You’ll Never Walk Alone

Curând după venirea mea în Israel, l-am cunoscut pe George. Totul mi se părea ireal în orașul în care am ajuns. Abia începusem să învăț ebraica. Primisem un televizor alb-negru de la alți nou-veniți, dar nu înțelegeam transmisiunile singurului canal de televiziune existent în acea vreme și programe de sport erau puține. În jurul blocului unde locuiam erau multe terenuri virane, circulau mai multe cămile decât mașini, centrul vechi semăna mai mult cu un oraș turcesc (de fapt, chiar era). Cel mai mult îmi lipseau însă prietenii. Mi-e era dor de ei, precum și de spitalul unde lucrasem. George era un bărbat între patruzeci și cincizeci de ani, invitat și el la un prânz oferit de un emigrant din România. S-a apropiat de mine și m-a întrebat în limba română: – De când sunteți în țară? – De două săptămâni, i-am răspuns. – Nu e mult. Știu că nu ți-e ușor nici ție și nici familiei tale. George era în Israel de cinci ani, era contabil la o întreprindere particulară, era însurat și avea o fetiță de opt ani. El ne-a ajutat foarte mult să ne acomodăm la viața din Israel. – Îți dau numărul meu de telefon și când ai nevoie de sfaturi sau de ajutor, sună-mă.Read more…

Alma Deutscher

Alma Deutscher a apărut deja în Baabel, Hava Oren a scris despre ea articolul intitulat „O fetiță cu codițe”. Pe atunci mai purta, într-adevăr, codițe și avea fața și ochii luminați de bucuria de a cânta la pian, la vioară, de a compune și de a improviza. Ea cânta încă dinainte de a vorbi, talentul ei pentru muzică este cu totul ieșit din comun, un adevărat copil-minune. Când ajung la maturitate, mulți copii-minune stagnează sau chiar regresează, dar nu Alma! De aceea aș dori să continui povestea ei după vârsta de 15 ani, unde se oprește povestea Havei Oren, îndrăgostită la fel ca mine de Alma și de muzică. Compozițiile ei amintesc într-un fel de cele de acum 200 de ani, este o muzică frumoasă, plăcută, în contrast deplin cu o mare parte a muzicii moderne și acest lucru nu a trecut neobservat.Read more…

Insule grecești. Rodos

Fac și eu, cum zic americanii, ”o plimbare pe cărarea amintirilor”. În urmă cu opt ani am fost pe insula Rodos în Marea Egee, principala insulă a arhipelagului Dodecanez, adică ”Cele douăsprezece”. De fapt, sunt 15 insule mai mari (Rodos, Kos, Patmos, Kalymnos, Kastellorizo, Karpathos, Astypalea, Kasos, Leros, Tilos, Symi, Lipsi, Nisyros, Halki și Agathonisi – le enumăr pentru stricta plăcere a muzicalității numelor elene) și încă vreo 150 de insulițe, situate în sud-estul Mării Egee, mult mai la sud decât Zakynthos, insula mea preferată despre care am scris anterior. Când am ajuns în Rodos cu un zbor din Cluj, se însera și prima impresie adâncă mi-a dat-o apusul de soare pe care l-am observat la aterizare în toată splendoarea lui. L-am socotit un cadou de bun-venit din partea tărâmului insular. Hotelul în care am stat cele șapte zile era la doar 200 de metri de plaja care s-a dovedit nu prea grozavă, fiind plină de pietre aduse la mal de valuri. Avea aspect destul de sălbatic, fiind preferată de sportivii cărora le place să zboare cu zmeiele practicând sportul extrem numit kyteboarding. Îi vedeam zilnic cu zmeiele lor colorate pe care le înălțau de pe mare și după zbor cădeau tot în mare – erau zburători și înotători. Plaja se numea Kremasti, era un paradis al sportivilor și am aflat că acolo veneau de peste tot din Europa împătimiții acestui sport, stăteau uneori toată vara folosindu-se de vântul puternic propice pasiunii lor.Read more…

Moneda are două fețe

Pe când eram elevă, în fiecare dimineață când veneam în bucătărie, prima privire era spre colțul mușamalei de pe masa pe care mâncam cu toții și care era și blat de bucătărie. Dacă vedeam o ridicătură, era semn bun. Dacă nu, mi se strângea inima – mama uitase oare să-mi lase bani?După cum ridicătura era mai mare sau mai mică, știam că sub mușama se găsește o monedă de 1 leu sau de 3 lei. Moneda de 3 lei trebuia să-mi ajungă pentru gustarea din recreații din trei zile consecutive. Administrarea banilor era riguroasă – dacă îi cheltuiam pe altceva, riscam să rămân nemâncată tot timpul cât eram la școală. Dacă nu se vedea nicio ridicătură, mai exista speranța ca mama să-mi fi lăsat o bancnotă. Foarte rar se întâmpla ca mama să uite să-mi lase bani. Zilnic, în drum spre școală, cumpăram de la băcănie pentru acest leu 10 biscuiți populari, care se vindeau la număr, nu se cântăreau. Băcanul știa precis că trebuie să-mi dea 10 bucăți. Aceasta era gustarea de la școală. Băcanul știa precis că trebuie să-mi dea 10 bucăți. Aceasta era gustarea de la școală. Îi împărțeam judicios pentru fiecare recreație, să nu mi se facă foame în timpul orei.Read more…

Japonia și eu

Compania mea avea un contract pentru livrarea unui sistem de alimentare de rezervă a unei baze militare americane care opera o stație de emisie LORAN în nordul insulei Hokkaido. LORAN era o rețea de navigație terestră, un precursor al GPS, folosită în principal de avioanele militare în timpul Războiului din Vietnam. Cum toată lumea folosea sistemul, inclusiv adversarii, stațiile erau adesea păzite. Nu era prea diferit de bombardierele germane care evitau să bombardeze turnul catedralei Salisbury, pentru că echipajele o foloseau drept reper pe drumul spre țintele industriale. LORAN a rămas în uz până când a fost înlocuit de sistemele de navigație prin satelit. Desigur, am fost încântat de ocazia de a călători în Japonia. Nu mai fusesem niciodată acolo; întregul ținut părea învăluit într-o aură mistică de tradiție exotică și modernitate de vârf. Am ajuns pe aeroportul Narita și, după vreo oră cu autobuzul și taxiul, am ajuns la hotel. Era deja întuneric, în jur de ora 20:00. Din cauza jet-lag-ului de douăsprezece ore, eram complet treaz și nerăbdător să văd orașul; am lăsat bagajele și am ieșit să explorez. Ca să nu mă rătăcesc, am planificat o plimbare simplă: o singură stradă, înainte și înapoi, atât. Strada era animată, multe magazine mai erau deschise. Un tânăr m-a strigat: „Domnule, domnule, veniți să vedeți niște fete drăguțe.”Read more…

Redescoperirea cetății Petra

Petra a zăcut în uitare, la fel ca Frumoasa adormită, timp de peste un mileniu, până când a venit Făt Frumos, adică Johann Ludwig / John Lewis Burckhardt, alias Șeic Ibrahim ibn Abdalla (1784 – 1817).  Dar redescoperirea nu a fost întâmplătoare.  Petra apare în operele scriitorilor antici (nu o dată Burckhardt îl citează pe Eusebiu din Cezareea) și în diferite povești ale localnicilor.  Expediția lui era bine documentată și se baza pe toate aceste surse. J. L. Burckhardt este una din figurile cele mai neobișnuite pe care le-am întâlnit vreodată.  El aparținea unei ilustre familii din Basel (Elveția), mari negustori de mătăsuri din tată în fiu.  Prin 1550, întemeietorul dinastiei a luat-o de soție pe fiica primarului și de atunci până în secolul XX, un reprezentant al familiei s-a aflat întotdeauna în consiliul de conducere al orașului.  Și nu erau numai înstăriți, ci și oameni de cultură.  Familia a dat un vestit istoric al artelor, un scriitor, un cineast, un diplomat… și un explorator. Tânărul Burckhardt avea o extraordinară sete de cunoaștere. După o educație clasică, cum se obișnuia pe atunci, el a studiat la Leipzig și la Göttingen. Totul îl interesa. A urmat cursuri de istorie, limbi străine, dar și matematică. Până la urmă a absolvit dreptul, sperând să intre în corpul diplomatic. Dar nu a fost să fie.Read more…

Albania. Pe urmele unei statui

Voiam să vizitez Albania încă de pe la mijlocul anilor 1980, când, trăind în România, am auzit adesea spunându-se: ”Mai rău ca la noi e doar în Albania.” Îmi închipuiam destul de lesne cum se poate trăi mai bine ca la noi, dar nu puteam nicicum să-mi închipui cum poate fi mai rău. Apoi, tot prin anii 1980, am văzut personificarea răului dictaturii albaneze sub forma unei imense statui a dictatorului albanez Enver Hogea din Piața Centrală din Tirana, în fața căreia mii de cetățeni se închinau. Dictatorii se deosebeau între ei prin caracter – mai volubili ori mai scorțoși, mai dandy ori mai țărănoi – însă toți aveau aceeași manie a grandorii. Nu întâmplător, odată ce am aterizat la Tirana, primul meu drum a fost spre locul unde se afla acea statuie. Ea nu mai există din 20 februarie 1991, data oficială a doborârii comunismului în Albania. Am întrebat inteligența artificială unde în maiestuoasa piață pietonală Skanderbeg din centrul Tiranei fusese amplasată statuia, iar ea mi-a răspuns că era pe perimetrul dintre Banca Națională și Muzeul de Artă. Read more…

Petra

În primii ani petrecuți în Israel, în timpul studenției, am auzit niște zvonuri relatate în șoaptă: undeva, prin Iordania, se află o cetate de un farmec nemaivăzut.  I se spune Hasela haadom (Stânca roșie).  Mai mult nu se prea știa, cel puțin eu nu am aflat.  În imaginația mea se întrețeseau legendele din 1001 de nopți cu romanul Castelul fetei în alb din seria Cireșarii, una din cărțile de căpătâi ale copilăriei mele.  Când am ajuns în lumea adulților, cu grijile familiei și ale slujbei, aceste visuri au fost date uitării – dar generații noi de tineri le păstrau.  Despre ele s-a scris și o baladă.  “Dincolo de munți și de deșert, legenda spune că este un loc de unde nimeni nu a revenit.  E Stânca roșie. Trei tineri au ieșit la asfințit spre vechiul vis al munților Edom, o hartă, niște apă și-au pornit spre Stânca roșie. Înainte mergea un cercetaș, după stele căutând drumul, dar tot ce vedea în fața lui era Stânca Roșie. Când au poposit lângă un stei, cu voce de lunatic zice el:  Văd fața palidă…  Aiurezi, i-au spus ceilalți, e Stânca roșie. Discul soarelui lovea în cap, plămânii plini de praf și de zăduf, deodată sângele le-a înghețat: Stânca Roșie! A răsunat rafala de pistol.  M-au nimerit!!  Apoi a amuțit.  Răspuns-au ceilalți cu cenușă-n glas: Aici e Stânca roșie. Dincolo de munți și de deșert, legenda spune că este un loc de unde nimeni nu a revenit.  E Stânca roșie.” Și într-adevăr, zeci de tineri și-au pus viața în pericol mergând pe urmele acestui vis. Unii au pierit în accidente, mușcați de șerpi sau scorpioni, dar mai ales, prinși ca spioni când treceau clandestin granița în Iordania dușmană. Pentru generații succesive de tineri, aceasta era provocarea supremă, dovada extremă de curaj, un fel de psihoză colectivă. Cântecul a fost interzis, ca să nu ducă și mai mulți tineri la pierzanie…Read more…

Hedi Ben-Amar: Jurnal de călătorie

Hedi Ben-Amar, autorul acestei scrieri, s-a născut în 1954 în Israel, fiul unic a lui Debra și Tzvi-Gerry Ben-Amar (fost Blumenfeld) care au plecat din România în 1949. Activist social, antreprenor și publicist, e membru al kibuțului Yad Hana, unde a funcționat ca secretar. Ben-Amar a publicat două cărți și nenumărate articole și eseuri. În 2001 și-a însoțit tatăl într-un voiaj în România, prin locurile unde au trăit străbunii lor, unde tatăl a copilărit, a muncit, a activat până la emigrarea în Israel. Descrise cu umor, spirit critic și sensibilitate, impresiile acumulate în timpul acestei călătorii, amintirile și interacțiunea dintre tată și fiu, precum și cu cetățeni români necunoscuți sunt subiectul acestui jurnal de călătorie. Deși personal și ”vechi” de aproape 25 ani, reflecțiile sale dau de gândit și azi. Ben-Amar își caută rădăcinile și apartenența, dar se pare ca nu le găsește nicăieri.Read more…

Vecinii evreilor în vremea Holocaustului

Fiecare supraviețuitor al Holocaustului ar putea scrie un roman sau furniza un subiect pentru un film. Acest articol prezintă trei filme artistice zguduitoare despre soarta unor evrei maghiari în timpul Holocaustului și a unor supraviețuitori întorși din lagăre. Acestea sunt doar câteva cazuri izolate din tragedia Holocaustului, dar au fost nenumărate altele, trăite de majoritatea evreilor europeni. Numitorul comun al celor trei filme este comportamentul localnicilor față de evrei, înainte și după deportare. Mulți dintre ei au devenit dușmănoși și unii chiar necruțători. Oare ce a produs această dezumanizare a unei mari părți localnicilor? Din istoria orășelului în care m-am născut știam că ei voiau să scape de evrei și nu neapărat din motive religioase ci, mai ales, fiindcă le invidiau succesele și abia așteptau să le ocupe casele și să le fure bunurile. Aceasta a fost realitatea pe care mi-au descris-o rudele mele supraviețuitoare ale Holocaustul. Adevărat, majoritatea nu au ucis evrei cu mâinile lor și nu toți i-au denunțat. Au fost printre ei și unii eroi care au ascuns evrei, periclitându-și propria familie.Read more…

URSS 1989. O aventură nouă

Proiectul meu s-a dovedit mai puțin robust decât credeam și prezența mea la uzina din Brejnev a fost amabil solicitată. Proiectul de modernizare a durat câțiva ani și a implicat patru țări, așa că reapariția mea în comunitatea străinilor nu a stârnit surprize. Dar mă grăbesc. Aterizarea la Moscova părea lipsită de evenimente — It’s déjà vu all over again!, cum spunea Yogi Berra. Mă însoțea un coleg de la principala firmă contractantă. Ne-a întâmpinat aceeași escortă Intourist, am stat la același hotel și a doua zi am prins un zbor târziu spre Brejnev. Am ajuns la 2 noaptea. O dubă ne-a lăsat în fața aceleiași clădiri ca anul trecut. În timp ce mă îndreptam spre intrare cu bagajele în mână, o umbră a ieșit din întuneric și mi-a întins ceva, apunând în grabă: – Știu că au adus ”Sibirskaya” pentru barul străinilor. Cumpără-mi, te rog, o sticlă, iată banii. Pentru o secundă am înghețat, apoi m-am prefăcut că nu înțeleg rusa și am intrat. În timpul perestroikăi, autoritățile au încercat să reducă alcoolismul endemic din Uniunea Sovietică. Producția de vodcă a fost redusă și s-au aplicat restricții la cumpărare. Dar, din cauza prejudiciului adus economiei, măsura nu a durat mult. Sărmanul om, care stătea noaptea în așteptarea unei șanse la o sticlă, mi-a adus aproape realitatea socială.Read more…

Patruzeci și nouă (49)

Conform statisticilor oficiale, acesta este numărul de soldați israelieni activi sau rezerviști care și-au luat viața de la începutul acțiunii militare din Gaza. Patruzeci și nouă (49) de dosare la care pe ultimul paragraf, la cauza morții, sunt trecute aceleași patru litere: PTSD. În limbaj medical, PTSD înseamnă post traumatic stress disorder. Fiecare militar care a servit chiar și o singură zi în Gaza știe ce înseamnă sindromul de stres posttraumatic. Cazul lui Roi Wasserstein a fost cronica unei sinucideri anunțate. Avea 28 de ani și era din Natania. Un băiat sensibil, crescut în spiritul valorilor morale, prețuia adevărul și își iubea familia. Roi Wasserstein era paramedic la o unitate care în anul trecut făcuse 300 de zile de concentrare în Gaza. La fiecare permisie venea acasă tot mai abătut și se închidea ore întregi în camera lui…Read more…

Șmuel Hanaghid (993 – 1056)

În Peninsula Iberică au trăit evrei încă din perioada romană.  După retragerea romanilor, ei au rămas pe loc, în regatul vizigot.  Pe măsură ce vizigoții au trecut la catolicism, situația lor s-a înrăutățit treptat și este foarte posibil ca evreii să-i fi întâmpinat cu bucurie pe cuceritorii musulmani. În Spania musulmană, Al-Andalus, evreii și creștinii erau cetățeni de rangul doi: trebuiau să plătească un impozit special, nu aveau dreptul să poarte arme (dar au existat și excepții), activitățile misionare le erau interzise, au existat restricții cu privire la construcția de biserici și sinagogi, dar în mare, religiile monoteiste erau tolerate și atât evreii cât și creștinii duceau o viață perfect satisfăcătoare.  Oportunități economice nu lipseau și ca urmare, Spania a devenit un magnet și pentru evreii din alte părți, în special din nordul Africii, și comunitatea s-a mărit.  Evreii își puteau practica liber religia, se administrau singuri, aveau o justiție independentă și școli proprii.  Conducătorul comunității purta titlul de naghid și era răspunzător direct regelui. În aceste condiții și cultura evreiască a cunoscut o înflorire cu totul neobișnuită și nu mă refer numai la studiul Bibliei Ebraice și al Talmudului, dar și la filosofie, astronomie, matematică, gramatică, studiul și traducerea autorilor antici și, mai ales, literatură. Șmuel Hanaghid, cel despre care mi-am propus să discut acum, este întruchiparea perfectă a acestei epoci.Read more…

Mie nu mi s-a cerut părerea…

Sunt convins că cei care vor citi primele rânduri ale acestui text vor ajunge la concluzia că doamna Demență și-a găsit deja locul în mintea mea. E ca și cum aș declara că lumina apare odată cu răsăritul soarelui și dispare noaptea… De fapt, voiam să declar altceva, la fel de prostesc, și anume că părinții nu m-au întrebat ce nume să-mi dea. Dacă m-ar fi întrebat, aș fi acceptat, pentru simplul motiv că nici ei nu prea aveau de ales. Iată de ce. Străbunicul meu a avut șase copii, patru băieți și două fete. Toți au avut, la rândul lor, 2-4 copii, în afară de unchiul (tio) Gabriel, care a lăsat mai puțin de zece moștenitori. Cu excepția bunicului meu, toți au emigrat în Argentina în primul deceniu a secolului trecut și, cel puțin în primii ani, cu toții trăiau în aceeași urbe, Basavilbaso. Trăiau bine, dar unchiul Gabriel trăia și mai bine, în sensul că făcuse mulți bani (n-am idee din ce). Deci, având zece copii și bani, el a devenit capul (neîncoronat) al familiei, i-a ajutat pe toți care aveau nevoie, inclusiv pe răposatul meu părinte, aflat la studii medicale la Praga. Străbunicul a fost pus deoparte, tio Gabriel a devenit șeful ”tribului” și în cele două generații următoare, numele cel mai frecvent al noilor-născuți a fost Gabriel sau Gabriela.Read more…

Purificarea argintului în textul biblic

În articolul anterior am amintit procedeul numit cupelaţie, prin care patriarhul Avraam a obținut argintul pentru achiziționarea Criptei Patriarhilor din Hebron. Denumirea ”cupelație” nu apare ca atare în textul biblic, însă Biblia face referire la procesul metalurgic de rafinare. Iar un profesionist în piro-metalurgie poate descoperi existența acestui procedeu în textul biblic. Fraza anterioară nu trebuie să fie o noutate: textul biblic redă ”culoarea locală” a societății de atunci și, printre altele, cupelaţia nu putea trece neobservată. Desigur, descrierea procedeului este metaforică, însă aceasta a permis autorului biblic să redea cu mult mai multă intensitate profunzimea mesajului Său. Procedeul era utilizat pentru obținerea argintului prin topirea minereului de plumb, care conținea și argint (galenă argentiferă). Doar că minereul conținea și alte elemente nedorite, ”parazite”, care trebuiau îndepărtate. Procedeul se bazează pe proprietatea metalelor nobile de a nu rugini. Amestecul este încălzit în cuptoare la cca 1000oC, astfel că toate componentele, inclusiv argintul se topesc.Read more…

Curţile copilăriei

Vederea pieselor de mobilier depozitate pe trotuar, chiar dacă pentru scurtul răstimp înainte de a fi încărcate într-un camion, îmi stârneşte întotdeauna un sentiment de milă: mi se par dezrădăcinate, dezorientate şi oricât ar fi de frumoase, par ponosite, toate defectele fiind expuse privirilor indiscrete ale trecătorilor. De obicei îmi întorc capul ca să nu fiu părtaşă la umilinţa lor. Îmi displace să privesc interiorul unei locuinţe care are uşa deschisă. Niciodată nu am fost curioasă să aflu ce au oamenii în casa lor şi mă sfiesc să văd femei în capot sau bărbaţi în pijama, paturi nefăcute sau oale pe foc. În schimb, îmi place să iscodesc curţile care se dezvăluie prin porţile deschise sau întredeschise, ba chiar şi prin ulucii gardurilor. Sunt asemeni unui explorator care nădăjduieşte să regăsească, sub pomii umbroşi, printre florile multicolore sau chiar într-o curte golaşă, împrejmuită de locuinţe, un petec din minunatul tărâm pierdut al copilăriei. Magia copilăriei mele s-a risipit când ne-am mutat „la bloc”, unde nu mai era curte, copiii se jucau pe stradă. Nu vreau să spun că aş fi fost nefericită. Mi-am făcut mulţi prieteni, jocul de-a v-aţi ascunselea se desfăşura pe un spaţiu mai mare şi era mai palpitant, dar îmi lipsea curtea, pentru că până atunci avusesem norocul să locuiesc în case cu curte. Prima curte pe care mi-o amintesc era cea a casei de pe strada Şincai nr. 4. Era o curte mică şi betonată. Nu aveam gard, ci intrând prin poarta casei ajungeam direct în curticica înghesuită, ca o gură de aer, între zidurile clădirilor de pe această stradă centrală.Read more…

Gazul ilariant: analgezic, dar și drog recreațional

Practicăm anestezia de peste 40 de ani şi nu credem să fi fost o singură zi în această lungă perioadă în care noi sau colegii noștri de breaslă să nu fi folosit această substanță. Cele două gaze, protoxidul de azot (N2O) și oxigenul (O2), au fost descoperite în secolul al XVIII-lea de către englezul Joseph Priestley. În 1800, englezul Humphry Davy și-a publicat rezultatele experimentelor în legătură cu efectele psihotrope ale protoxidului de azot. Însă cel care a folosit pentru prima oară acest gaz ca anestezic, de fapt ca analgezic, a fost americanul Horace Wells care i-a dat și numele de gaz ilariant. Începând din 1799, englezii înstăriți organizau chiar petreceri cu gaz ilariant, precum se vede în caricatura de mai sus. Aceasta este prima mențiune a faptului că protoxidul de azot are potențialul de a deveni un gaz recreațional. Nu cunoaștem urmările acestei „mode”, nu știm câte persoane au inhalat drogul, cât timp și dacă era inhalat împreună cu aerul înconjurător sau nu, dar foarte probabil că au fost victime din cauza supradozării și a lipsei de oxigen.  Începând din 1844, Wells și apoi Colton au folosit substanța cu mare succes la extracții dentare: pacienți rămâneau conștienți, dar nu simțeau dureri. Însă pentru operații mai mari, protoxidul de azot s-a dovedit insuficient, pacientul rămânea treaz. Pentru a demonstra efectul analgezic al acestui gaz, Wells și-a extras cu succes propriul dinte în fața unui public. Dintre pacienții care erau tratați cu protoxid de azot, unii deveneau euforici și chiar izbucneau în râs. Precum spuneam, protoxidul de azot, considerat un anestezic și analgezic slab, este folosit și astăzi ca adjuvant analgezic la alte anestezice mult mai potente… Dar principalul subiect al acestui articol este aspectul negativ și uneori chiar fatal al protoxidului de azot folosit ca gaz recreațional.Read more…

Insule grecești. Zakynthos

Grecia are cca 1.400 de insule, dintre care 227 sunt locuite. După Creta, a doua insulă pe care am vizitat-o, în 2014, a fost Zakynthos, cea mai sudică din Insulele Ioniene, numite și Heptanes pentru că sunt șapte: Corfu, Ithaka, Paxos, Lefkada, Kefalonia, Zakynthos și Cythera. Zakynthos, numită și Zante, se află la vreo 37 km de peninsula Pelopones, de care este legată prin curse de feribot. Lungimea insulei nu întrece 40 km, poate fi parcursă dintr-un capăt în altul într-o jumătate de oră și are cca 40.000 de locuitori. Capitala este Zante Town. M-aș muta acolo definitiv în orice moment, cel puțin așa ”gândesc” cu inima, probabil rațiunea mi-ar sta totuși în cale. Natura este o îmbinare perfectă între apele calme ale mării Ioniene și munții, nu prea înalți, e adevărat, dar acoperiți de păduri de pin marin și de plantații de măslini cu frunze argintii. Aveam impresia că pe fiecare palmă de pământ, oricât de abruptă, era plantat un măslin. Apa mării are culori neverosimile și plajele sunt chiar desprinse din vise. Apa este caldă, puțin adâncă la țărmul cu nisip fin al celor mai multe plaje și nuanțele ei de verde, albastru și violet la orizont o fac să pară din smarald topit, transparent. Read more…

    Evreii ca victime ale comunismului 3

Continui ciclul de articole cu informaţii despre  liderii și activiștii evrei (sioniști), arestați de regimul comunist în România între 1950–1954. – Chifa (Chaim) Orenștein (cca. 1900 – 1955). Rol: membru al Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) – garda pro-comunistă a comunității; fost profesor – considerat influent în rândul tinerilor evrei. Arestat: în 1949, implicat în mișcări sioniste subversive,  închis în penitenciarele de la Sighet, Pitești, Jilava. Tortură și moarte: torturat, apoi deces în închisoare în 1955, posibil sub influența experimentelor de “reeducare”. – Edgar (Bady) Menahem H. Bretler (n. cca. 1920). Rol: jurist și ziarist, activ în mișcarea sionistă din Roman. Arestare: în 1950, condamnat pentru activitate sionistă. Detenție la Jilava și Caransebeș (durată necunoscută).Read more…

Paris 13

Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul! Am ajuns să reconfirm adevărul acestui crâmpei de filosofie a vieții. Am petrecut patru săptămâni de vacanță în Franța: una la Paris și trei la Dinan, în Bretania. La Paris ghidul nostru a fost unul din nepoți… Eram doi bunici fără griji, fără stres. La Vie en Rose, vorba cântecului, iar eu eram din nou îndrăgostită de Paris. Dar Vine o zi, vorba unui cântec de pe meleagurile noastre, 19 iulie 2025, când ne propunem să vizităm, fără ghid, celebrul cimitir Père-Lachaise. Am promis să ne descurcăm, aveam telefoane mobile unde țineam toată știința de pe Pământ, de la origini până în prezent, și ceva chiar din viitor. Harta tipărită pe hârtie și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul! Am luat metroul, linia 6. Fiind sâmbătă, nu era aglomerat. A fost o încântare să admirăm zone întinse din Paris, traversate de metrou pe distanțe generoase și la suprafață, nu numai în subteran, ca la București. Vagoanele sunt noi, moderne, nu ca cele pe care le știam și care acum se văd prin muzee. La trecerea spre linia 2, unde doream să ajungem, drumul era labirintic și plin de călători, fiecare cu treburile lui. Am găsit o garnitură de metrou chiar în stația liniei 2 și, printr-un salt tineresc, am pășit în vagon. Îmi voi aminti mereu acel salt! Am găsit două locuri libere alăturate și mi-am strâns în mână gentuța unde aveam biletele de metrou, cartea de identitate, un portofel mic pentru mărunțiș și… și… Telefonul! Read more…