De-a lungul istoriei au existat sute de genocide și crime împotriva umanității. După cum spunea Elie Wiesel, deosebirea dintre acestea și Holocaustul poporului evreu este că naziștii au planificat lichidarea întregului popor și pas cu pas, cu o precizie specific germană, aproape că au reușit să-și îndeplinească planul. Israelul a recunoscut masacrul de la Deir Yassin, în care 107 de arabi, inclusiv femei și copii au fost uciși de către organizații paramilitare evreiești în aprilie 1948, înainte de declararea independenței Israelului. Motivul aparent era deblocarea drumului care ducea spre Ierusalim, pentru a putea aproviziona orașul, dar nimic nu îndreptățește crimele împotriva civililor nevinovați. Holocaustul poporului evreu a fost recunoscut de Germania, principala vinovată, și de mulți dintre colaboratorii ei. Turcia însă nu a recunoscut genocidul împotriva poporului armean din 1915. Stalin a lichidat zeci de milioane de oameni a căror memorie rămâne îngropată în Gulag. Un popor nu poate trăi cu conștiința împăcată fără să-și recunoască păcatele împotriva propriilor cetățeni, sau altor popoare. M-am născut și am crescut în România comunistă. Nu am de ce să mă plâng, cu toate lipsurile materiale, am avut o copilărie fericită. Nu am ascuns niciodată că sunt evreu și am suferit de foarte puține aluzii antisemite. Eram fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului. Din familia mea și a soției au fost ucise 65 de persoane în lagăre de exterminare. Toți au fost luați din Transilvania de Nord. Am trăit tot timpul cu informațiile primite de la părinți, de la oficialități și de la școală, că România nu a participat la Holocaust. Au fost doar unele mici pogromuri și atât. Pe atunci nu prea călătoream în Moldova și nici nu aveam rude acolo…Recent, University of Oklahoma Press a publicat cartea So they remember (Așa își aduc ei aminte). Autorul, jurnalistul american Maxym Groldenshteyn, este nepotul unui supraviețuitor al ororilor transnistrene. Read more…

În ultimul timp sunt ocupat cu traducerea în românește a manualelor mele, anestezie și terapie intensivă, scrise și publicate în ebraică în urmă cu mulți ani. Treaba nu e deloc ușoară. Medicina nu stă pe loc, se fac studii, cu rezultate noi, se introduc noi medicamente, noi aparate; ceea ce odată era adevărat și în vigoare devine desuet, ceea ce dădea rezultate probabile se înlocuiește cu metode ale căror avantaje au fost demonstrate, ceea ce se numește evidence-based medicine. Nu e o traducere mot à mot, ci dimpotrivă, o revizuire completă a textului; multe elemente dispar, fiind înlocuite cu date noi, complet necunoscute ieri. Uneori această realitate mă copleșește…Dar o idee mi-a străbătut mintea ca un fulger și mi-a ameliorat chinul. Într-o bună dimineață m-am hotărât să mă alătur personalului fostei mele secții de terapie intensivă și să-mi petrec câteva ore în mediul pe care l-am cunoscut și care-mi era mai mult decât familiar timp de o jumătate de secol. Zis și făcut. Am telefonat ”moștenitorului” meu, adică actualului șef de secție, un om pe care-l apreciez enorm dintr-o mulțime de motive, și am primit aprobarea. Deci, a doua zi, la ora 8.00 fix, eram în sala de ședințe, în fața unui ecran enorm…Read more…

Noaptea trecută, după prima alarmă nu am mai reușit să adorm. Eram în camera blindată, cea care salvează zilnic viețile a zeci, chiar sute de israelieni. Și atunci mi-am amintit de sechestrarea noastră din timpul pandemiei și am comparat-o cu cea de acum, în război. Zilele trecute, o rachetă iraniană a făcut ravagii pe strada principală a comunei arăbești Zarzir din Galileea, dar grație adăposturilor publice, camerelor blindate și disciplinei cetățenilor, nu au fost victime. doar câțiva răniți ușor. Asta se întâmplă zi cu zi, noapte cu noapte. Noi, cei din centrul țării, avem cel puțin norocul că primim un mesaj de avertizare cu câteva minute înainte de urletul sirenei care ne anunță că trebuie să ne grăbim spre adăpost. Din păcate, cei din nordul țării au numai un minut ca să intre în adăpost, iar cei care stau aproape de granița cu Libanul, nici măcar atât. Dacă ești la un mall, la un magazin mai mare, la un spital sau la o policlinică, ai șanse să găsești un adăpost. Dacă ești pe stradă și este un adăpost public în apropiere, ai noroc. Dacă nu, cauți un bloc cu poarta deschisă și te adăpostești acolo. În cel mai rău caz te întinzi pe burtă și îți acoperi capul cu mâinile… Dacă alarma te prinde în mașină, tragi la o parte, oprești, te întinzi pe burtă pe marginea șoselei, cu mâinile pe cap, ca să te aperi de schije. (Cred că acest gest e mai eficace în fața Domnului dacă porți o chipa improvizată.). Așadar noaptea trecută eram treaz după alarme și am început să filosofez. Read more…