Curând după venirea mea în Israel, l-am cunoscut pe George. Totul mi se părea ireal în orașul în care am ajuns. Abia începusem să învăț ebraica. Primisem un televizor alb-negru de la alți nou-veniți, dar nu înțelegeam transmisiunile singurului canal de televiziune existent în acea vreme și programe de sport erau puține. În jurul blocului unde locuiam erau multe terenuri virane, circulau mai multe cămile decât mașini, centrul vechi semăna mai mult cu un oraș turcesc (de fapt, chiar era). Cel mai mult îmi lipseau însă prietenii. Mi-e era dor de ei, precum și de spitalul unde lucrasem. George era un bărbat între patruzeci și cincizeci de ani, invitat și el la un prânz oferit de un emigrant din România. S-a apropiat de mine și m-a întrebat în limba română: – De când sunteți în țară? – De două săptămâni, i-am răspuns. – Nu e mult. Știu că nu ți-e ușor nici ție și nici familiei tale. George era în Israel de cinci ani, era contabil la o întreprindere particulară, era însurat și avea o fetiță de opt ani. El ne-a ajutat foarte mult să ne acomodăm la viața din Israel. – Îți dau numărul meu de telefon și când ai nevoie de sfaturi sau de ajutor, sună-mă.Read more…
