Nici usturoi n-au mâncat…

Lozinca prieteniei dintre popoare mi-a dispărut din vedere și din subconșient de mai bine de o jumătate de secol și nici nu-i duc lipsa. Popoarele nu pot fi prietene decât foarte rar, doar atunci când nu au nimic de împărțit. Dar ce se întâmplă când au de împărțit  o istorie comună? Și (mai ales) când această istorie comună nu e deloc plăcută, sau chiar condamnabilă? Nu trebuie să ai o graniță comună ca să te învrăjbești, istoria arată că vrajba între popoare e un fenomen mult mai des decât prietenia dintre ele. Rândurile de mai sus sunt roadele unei seri enervante, în care n-am fost în stare să-mi văd de-ale mele, pentru că o știre anunțată la radio prezenta rezultatele unui scrutin făcut în paralel în două țări care nu au (nu au avut și nici nu vor avea vreodată) o graniță comună: Israel și Germania. Iată rezultatul scrutinului: 1. O treime din poporul german consideră că Israelul se poartă cu palestinienii într-un fel care amintește regimul nazist; 2. 34% din populația Germaniei are o părere negativă despre Israel; 3. Doar 27% consideră că Germania are o responsabilitate istorică față de statul evreu. 4. În contrast, aproape două treimi din populația Israelului au o părere pozitivă despre poporul german. Sunt convins că cititorul va fi de acord că datele de mai sus merită comentate. În cele ce urmează nu mă voi referi la opinia israelianului de rând despre urmașii celor care au trăit și au participat intens la viața de toate zilele ale celui de al Treilea Reich, care ar fi trebuit să dureze 1000 ani, ci la situația din Germania de azi, care sunt de vină pentru enervarea mea de acum câteva seri.Read more…

Cât de banală e povestea asta?

Acum câteva zile s-a stins din viață Dana. Fetele ei au remarcat faptul că ea a știut când să se despartă de cei de aici și să nu le îngreuneze viața de mame tinere cu copii încă mici, întrucât Dana a decedat la câteva ore înainte de prima seară de Pesach deci ele, fetele, nu au trebuit să șadă șiva. Eu mi-am luat rămas bun de la ea două zile înainte. Înțelesesem din convorbirile cu fiicele ei că se apropie sfârșitul și nu voiam ca asta să se întâmple fără s-o mai văd o dată. Nu ne vedeam des, ba chiar ne vedeam foarte rar, dar vorbeam des la telefon. “Te-am sunat să-ți spun că mai trăiesc, obișnuia să deschidă discuția telefonică, cu acel har zglobiu și plăcut în voce, moștenită (din câte îmi amintesc) de la tatăl ei, pe care îl cunoscusem de mic copil și pe care ea îl pierduse când avea vreo șase ani.” A fost în 9 iunie 1951. Tovarășul Mirel Costea, alias Natan Zaider, a murit. Nu, nu a murit așa, simplu, ci s-a sinucis ….Read more…

O lună anostă?!

Întreabă pe cine vrei, noiembrie e o lună plictisitoare, cenușie. Încă nu e iarnă, nici măcar toamnă. În fiecare zi te întrebi dacă ar trebui să pui în funcțiune încălzirea casei, sau mai bine îți mai pui o pătură noaptea și în felul acesta ai rezolvat problema. În fiecare zi te aștepți să plouă și chiar dacă nu plouă, mai tot timpul e înnorat. Nimic nu pare să se fi întâmplat în noiembrie, până și revoluția sărbătorită în 7 Noiembrie a avut loc în octombrie! Eu m-am născut în noiembrie. Conceperea mea s-a datorat unei erori de înțelegere a situației în lume. Părinții mei nu prevăzuseră ce avea să urmeze și după doi ani de viață în comun au hotărât să aibă un copil, născut la două luni de la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, o greșeală pe care eu o plătesc (cred!) până în ziua de azi, în ciuda eforturilor părinților mei de a mă feri de vicisitudinile sorții. Aparent, eu m-am născut cu o cantitate mare de noroc, dar tocmai atunci când aveam cea mai mare nevoie de el, norocul se risipise în toate direcțiile.Read more…

Mai bine mai târziu decât niciodată

Ideea de a scrie despre subiectul acesta mi-a venit cu totul întâmplător, dar imediat s-a transformat în obligație! Am simțit nevoia de a face cunoscută o inițiativă care, sper, nu va trece neobservată acolo unde cei în cauză ar trebui să o prezinte marelui public, și nu numai din România. E vorba de apariția unui manual care-și poate găsi asemănarea – în cel mai bun caz – doar într-o țară ca Germania, iar cititorul va înțelege imediat originea acestei opinii. Este un manual de liceu, pentru clasele XI-XII, scris în românește, publicat în România, dedicat elevilor români și care mi-a parvenit datorită inițiativei unui om deosebit, moldovean, și care își duce existența în urbea copilăriei mele. Nu, nu e primul de acest gen în România și în românește. O căutare pe Google produce o listă de manuale cu acest subiect. Dar cel despre care doresc să scriu este cel mai nou, ediție 2024, și e inutil să menționez în ce atmosferă internațională ne aflăm în aceste zile și cât de greu este să găsești – indiferent în ce limbă – un material obiectiv și nepătat de ura pentru tot ce e evreiesc și Israel. Manualul de numește Istoria evreilor. Holocaustul, și a apărut în editura Didactică și Pedagogică, la începutul acestui an, sub egida Ministerului Educației. Coordonatorul manualului e Alexandru Florian, iar semnatarii sunt: Daniel Boboc, Nicolae Drăgușin, Petre Matei, Florin Petrescu, Gabriel Stan și Măriuca Stanciu. Din momentul când manualul a ajuns pe calculatorul meu și până în această dimineață, am lăsat deoparte toate celelalte îndeletniciri mai mult sau mai puțin urgente și l-am citit de la un capăt la celălalt, fără să mă opresc. Bine am făcut să-i acord importanța cuvenită, și aceasta din două motive.Read more…