În timp ce vreo 170.000 de swifties cu paiete și cu pălării de cowboy se îndreaptă spre Viena pentru concertele lui Taylor Swift, eu părăsesc orașul pentru Festivalul de la Salzburg. Unele dintre prietenele mele – din generația mea, se înțelege – se pregătesc să strălucească în bluze sau fuste cu paiete, dar eu am preferat să-mi cumpăr o rochie nouă pentru Don Giovanni. Nu este o povestire scrisă cu naivitate sau indolență, acum când lumea arde. Să nu credeți că vor urma rânduri despre niște babe care se piaptănă. Există artiști care au schimbat lumea. Hype-ul pentru turneul de concerte a lui Taylor (la 34 de ani, cu o avere estimată la 1,3 miliarde USD), a făcut să crească din nou inflația într-o Europă bântuită de criză economică, de conflicte sociale și de tenebrele trecutului. Îmi pot imagina cum, în secolul al XVIII-lea, oamenii au perceput “copilul-minune” Mozart exact cum i-am admirat noi pe Michael Jackson, Britney Spears sau Ciley Myrus. La fel ca aceste vedete ale muzicii pop, ale căror părinți au devenit managerii și directorii de marketing ai propriului copil, și “Wolferl”, cum era alintat de tatăl lui, Leopold, a avut aceeași soartă. Leopold, el însuși muzician, a considerat talentul extraordinar al fiului ca pe un dar al lui Dumnezeu și a dorit să arate lumii întregi – pe atunci Europa – virtuoz al pianului și al compoziției la numai 6 ani. Mozart a trăit la Viena poate ca Amy Winehouse, Kurt Cobain sau Elvis Presley, în petreceri opulente, apartament luxos, având o slăbiciune pentru haine extravagante și descoperirea unor noi voci feminine pentru operele sale. Starurile pop au lăsat în urma lor averi spectaculoase, drepturi de autor, pelerinaje la Graceland sau Neverland Ranch.Read more…
America văzută de jos și de aproape – din New York, unde locuiesc
În anul 2007 am hotărât să-mi exercit dreptul de vot. În America, două mari partide, republican și democrat, se întrec pentru a obține conducerea țării pe o perioadă de 4 ani. Pentru a avea o valoare reală, votul meu, unul din zecile de milioane de voturi, trebuia dat unuia din cele două partide mari, situate pe poziții opuse, și nu vreunui partid mic, fără șanse de câștig. Sub acest aspect, alegerea nu era dificilă, trebuia doar să decid care din cele două alternative e mai bună – sau mai puțin rea. Dificultatea cu care m-am confruntat atunci a fost să înțeleg platitudinile debitate cele două părți. De aceea eu m-am concentrat asupra calităților celor doi candidați la președinție. Am votat pentru candidatul republican pentru simplul motiv că cel democrat, Obama, care a câștigat alegerile, mi s-a părut un politician fără vreo realizare care să-i justifice aspirația la funcția de președinte al SUA. Din puținele date care îmi stăteau la dispoziție știam că tatăl lui, venit la studii în America, s-a întors în Kenya, la soția de care nu divorțase, lăsând-o pe partenera lui americană, albă, să-și crească singură copilul, Barak Hussein Obama. Acesta și-a făcut studiile la Harvard, unde a fost directorul revistei studențești Harvard Law Review, fără să scrie un singur rând în această revistă. După terminarea studiilor a activat ca organizator comunitar, adică mergea la comunitățile de negri săraci și îi informa despre ajutoarele la care aveau dreptul.Read more…
Statui distruse
Statuile și monumentele simbolizează idei / ideologii politice, sociale, culturale, etnice sau religioase, reprezentate prin figuri de oameni importanți, animale, zei, scene din războaie sau din alte evenimente importante. Ele reamintesc oamenilor din acea generație și din următoarele generații despre aceste fapte, unele pozitive, altele negative, de exemplu statuile ridicate în “cinstea” rasiștilor sau dictatorilor. În privința statuilor, două lucruri m-au impresionat mult în trecut. Unul în sens negativ și celălalt pozitiv. M-a șocat când teroriștii islamici Taliban au distrus celebrul complex de statui ale lui Buddha sculptate în stâncă din regiunea Bamiyan, Afghanistan, datând din în secolul al VI-lea.(1) Pentru Taliban, statuile reprezentau idolatrie și nimănui nu-i păsa că ele erau și un monument cultural al omenirii. La proiectul de distrugere au participat ingineri din Pakistan și din unele țări arabe. Muzeul Memento Park din Budapesta este un “cimitir de statui” din fostul regim comunist. L-am vizitat acum vreo 20 de ani, când încă nu era muzeu. Alături de statuile marilor capi comuniști și toate simbolurile propagandei regimului, muzeul include acum și o mașină Trabant de producție RDG,Read more…
Să călătorim… cu degetul pe hartă
Dacă îmi amintesc bine, acestea erau cuvintele dlui Brândușe, profesorul nostru de geografie care ne-a fost și diriginte. Odihnească-se în pace! La drept vorbind, pe atunci nici nu prea erau alte opțiuni. Îmi amintesc că atunci când am părăsit România aveam 20 de ani și eram obsedată de călătorii. Am călătorit destul de mult prin Europa, am făcut și două excursii mai lungi, în SUA și în China, dar tot mai mult îmi plăcea să-mi petrec vacanța într-un loc cunoscut: întâi la bunici, apoi la socri sau la Praga, unde am fost de nenumărate ori. Aș mai adăuga și un sat din Pădurea Neagră, unde părinții mei obișnuiau să-și petreacă vacanțele și am fost și eu de câteva ori. În ultima vreme prefer călătoriile virtuale. Armchair tourism. Nu trebuie să-mi bat capul cu detaliile tehnice, doar să mă așez comod și să privesc ce au văzut alții. Parcă în viața reală aș fi ajuns vreodată în Costa Rica sau în Patagonia? Sau chiar numai „la doi pași”, în Liban sau în Siria? Dar iată că nu demult am avut o surpriză: un vlog de călătorie m-a luat la… Lupeni! Am revăzut chiar casa bunicilor mei!! Bunicii au plecat în Israel în 1966 și de atunci multe s-au schimbat. Orașul a crescut, dar și anii au lăsat urme, ce părea atunci nou și strălucitor e acum destul de jerpelit… Dar nu contează. Cu un mic efort de imaginație m-am revăzut în locurile copilăriei mele. În 1956, când bunicul a împlinit 60 de ani, și-a pierdut postul din Timișoara. Dar el nu voia să se pensioneze și a acceptat un post la Lupeni. Era probabil singurul dermatolog din oraș..Read more…
Oameni pe care i-am cunoscut. George Sbârcea – un destin artistic fabulos
Cȃnd m-am căsătorit mama soacră mi-a dăruit o carte în limba maghiară intitulată Szép város Kolozsvár (Oraş frumos e Clujul meu), scrisă de un scriitor-muzicolog şi diplomat romȃn, George Sbȃrcea. În acest artcol din cadrul ciclului “Oameni pe care i-am cunoscut”, mi-am propus să le prezint cititorilor personalitatea complexă şi multilaterală a lui George Sbȃrcea (1914-2005). L-am cunoscut în adolescenţa mea, la mijlocul anilor 1960, cȃnd el locuia în Capitală și venea să ne viziteze la Cluj. Era o cunoştinţă apropiată a părintelui meu care era un bun muzician, membru în orchestra “Goldmark” a medicilor evrei din perioada interbelică. Relaţia cu George Sbȃrcea era legată de dragostea pentru muzică, dar avea și alte aspecte. Îmi aduc aminte de el, ca un domn mai degrabă scund, îmbrăcat pedant, carismatic și cu un umor ieşit din comun. Venea împreună cu prima lui soţie, de etnie maghiară, Anna Bodó, şi cu cele două fiice, Tereza și Cristina. În timpul mesei conversaţia se desfăşura în limba maghiară. Sbȃrcea stăpȃnea limba maghiară la nivel de limbă maternă, dar mai vorbea fluent încă cinci limbi de mare circulaţie. Cu cele două “zȃne”, cum îşi alinta George Sbȃrcea fiicele, discutam romȃneşte. Personalitate multilaterală, a avut numeroase legături cu lumea artistică, muzicală, literară şi politică a epocii sale, printre care îi amintesc pe Louis Armstrong și regizorul egiptean de origine maghiară Széfeddin Sefket Bey.Read more…
Primul rid
În acea dimineaţă am ajuns prima la birou. Mi-am scos pudriera din poşetă şi înainte de a-mi aranja obrajii îmbujoraţi şi uşor transpiraţi după efortul urcării străzii Republicii, am observat cu stupoare că în jurul gurii îmi apăruse (din senin) o linie, ca o trăsătură fină de condei. Un rid! Nu-mi venea să cred. Încă nu împlinisem 27 de ani şi tocmai cu câteva zile în urmă, când ne-am clătit ochii la raionul de cosmeticale cu Feli, colega mea de birou, şi am cerut un produs nou (un tub pe care scria ceva în poloneză), vânzătoarea ne-a spus: „E o cremă antirid, voi sunteţi prea tinere şi încă nu aveţi nevoie!” Ridul neobrăzat de pe obrazul meu contrazicea afirmaţia vânzătoarei, infirmându-i competenţa şi întristându-mă peste măsură. Eram gata-gata să izbucnesc în plâns, când am auzit din prag vocea sonoră a lui Piţi, colegul meu înalt, mereu pus pe şotii, cu doar câţiva ani mai mare decât mine, dar cu o alură de etern adolescent. – Ce-i cu tine, Andreluţa? Ţi s-au înecat corăbiile? – Mi-a apărut un rid! Piţi, unul dintre cei mai harnici şi talentaţi informaticieni de la Cercetare, venea la lucru în zori pentru a-şi rula netulburat programele în Sala Calculator, iar de la ora opt (când începea programul nostru) îşi făcea rondul prin birouri pentru a afla noutăţile şi a le duce mai departe. Era un fel de mesager hazos şi sfătos care poposea pe la colegii de la toate etajele. Silueta lui înaltă umplea încăperea, umorul său debordant ne descreţea frunţile şi avea un talent special de a-şi imita colegii (şi şefii). În scurt timp tot Centrul a aflat de păţania mea. Piţi mă maimuţărea, privindu-şi palma (care înlocuia oglinda), luând o mină disperată şi oftând „Uite, mi-a apărut un rid! De unde o fi răsărit?!” Pot spune cu mâna pe inimă că primii trei ani şi jumătate din „câmpul muncii”, petrecuţi la Centrul Teritorial de Calcul Electronic (CTCE) Cluj, au fost cei mai frumoşi din cele peste patru decenii pe care le-am lucrat înainte de pensionare.Read more…
Povestea din spatele unor filme celebre
Cultura americană este cunoscută marelui public, în special din filme și seriale. Voi aminti două: Dirty dancing și serialul The marvelous Miss Maisel care poate fi văzut pe platformele de streaming. Sigur că mai sunt și altele, dar eu mă voi referi doar la acestea care sunt cunoscute unui număr mai mare de oameni. Povestea din spatele acestor filme începe în anii ’50, iar eu, ca nou venită în America, aveam să aflu despre ea de la soțul meu, Harris Salomon, care este președintele companiei Atlantic Overseas Pictures și produce un documentar despre renumitul Grossinger’s Country Club din Munții Catskill, New York. Premiera va avea loc în această iarnă, la festivalul de film Sundance. Hotelul Grossinger’s a inspirat locația pentru celebrul film Dirty Dancing. Recent am avut privilegiul să particip la cel de-al doilea festival anual Borscht Belt, care a avut loc în Ellenville, New York. Această experiență mi-a oferit o perspectivă fascinantă asupra unei ere demult apuse, dar încă vie în amintirile multor americani. Ca nou venită și ca persoană născută în Europa, această incursiune în istoria Borscht Belt a fost nu doar o experiență culturală captivantă, ci și o oportunitate de a reflecta asupra diferențelor dramatice dintre viața evreilor americani și cea a coreligionarilor lor din Europa care, în a doua jumătate a secolului XX, încercau să își revină după Holocaust, iar unii căutau să părăsească țările de estul Europei în care se instalase regimul comunist și să înceapă o viață nouă pe alte meleaguri.Read more…
Impresii canadiene (II)
După cele câteva zile petrecute la Mississauga și împrejurimi, așteptând să depășesc problemele create de diferența de fus orar, am pornit spre marea aventură – o excursie de vreo 10 zile în care urma să vizităm Quebec, Montreal și Ottawa. Începutul l-am hotărât eu, adică i-am spus nepoatei mele Andreea că vreau neapărat să vizitez Quebec. După ce a luat la cunoștință de dorința mea, ea a completat programul, astfel încât mă pot lăuda că am vizitat principalele orașe canadiene, inclusiv capitala. Desigur, erau orașele de pe coasta de est, dacă aș fi vrut să ajung la Vancouver, pe coasta Oceanului Pacific, ar fi însemnat să renunț la tot restul. Poate next time, dacă va mai fi, ceea ce nu cred. A fost un periplu minunat, cu avionul, trenul, autocarul, taxiul și pe jos; a lipsit doar vaporul, dar nu am avut când. Și acum să le luăm pe rând. Quebec, unde era să mor de frig, deși era de-acum început de mai, este o mică bijuterie europeană, aș zice. Aduce puțin cu Sighișoara, dar este un oraș dominat de apă, de râul Saint Laurent. De fapt, în Canada apa este pretutindeni, culminând cu cele patru râuri din Ottawa. Ne-am plimbat pe străduțele cu piatră cubică, am citit istoria clădirilor, toate renovate, și am făcut cunoștință cu istoria orașului, cu rolul Franței și cu puternica prezență a culturii franceze. Am fost la muzeu, la expoziția inuiților, la restaurante cu specific local (care nu mi-a plăcut), am fost prin magazine, am văzut și partea nouă a orașului, cel puțin atât cât s-a putut vedea în patru zileRead more…
Împăratul Diocleţian între apoteoză şi blestem – un roman istoric
M-am întrebat uneori cine prezintă istoria mai pe înțelesul cititorului intelectual mediu, non-profesionist: studiul istoric sau romanul istoric. Mi-am răspuns mie însumi că deși istoricul profesionist, producător de știință, preferă studiul academic, cititorul non-profesionist, consumator de știință, căruia îi este dificilă o asemenea lectură, preferă romanul istoric. Această specie literară îi oferă atât cunoștințe istorice generale sub formă popularizată, cât și o lectură plăcută. Cititorii săi posibili înțeleg mai ușor tabloul societății existente cu decenii, secole sau milenii în urmă și pot lua exemplu de la aceasta, cu condiția ca reconstituirea istorică romanțată să fie făcută cu atenție, corectitudine și talent. Parafrazând o afirmație făcută de Bogdan Petriceicu Hașdeu cu circa 150 de ani în urmă, putem spune că autorul unui roman istoric este și trebuie să fie „uvrier și artist”. Romanul istoric este undeva între istorie și literatură, două discipline diferite una de alta, dar care se unesc de această dată. M-am gândit la aceste lucruri atunci când am citit romanul istoric Dioclețian între apoteoză și blestem de Violeta Ionescu. Autoare de literatură beletristică, publicistă, jurnalistă, colaboratoare la lucrări de istorie popularizată, cu preocupări în domeniul studiilor clasice și a gândirii creștine, ea s-a ocupat de personalitatea împăratului Dioclețian (242/245 e.n. – 311/312 e.n.; a domnit în perioada 284 – 305). Read more…
Kamala Harris văzută prin prisma unui israelian
Dintotdeauna evreii americani au susținut liberalismul, democrația și egalitatea între diferite grupuri etnice. Astfel, încă de la sfârșitul anilor 1920,majoritatea lor tinde să voteze cu partidul democrat.Pe de altă parte,istoric, republicanii au sprijinit Israelul mai mult decât democrații. Unul din principale motive este solidaritatea evangheliștilor americani cu Israelul. Rezultatul este un paradox: republicanii sprijină Israelul în ciuda faptului că majoritatea evreilor americani votează cu democrații. Acest lucru continuă să se accentueze și pentru că tineretul evreiesc american își exprimă mai rar solidaritatea față de Israel. În schimb, o statistică publicată recent la televiziunea israeliană arată că 80% din israelienii care au drept de vot în SUA votează cu republicanii. Zilele trecute, un bun prieten care trăiește în America m-a avertizat: “Dacă Harris va fi președinta SUA, voi, israelienii, veți avea o viață mai grea”. Aceasta a fost și impresia mea în urma declarației publice a lui Harris după întâlnirea cu Netanyahu.Read more…
Alfréd Hajós – primul campion olimpic la înot
Acum, când toată lumea vorbește despre natație şi victoria olimpică a lui David Popovici, mi se semnalează faptul că primul campion olimpic, din istorie, la înot a fost un băiat din Ungaria care a învățat să înoate din cauza unei tragedii în familie. Tatăl său s-a înecat în Dunăre când el, băiatul, avea doar 13 ani. S-a născut în anul 1877 cu numele de Arnold Guttman, într-o familie evreiască. Dar pentru că numele de Guttman nu dădea bine în Budapesta acelor vremuri, mai târziu și-a schimbat numele în Alfréd Hajós (corăbier în maghiară). Lumea era mai mică atunci, în 1896, când baronul Pierre de Coubertin a inițiat reluarea Jocurilor Olimpice. Pe atunci Alfréd Hajós era student la Facultatea de Arte a Universității din Budapesta. Dorea să concureze la Atena, la prima Olimpiadă modernă, dar pentru asta avea nevoie de aprobarea decanatului. A primit-o cu greu și doar pentru două zile, atât cât durau probele.Read more…
Baabel la a 12-a aniversare
Se împlinesc 12 ani de la înfiinţarea (naşterea) revistei Baabel. Potrivit numerologilor, 12 simbolizează importanța găsirii echilibrului și armoniei în diferite aspecte ale vieții. Acum 12 ani, în 28 iulie 2012, Baabel a pornit la drum în căutarea armoniei, enunţând în articolul Despre, aflat și acum pe „bara de sus” a paginii revistei (următoarele: “Căutăm să reunim în paginile revistei Baabel ştiri percutante, realităţi dure, amintiri impresionante, întâmplări inedite, poveşti duioase, imagini îndrăzneţe, savori îmbietoare menite să reflecte cât mai cuprinzător această lume a Oamenilor care, în noianul de informaţie care ne împresoară, ni se arată tot mai mult ca un iureş agresiv în care domneşte hărmălaia, o babilonie în care vom încerca, împreună cu d-voastră, Stimaţi Cititori, să descoperim crâmpeie de armonie şi să combatem tot ceea ce o poate tulbura, poate împiedica manifestarea liberă și plenară a omului, stârneşte ura rasială, xenofobia, antisemitismul și discriminarea”. Recitind la întâmplare câteva articole din cele peste o mie, publicate de-a lungul anilor, observ că nu ne-abătut de la proiectul iniţial. Studiind ediţiile revistei, pe ani (le găsiţi în partea inferioară a oricărei pagini deschise, la secţiunea Archives) se poate observa limpede că an de an a sporit nu numai numărul articolelor, ci și consistenţa şi calitatea lor.Read more…
Ia uită-te la bătrânelul ăla…
În tinerețea mea timpurie aveam un grup restrâns de prieteni și prietene cu care împărțeam timpul liber și visurile de viitor. La un moment dat am aflat că una din fete, de vreo 17 ani, hotărâse ”să iasă” cu un tip de 23-24 ani, cu un început de chelie. Lucrurile păreau serioase, prietenii comentau (adică bârfeau) pe la spate, dar eu mi-am luat inima-n dinți și într-o bună zi i-am spus-o de la obraz: – Cum poți să fii prietenă cu un bărbat bătrân?! Povestioara asta mi-a rămas în adâncul memoriei și mi s-a întors deunăzi, când cineva mi-a trimis o nouă definiție a bătrânului. Până atunci eu consideram că bătrân e cel cu 15 ani mai în vârstă decât mine. Dar ultima versiune e și mai reușită: bătrân este un tânăr de 20 ani cu o experiență de viață de 65 ani! După această introducere sumară, să trecem la subiect. Și acum e timpul să dezvălui adevăratul motiv pentru care am ales acest subiect: alegerile prezidențiale din Statele Unite. La data când scriu acest text, ne aflăm în fața a doi candidați, fiecare având în spatele său o vastă experiență politică și câte un termen de patru ani în funcția de președinte al celei mai mari puteri din lume. Cei doi candidați, Joe Biden și Donald Trump, au vârste apropiate: 81 și 78, respectiv. După toate criteriile, sunt doi bătrâni, bătrâni și nimic mai mult (o spune un individ care va împlini în curând 85 ani!), chiar dacă toată viața au fost activi, au încercat să creeze, să avanseze, să câștige încrederea (dar și banii!) publicului și amândoi au condus un popor greu de condus, cel puțin în ultimele decenii. Dar ce diferență în ceea ce privește modul în care se prezintă ei în fața potențialilor alegători!Read more…
Învățând despre America. Perspectiva mea asupra schimbării politice neașteptate.
Scriu aceste rânduri din apartamentul meu modest din New Jersey, la doar o aruncătură de băț de forfota New York-ului. Cu doar șapte luni în urmă am părăsit Bucureștiul meu natal pentru a-mi face o familie și a începe o nouă viață aici, în Statele Unite. Nu îmi închipuiam atunci că voi fi martoră la unul dintre cele mai tumultuoase momente din istoria politică recentă a Americii. Încă îmi amintesc uimirea pe care am simțit-o când am auzit știrile: Președintele Joe Biden se retrăgea din cursa pentru realegere, recomandând-o pe Kamala Harris, vicepreședintele din acest moment drept candidat la președinție din partea Partidului Democrat. Ca nou venită pe aceste meleaguri, mă străduiesc să înțeleg complexitățile politicii americane, dar chiar și eu am simțit greutatea acestui moment. În prima zi după anunț am fost într-o plimbare la New York și nu puteam să nu surprind din reacțiile oamenilor la evenimentul din ziua precedentă. Pe străzile aglomerate din Manhattan am surprins frânturi de conversații, amestecate cu zgomotul specific al orașului.Read more…
Vară toridă cu drone, obuze și rachete (3)
Atentatul împotriva lui Trump din orașul Butler, Pennsylvania reprezintă un punct de cotitură în istoria recentă a SUA și a lumii. Voi încerca să evit reacțiile emoționale și să analizez circumstanțele atentatului, deoarece acest articol apare doar peste 10 zile. Mă voi centra doar pe enumerarea unor adevăruri univoce, indiferent de poziția politică personală, clar expusă în articolele precedente, adică aceea de trumpist și orbanist. Sper că cei care nu gândesc ca mine să nu mă facă putinist (deși au fost cazuri), dar nici comunist, fascist, globalist sau mai știu eu ce. 1. Crima colectivă din orașul Butler este urmarea firească a demonizării candidatului republican Donald Trump la funcția supremă în SUA, instrumentată cu o vehemență și o aplicație demne de o cauză mai bună de mass media globală, stângist-liberală cu accente neomarxiste. 2. Chiar și în momentul atentatului, CNN a încercat să dreagă busuiocul afirmând că Trump a căzut de pe podium. Atâta negare a realității, atâta partizanat stupid, atâta meschinărie într-un post de televiziune, altădată foarte profesional și imparțial, este o rușine de proporții a jurnalisticii mondiale actuale.Read more…
Veteranul
Multe dintre actualele relatări din media îmi amintesc de cazul unui veteran din cel de al Doilea Război Mondial, un bătrân pe care l-am cunoscut acum 15 ani prin natura serviciului meu. Când l-am cunoscut eu, în 2009, avea 83 de ani și își ducea viața într-un scaun cu rotile, într-un sat din Munții Apuseni. Poate că nici nu l-aș fi cunoscut, dacă nu aș fi lucrat atunci în administrația județului, cu responsabilități în sfera asistenței sociale. Bătrânul infirm a venit în audiență la prefectul județului ca să-i solicite ajutorul în obținerea unui scaun cu rotile cu baterie electrică, pentru o deplasare mai ușoară. L-au adus la Prefectura județului doi băieți tineri din satul lui, dintre care unul era însoțitorul la care îi dădea dreptul legea. Veteranul avea la vremea aceea o pensie nu prea mare. Am aflat povestea lui fiindcă prefectul m-a chemat să asist la audiență, împreună cu un alt coleg. La 19 ani, în ultimele săptămâni ale războiului, pe când lupta în Munții Tatra din Slovacia, un glonț i-a atins coloana vertebrală făcându-l infirm pentru tot restul vieții. De 64 de ani era paralizat de la brâu în jos. Read more…
Semmering omagiază memoria lui Theodor Herzl
Vă veți întreba de ce Semmering, regiunea Alpilor vienezi, la 90 km sud de Viena, a fost aleasă pentru omagierea personalității lui Theodor Herzl. În urmă cu 120 de ani, în 3 iulie 1904, în regiunea Semmering, în sanatoriul din Edlach an der Rax, se stingea din viață, la numai 44 ani, cel care scria în jurnalul său, în ultimele săptămâni de suferință: “Es gibt Ideen denen man nicht entrinnen kann” (Există idei de care nu poți scăpa), sintetizând astfel întreaga sa viață. Localitatea Semmering, inexistentă până în 1854, când Carl von Ghega a construit calea ferată și gara de la cea mai mare altitudine din Europa, a cunoscut o dezvoltare uimitoare, devenind la sfârșitul secolului al XIX-lea cel mai monden loc de vacanță din Europa. Legea din 1870 care permitea populației evreiești să dețină terenuri a fost premisa dezvoltării regiunii Semmering, de fapt o trecătoare pustie, cu văi adânci și munți înzăpeziți. Peisajul sălbatic devine, la răspântia dintre secolele, o scenă magică pentru proiectele protagoniștilor societăților creștine și evreiești vieneze care au creat în jurul anului 1900 un trademark: Viena ca epicentru a Modernismului european. Astfel, pornind de la zero – aici nu exista nici biserică, nici preot, cimitir sau berărie – apărea o colonie de vile impozante și un nou Corso, în jurul Hotelului Südbahn și a gării, purtând amprenta și stilul arhitecților care construiseră palatele de pe celebra Ringstraße din Viena. Zilele trecute, la Austrian Cultural Forum din New York a avut loc conferința Vienna 1900. Birth of a Visionary Movement șiprezentarea cărții istoricului și jurnalistul Richard Cockett Vienna. How the City of Ideas Created the Modern World. Un capitol special al cărții este dedicat conflictului dintre modernism, o societate deschisă și tradiționalismul german cu antisemitismul din acea perioadă.Read more…
Căldură mare
„O să fie bine și la vară cald” obișnuia să spună tatăl meu, adică „nu te necăji, totul se va rezolva”. Dar cum tata nu mai e printre noi de peste treizeci de ani, mă îndoiesc că avea în vedere încălzirea globală și căldurile din zilele noastre. Fiica mea, care trăiește lângă Marea Mediterană, chiar nu se necăjește. La ea aerul condiționat funcționează fără oprire vreo șase luni pe an și nimeni nu se miră. Până la un punct îi dau dreptate. Uneori este atât de cald, încât nu avem încotro. Dar dacă toată lumea ar vrea să stea la aer condiționat, întreg globul pământesc nu ar putea furniza suficientă energie – oricum, un procent tot mai mare al consumului global de energie este folosit pentru răcire. Iar aerul condiționat este o sabie cu două tăișuri. Căldura din case e scoasă în stradă, astfel că orașele se încălzesc și mai mult. Producerea energiei este însoțită de cantități enorme de bioxid de carbon care accelerează încălzirea globală. Iar dacă agenții frigorifici se eliberează în atmosferă, ei au un puternic efect de seră. Deci, oricum am privi problema, aerul condiționat este problematic. Oare se poate și altfel? Da. Dar în societatea modernă această artă se pierde treptat. Aș vrea să prezint diverse strategii de răcire bazate pe un consum minim de energie – unele cunoscute de toată lumea, altele chiar foarte originale, dezvoltate de popoare care trăiesc în zone cu climă caldă. Deci pentru a ne bucura de o temperatură cât de cât suportabilă în casă, avem două posibilități: să limităm încălzirea și să încercăm să ne răcim locuința.Read more…
Lunga vară fierbinte
În luna iunie, în toiul verii fierbinți, am petrecut o vacanță plăcută și utilă și, printre altele, am participat la lansarea ultimei mele cărți la Cluj. În timpul ceremoniei, studiam publicul din sală și, spre uimirea mea, l-am descoperit pe vechiul meu prieten, Dr. Géza Molnár, unul din personalitățile epidemiologiei românești, pe care nu- mai văzusem de 37 de ani, de la plecarea mea din România. După terminarea festivității am stat de vorbă cu el cu mare plăcere. Am aflat că fusese invitat de vechea mea prietenă Judit Mureșan (şi ea, autoare în Baabel) pentru a-mi face o surpriză plăcută. Vorbind cu reprezentanții Comunității Evreiești din Cluj, președintele Dorel Ornescu și vicepreşedintele Gheorghe Eisikovits, am descoperit după mai bine de cinzeci de ani că nu am fost singurul care îi făcusem, cândva, curte unei fete tinere și frumoase… Dar ea nu s-a măritat cu niciunul dintre noi. Ce nu află omul chiar și după zeci de ani! Întâlnirea anuală a colegilor de liceu, eveniment întotdeauna plăcut, petrecut cu frumoasele mele colege și bunii mei colegi, a devenit o tradiție. Read more…
Cum să murim cu demnitate?
Acest scurt articol este poate o continuare firească a celui pe care l-am publicat în ediția anterioară a revistei Baabel, întitulat “Cum să murim bătrâni şi sănătoşi”, dar, cred eu, este mult mai realist. În urmă cu câteva zile a apelat la mine un vecin pentru un sfat care, la prima vedere, părea unul medical. Dar nu a fost așa. Sfatul pe care mi-l cerea era mult mai complex și nu am reușit să-i dau un răspuns satisfăcător. După moartea mamei vecinului, tatăl lui nonagenar a rămas singur, doar cu o îngrijitoare care se afla la el în permanență. În plus, fiul lui locuia în apropiere. Cu cât treceau anii, semnele de demență (care existau încă înainte de moartea soției) se agravau. Nu au ajutat nici nenumăratele consultații cu psihogeriatri, nici medicamentele, nici internările la spital pentru a detecta o eventuală cauză organică a demenței. Bătrânul decădea tot timpul, atât cognitiv cât și fizic. Nu se mai putea scula din pat. Pierduse și controlul asupra sfincterelor și avea nevoie în permanență de scutece. Dar poate cea mai mare problemă era că de la o vreme refuza orice mâncare și băutură, pentru că îi venea greu să înghită. În rest era perfect sănătos…Read more…