Durerosul preț al succesului

Există o veche vorbă de duh, din vremurile când lumea era încă bipolară și scindată în cele două blocuri care se înfruntau cu dușmănie: de o parte a Cortinei de Fier vestul capitalist, iar de cealaltă estul așa-zis socialist. Pe atunci se spunea despre cei care, în tinerețe, nu au orientare de stânga (așadar în favoarea celor slabi), că nu au inimă. Iar cei care, la o vârstă ceva mai înaintată, nu arată o preferință pentru economia de piață liberă (așadar pentru o economie funcțională), nu au rațiune. De aici se poate deduce cu o consecvență demnă de oarecare încredere că inima și rațiunea se excludeau reciproc, cel puțin parțial, sau măcar provocau individului gânditor o anumită dilemă. Odată cu dispariția sus-numitului antagonism dintre blocurile politice prin implozia lagărului socialist, s-ar putea crede că dilema menționată și-a mai pierdut din drepturi. Dar nu este absolut deloc așa. Făcând abstracție de un al treilea bloc, care exista deja atunci și există încă și azi, și anume statele Lumii a Treia, subdezvoltate din punct de vedere economic și conduse de regimuri mai mult sau mai puțin dictatoriale, există o grupare nouă, destul de zgomotoasă și de influentă: forța însumată a statelor islamice și a aliaților acestora cu idealuri naționalist-dictatoriale. Ele sunt cele care, cu preponderență, răspândesc haosul în lume, sau, în cel mai bun caz, nu depun suficiente eforturi pentru a preveni răspândirea haosului. Israelul se găsește exact pe linia frontului între democrațiile vestice, care acționează cu moderație (dar și cu multă teamă) și melanjul amenințător de state incapabile, respectiv subdezvoltate ale Lumii a Treia, pe de o parte, și agresivul bloc islamist-naționalist, de cealaltă parteRead more…

Media: dictatura democrației – un rău necesar?

Informațiile pe care le primim în fiecare moment le datorăm mediei libere, care reprezintă stindardul democrației. Google Dicționary definește dictatura nu numai ca o formă de dominare absolută, statală sau guvernamentală, ci și ca o autoritate absolută în orice domeniu. Termenul ”Democrație” vine din limba greacă și înseamnă “condus de popor”. În perspectiva contemporană, democrația înseamnă nu numai că guvernul și instituțiile statale sunt alese de majoritatea populației, dar și respectarea drepturilor fiecărui individ, fie că el aparține majorității etnice, sociale sau politice ale populației, sau este membru al unei minorități. De exemplu o țară unde se practică discriminarea unor minorități, cum ar fi homosexualii sau transgenii, nu poate fi considerată cu adevărat o democrație. Media are un rol important în educație, divertisment și publicitate, dar folosește și ca un podium pentru propaganda politică. Majoritatea mediei mondiale, cea din țările dictatoriale, este cenzurată. Chiar și în țările în care media se exprimă liber, informația transmisă este adeseori falsă și înșelătoare…Read more…

Gestionarea timpului liber în caz de pandemie

Chiar mai trebuie să repet că accept reglementările oficiale ca pe un lucru de la sine înțeles? Sigur că nu. Toți cei care mă cunosc știu că nu sunt un rebel, ci un cetățean ascultător, disciplinat și care respectă autoritatea. Nu demult guvernul a decretat ca toți cetățenii să stea acasă, în special în camera de zi sau pe verandă și să nu iasă decât în cazuri de urgență, ca de exemplu pentru a cumpăra articole esențiale sau pentru a testa noul model de pantofi de sport cu suspensie pneumatică. Fiind crescător de porumbei și mic producător de gunoi de păsări, nu am nevoie să plec de acasă. Muncesc chiar pe acoperișul blocului nostru – din fericire încă nu e vorba ca interdicția să se extindă în această zonă, decât dacă izbucnește gripa aviară. Așadar ori stau cuminte pe canapea, urmărind la televizor ultimele știri despre pandemie, ronțăind fericit din provizia de sărățele și bând bere, ori urc pe acoperiș și îmi încurajez protejații înaripați să zboare în lume. Ei o fac în locul meu, pe când eu deocamdată sunt forțat să stau în casă.Read more…

Evreii între Israel și Diaspora (IV).

Al 38-lea Congres Sionist Mondial s-a încheiat, după trei zile de activități (20-22 octombrie 2020), căci despre dezbateri nu poate fi vorba. Pentru mica delegație din România (Tiberiu Roth, Marco Katz, Dan Floroian) a fost un prilej de a se conecta (virtual) cu numeroșii noștri prieteni sioniști din lumea întreagă. Dincolo de noutatea tehnologiei, principala slăbiciune a acestui nou tip de a simula democrația și schimbul de idei este fără îndoială înlăturarea apropierii oamenilor la propriu și la figurat. Dar nu avem ce să ne plângem, situația de criză a impus această soluție nefericită. Oricât de mult încerc să înțeleg înțelepciunea colectivă a liderilor Mișcării Sioniste, nu pricep de ce nu s-a amânat congresul, mai ales că în istoria lungă și frământată a mișcării sioniste au fost perioade în care congresele au fost ținute la intervale aleatorii, determinate de forțe majore, ca de exemplu cele două războaie mondiale, pe care Mișcarea Sionistă le-a supraviețuit cu prețul unor enorme eforturi și sacrificii. Făcând abstracție de oportunitatea ignorată a amânării, Congresul a fost în multe privințe un succes al tehnologiei, al inovației și al capacității de adaptare. Au fost și poticniri care ne-au surprins neplăcut, dar totul s-a încheiat spre mulțumirea generală, cu un final impresionant: mai multe coruri de copii și tineri sioniști din marile ale lumii au cântat cu însuflețire Hatikva. Speranța și iubirea de Israel ne unesc, deși foarte multe alte considerente ne separă și generează dispute urmate de lupte politice vehemente.Read more…

În aceste zile de aprilie

Lumea continuă să vorbească despre stânga și dreapta. În opinia mea, și cred că nu doar a mea, politica nu mai este de multă vreme împărțită în dreapta și stânga, în est și vest, în comuniști și capitaliști, evident trecând prin aglomeratul centru, acolo unde se declara până nu demult a fi aproape orice partid. Politica de acum este alta față de cea din secolul trecut. Poate încă nu la nivel declarativ, dar ea se împarte în politica democratică și extremistă. Politica scindează societatea, o confiscă, o acaparează și astfel și oamenii încep să se polarizeze. Unii rămân, cel puțin deocamdată, în limite democratice, adică cu respect pentru regulile și limitele de exprimare care țin de democrație, atât de râvnită de noi în anii 90. Alții însă încep să alunece spre extreme, să devină excesiv de ceva, de orice. Partea tristă este că această pecingine se întinde folosind sentimentele firești ale oamenilor, ale celor cinstiți. Apar oportuniști avizi de putere, care lansează lozinci patriotarde, pentru că de fapt ei nu sunt patrioți, ci se pretind a fi, ca să atragă oamenii care chiar își iubesc țara. Acești exponenți veroși sunt în mijlocul maselor ale căror frustrări sunt justificate și ei știu să le confiște problemele și să le folosească în propriul lor interes, al acestor avizi de putere. Așa se întinde buruiana veninului și iată că sub ochii noștri s-a născut politica de sorginte extremistă.Read more…

Reciprocitatea, bat-o vina

În toată cariera mea profesională, mai bine zis în ultimii 30-40 ani, am fost abordat de câteva ori de ziariști (presă, radio, televiziune) dornici să-mi afle opinia despre un subiect sau altul legat de activitatea mea de medic. În mod cu totul neașteptat, poate, pentru cel/cea care citește aceste rânduri, am răspuns întotdeauna pozitiv, am căutat să ofer cele mai potrivite răspunsuri și să mă achit de această obligație pe care eu am considerat-o de ordin civic. Întrucât știam din experiență că doar o parte a interviului (în cel mai bun caz!) va reproduce cu exactitate spusele mele, am cerut de fiecare dată să mi se trimită textul final, pentru a mi se da posibilitatea de a corecta, adăuga sau omite, modificări esențiale pentru a ajuta la înțelegerea ideilor mele. Niciodată nu mi-a fost îndeplinită această dorință! Au trecut anii, am devenit pensionar și m-am împăcat cu realitatea în care interesul altora pentru ce făceam sau gândeam eu devenea, cu timpul, din ce în ce mai limitat. Așa s-a născut, acum mai bine de trei ani, blogul meu, în care inserez din când în când texte (bineînțeles în limba cu care conviețuiesc în ultimii cincizeci de ani) tratând subiecte care pot fi definite ca făcând parte din ”ordinea zilei”. În toți acești trei ani, niciun ziarist/comentator nu s-a grăbit să se refere la blogul meu. Nici asta nu m-a necăjit prea mult, pentru că (cu optimismul și naivitatea mea prea bine cunoscute) mi-am zis că important este ca ei să afle ce cred eu, căci eu pot afla ce cred ei din ce publică sau povestesc ”în gura mare”. Dar asta doar până deunăzi.Read more…

Cine a inventat tangoul?

Pe vremea mea circula gluma după care tangoul a fost a inventat de Lenin, pentru că el e cel care a scris în anul 1904 „Un pas înainte și doi înapoi” pentru a critica politica partidului social democrat din Rusia. i-am amintit de această anecdotă cu ocazia unui ”cadou” primit de la buni prieteni, un linkla un spectacol de tango filmat pe viu în 1997 la Paris. iecăruia. Tangoul a fost pentru mine ca adolescent o soluție perfectă pentru a mă apropia de o fată de vârsta mea. La „ceaiuri” se dansa în primul rând tango și doar după aceea vals și foxtrot, iar mult mai târziu rumba. mamele lor (ca în cazul meu), apoi îl practicau în cercuri restrânse și mai târziu la așa-zisele petreceri de tineri permise de sistem, că de aceea se numeau „reuniuni tovărășești”. tmul era lent, mișcările la fel, perechile lipite unul de alta… Adeseori îmi aduceam aminte de celebra vorbă a cunoscutului (în acele timpuri) Willy Donea: „pe ringul de dans toată lumea suferă”.Read more…

De pe o scenă pe alta…

Cu excepția unor… excepții (ca mine, de exemplu), omul poate să-și schimbe îndeletnicirea și rostul, dacă are un motiv suficient de puternic pentru a o face și dacă e dispus să-și asume riscurile inerente. Pe unii îi mână din spate plictisul meseriei alese, sau impuse (de altcineva, sau de împrejurări). Pe alții tentația unei schimbări, fie ea și aventuroasă, îi face să ia o decizie, uneori bine calculată, alteori pripită. Uitați-vă, vă rog, în jur și numărați-i pe cei care de-a lungul vieții au schimbat total macazul și s-au dedicat unei ocupații total diferite de cea de la începutul vieții lor profesionale. Cred că nu e numai o minoritate infimă. Personal, îi admir pe cei curajoși, care își iau inima-n dinți și iau totul de la capăt, de cele mai multe ori neștiind care va fi rezultatul. Îmi închipui că mulți eșuează, total sau parțial. Nu cred că există statistici, așa că nu ne rămâne decât să ne bazăm pe ceea ce vedem în jurul nostru și acumulăm de-a lungul vieții.Read more…

Cu (şi fără) comentarii

Până acum vreo trei-patru decenii ziaristul nu prea avea posibilitatea de a cunoaşte reacţia cititorului faţă de articolele sale, iar puţinele ecouri soseau cu un decalaj considerabil, răstimpul necesar cititorului să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, să timbreze epistola şi s-o expedieze prin poştă.  Cât priveşte cititorii, aceştia nu aflau părerea publică a altor cititori, decât din fragmentele publicate la Poşta Redacţiei. Interesul publicului faţă de ceea ce scria un jurnalist se măsura cu instrumentul tirajului, iar feedbackul publicului se materializa prin acţiunile concrete la care purcedea în urma citirii articolelor, ca de pildă: participarea (la îndemnul ziaristului) la manifestaţii politice, evenimente publice, culturale sau sportive. Și gazetarul de pe timpuri şi-ar fi dorit să afle opinia cât mai multor cititori, însă nu avea la îndemână tehnica necesară. Totuși nu cred că era frustrat de lipsa reacţiilor la cald, a ecourilor şi comentariilor publice; poate că tocmai absenţa lor îi conferea jurnalistului de odinioară o credibilitate şi o autoritate mult mai mare. În ultimele trei decenii situaţia s-a schimbat foarte mult şi pe măsură ce omul obişnuit are acces la o tehnologie din ce în ce mai avansată, cititorul are posibilitatea de a-şi exprima opinia privind cele citite şi de a afla opiniile celorlalţi cititori într-un timp din ce în ce mai scurt, aproape în „timp real”.Read more…

A păstra sau a nu păstra…

Acum câţiva ani am intrat într-o cafenea intimă din centrul Clujului, amenajată cu piese de mobilier şi obiecte decorative din perioada ante şi interbelică – aparate de radio, călcătoare, râşniţe, oglinzi, lămpi, maşini de scris, gramofoane, o maşină de cusut Singer. Ne-am aşezat şi am comandat câte o cafea. Pe perete, deasupra măsuţei noastre era fixată o etajeră cu sertare semideschise din care se întrevedeau fotografii vechi. Clienţii păreau a fi invitaţi să dea iama printre pozele vechi, alb-negru şi sepia. Fotografiile lăsate la îndemâna străinilor m-au întristat, inducându-mi acelaşi sentiment ca atunci când văd depozitate pe trotuar garnituri de dormitor (chiar dacă ştiu că sunt doar temporar în stradă, urmând a fi îmbarcate în camion şi mutate într-o altă locuinţă). Chiar şi în această tranziţie am senzaţia acută şi dureroasă că intimitatea cuiva este violată de toţi cei care aruncă o privire spre patul matrimonial, noptieră sau toaletă. Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[talcioc] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[1] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Mă îndoiesc că cineva scoate la vânzare fotografiile de familie (deşi nu e imposibil), mai degrabă cred că e vorba de fotografii părăsite…Read more…

Cum definești apartenența?

Din totdeauna am fost atras de termenul ”apatrid”, care definește o situație specială, aș zice unică, în lumea contemporană. Timp de câteva săptămâni, eu am răspuns cu precizie acestei definiții: primisem pașaportul de emigrare spre Israel, în care se specifica că sunt ”fără cetățenie”, și încă nu ajunsesem pe aeroportul din Tel Aviv unde am primit pe loc certificatul de cetățean israelian. Dacă îmi aduc bine aminte, în acele zile nu simțeam vreo diferență față de ce reprezentam eu în propriii mei ochi. Eram același, indiferent ce spunea pașaportul meu. Dar am senzația că în zilele noastre există foarte mulți în situația de apatrid; mă refer în primul rând la milioanele de refugiați a căror situație cetățenească încă nu e clarificată oficial. Nu-i invidiez. Eu rămân la părerea mea că fiecare are nevoie de o patrie, de o bucată de pământ de care să fie legat nu numai oficial, dar și sufletește. Am numit ac est lucru apartenență, apartenența la țara în care trăiești. Deunăzi m-am lovit de un articol publicat în cotidianul (în ebraică) pe care îl primesc acasă, cu o regularitate ieșită din comun pentru o țară în care nimic nu merge ca pe roate, mai ales în vremuri de restriște, ca cele în care trăim de câteva luni bune. Articolul respectiv se referă, printre altele, la un sondaj efectuat în nu mai puțin de 21 țări de pe toate continentele, de către Centrul de cercetări Pew, pentru a preciza modul în care cetățenii fiecăreia din acele țări simt că aparțin respectivei entități geopolitice, adică statului în care trăiesc.Read more…