reabilitarea acestor bolnavi.)Read more…

Proiectul „Antic-biotice”

Cu toate problemele legate de pandemie, în ultima vreme lumea se ocupă mai puțin de alte subiecte – ceea ce nu înseamnă că acestea și-ar fi pierdut din importanță. Rezistența la antibiotice este un asemenea subiect: eficacitatea antibioticelor scade treptat și într-o bună zi omenirea s-ar putea găsi într-o situație mult mai periculoasă ca cea creată de pandemia de COVID 19. Problema este că rezistența microbilor evoluează într-un ritm mult mai rapid decât apariția de antibiotice noi pe piață. Există totuși unele încercări de a produce antibiotice noi și despre una dintre ele aș vrea să vorbesc în acest articol. Este vorba de un proiect de cercetare de la Universitatea din Nottingham (Anglia), bazat pe o colaborare mai puțin obișnuită, între dr. Christina Lee din secția de engleză medievală cu un colectiv din secția de biologie moleculară. Proiectul a fost denumit AncientBiotics, pentru că pornea de la întrebarea ce făceau oamenii înaintea descoperirii antibioticelor. Erau oare absolut neputincioși în fața infecțiilor? Sau poate că totuși…? Răspunsul trebuie căutat în cărțile vechi de medicină. Read more…

Hipnoza și anestezia

Încep cu câteva “incidente” legate de hipnoză, la care am asistat. Un anestezist din departamentul pe care l-am condus a făcut un curs scurt de hipnoză, după care a primit aprobarea comitetului de etică medicală a spitalului ca să încerce hipnoza la gravide aflate în proces de naștere. Am asistat și eu la câteva din tentativele lui și nu pot spune că au fost reușite. Femeile au preferat să fie stăpâne pe procesul de naștere și să primească injecția epidurală pentru ameliorarea durerilor. Celelalte două cazuri au fost comice. Acum câteva decenii, la un congres al anesteziștilor, un cunoscut profesor a încercat să demonstreze o ședință de hipnoză în public. Pacientul era pe podium, dar profesorul a trebuit să-l părăsească pentru scurt timp. După vreo zece minute, pacientul a strigat “Ce vrea nebunul ăsta cu mine” și a fugit din sală. Un al treilea caz a fost la spitalul unde lucram. Noul șef al clinicii de hipnoză voia să ne demonstreze o hipnoză publică. A chemat pe podium vreo zece persoane. Pe mine însă m-a “diagnosticat” de la distanță și mi-a spus că eu nu sunt un subiect potrivit pentru hipnoză. Cum o fi ghicit? Poate pentru că aveam pe buze un zâmbet de neîncredere…Read more…

Prieten sau dușman? This is the question!

Dacă arunc o privire înapoi, spre toți anii pe care i-am trăit până acum în perfectă stare cognitivă, viața mea (în ceea ce privește subiectul pe care doresc să-l dezvolt aici) se împarte în două părți practic egale. În prima parte subiectul (sau mai bine zis, obiectul) respectiv nu a avut în ochii mei nici cea mai mică însemnătate. Știam, bineînțeles, că există și la ce folosește, dar niciodată nu l-am avut în vedere, pentru mine ”el” era ceva de care au nevoie alții, și pot să spun că uneori mă uitam ”de sus” la cei care aminteau locul pe care îl ocupa în existența lor, aș zice aproape cotidiană. Însă de câțiva zeci de ani ”el” și-a făcut apariția și în viața mea, și nu întâmplător. De fapt eu l-am adus în casă, am căutat un loc propice pentru a-l plasa și de atunci face parte integrală din gândurile și preocupările mele. Ba mai mult, ”el” a devenit un fel de controlor și indicativ a tot ce fac, și asta la nivel cotidian.Read more…

Gazul ilariant: analgezic, dar și drog recreațional

Practicăm anestezia de peste 40 de ani şi nu credem să fi fost o singură zi în această lungă perioadă în care noi sau colegii noștri de breaslă să nu fi folosit această substanță. Cele două gaze, protoxidul de azot (N2O) și oxigenul (O2), au fost descoperite în secolul al XVIII-lea de către englezul Joseph Priestley. În 1800, englezul Humphry Davy și-a publicat rezultatele experimentelor în legătură cu efectele psihotrope ale protoxidului de azot. Însă cel care a folosit pentru prima oară acest gaz ca anestezic, de fapt ca analgezic, a fost americanul Horace Wells care i-a dat și numele de gaz ilariant. Începând din 1799, englezii înstăriți organizau chiar petreceri cu gaz ilariant, precum se vede în caricatura de mai sus. Aceasta este prima mențiune a faptului că protoxidul de azot are potențialul de a deveni un gaz recreațional. Nu cunoaștem urmările acestei „mode”, nu știm câte persoane au inhalat drogul, cât timp și dacă era inhalat împreună cu aerul înconjurător sau nu, dar foarte probabil că au fost victime din cauza supradozării și a lipsei de oxigen.  Începând din 1844, Wells și apoi Colton au folosit substanța cu mare succes la extracții dentare: pacienți rămâneau conștienți, dar nu simțeau dureri. Însă pentru operații mai mari, protoxidul de azot s-a dovedit insuficient, pacientul rămânea treaz. Pentru a demonstra efectul analgezic al acestui gaz, Wells și-a extras cu succes propriul dinte în fața unui public. Dintre pacienții care erau tratați cu protoxid de azot, unii deveneau euforici și chiar izbucneau în râs. Precum spuneam, protoxidul de azot, considerat un anestezic și analgezic slab, este folosit și astăzi ca adjuvant analgezic la alte anestezice mult mai potente… Dar principalul subiect al acestui articol este aspectul negativ și uneori chiar fatal al protoxidului de azot folosit ca gaz recreațional.Read more…