Cei doi bătrâni din povestea mea erau frumoși, fără riduri și parcă nici păr alb nu aveau. Mi se păreau de o vârstă matusalemică, dar acum știu că erau mai tineri ca mine, cea de astăzi. În copilărie mergeam la ei să cumpăr semințe prăjite de floarea-soarelui, în cornete făcute din pagini de caiete de școală ajunse nefolositoare. Credeam că s-au născut bătrâni, că asta a fost alegerea părinților lor și că pentru mine mama alesese altceva: să mă nasc bebeluș și să tot cresc. Nu-mi era frică de ei. Nu cred că mi se citise / spusese vreo poveste despre vreo bătrână sau bătrân care să vrea răul copiilor, iar pe „bătrânii” din familia mea – bunici, unchi, mătuși – îi plăceam mult. Câteodată îl găseam pe bătrân ridicat pe marginea patului, așteptând cuminte ca bătrâna să-mi dea marfa pentru care venisem. El depindea mult de ea. Probabil nu reușea nici să se îmbrace singur și nici să se deplaseze fără ajutor. Alteori îl găseam la masă. Nu mă întreba nimic, dar probabil că în ochii mei vedea curiozitatea legată de ce văd prin cameră. Ce pot să afirm cu certitudine este că în simplitatea vieții lor erau ordonați și trăiau în curățenie. Nu i-am văzut niciodată mâncând semințe așa cum, mai târziu, vedeam că obișnuiesc să facă vânzătoarele de semințe de pe stadioane. Poate nici nu mai puteau, nu mai aveau dinți.Read more…
Pe scurt despre istoria evreilor din Persia (I)
Istoria evreilor în Persia începe în anul 539 î.Hr., când Cirus cel Mare a cucerit Imperiul Babilonian și a pus capăt captivității babiloniene, care a durat aproximativ 50 de ani. Imperiul Persan era împărțit în așa-numitele satrapii, iar una dintre ele era satrapia Iudeea. Acolo au început lucrările pentru construirea celui de-al doilea Templu din Ierusalim. O parte din evreii din Babilon au decis să nu se întoarcă în Iudeea și au rămas în Mesopotamia sub dominație persană. Aceste comunități au devenit cu timpul centrul evreiesc cel mai important de atunci. În această perioadă au avut loc evenimentele care au devenit subiectul Cărții Esterei, care reprezintă și o interpretare evreiască a Novruzului, sărbătorea persană a Anul Nou. Nu există dovezi istorice pentru evenimentele legate de Estera, Mardoheu și Haman, iar redactarea Cărții Esterei a avut loc mult mai târziu, în perioada elenistică. În secolele de după Cirus, evreii au rămas în mare parte în inima Mesopotamiei, și doar câțiva s-au stabilit mai departe spre est, în Persia elenistică și mai târziu aflată sub stăpânirea parţilor. În anul 399, Yazdegerd I a fost întronat ca șah persan care a fondat dinastia sasanidă. El era supranumit „Păcătosul” (al-Athīm) și avea o soție evreică pe nume Shushandukht, fiica exilarhului[1] de atunci, Huna ben Nathan. Ea a încurajat stabilirea evreilor babilonieni în centrele de guvernare persană. Cea mai importantă dintre aceste așezări se numea Yahoudiya și era un fel un cartier periferic al micii așezări persane Gay, din vecinătatea frontierei. Barhram al V-lea, fiul lui Shushandukht și Yazdegerd, a extins Yahoudiya, fondând orașul Isfahan, care este și astăzi unul dintre cele mai mari orașe din Iran.Read more…
Cine a fost Ruth Westheimer?
În 12 iulie 2024 s-a stins din viață, la 96 de ani, Ruth Westheimer, poate cea mai faimoasă sexologă din lume. Iată pentru început un interviu televizat pe care l-a realizat în 1989 (la vârsta de 61 de ani) în Israel. Ea vorbește liber despre sex. Din păcate interviul nu este subtitrat. M-a surprins ebraica ei excelentă, cu toate că a trăit numai cinci ani în Israel, dar, ce-i drept, obișnuia să vină în vizită în fiecare an. Ruth s-a născut în Germania, într-o familie de evrei ortodocși sub numele de Karola Ruth Siegel. În “Noaptea de Cristal” în 1938, tatăl ei a fost luat întâi la Dachau și apoi a fost ucis la Auschwitz în 1942. În ianuarie 1939, când era o fetiţă de 10 ani, mama și bunica ei au hotărât s-o trimită la o școală de fete din Elveția. Așa a fost salvată viața lui Ruth. Toată familia ei a fost exterminată de naziști. În 1945, la vârstă de 17 ani, Ruth a emigrat în Palestina Mandatară, unde a trăit în diferite kibuțuri. Acolo, la vârsta de 17 ani, a avut prima experiență sexuală, după care a rămas însărcinată și s-a văzut nevoită să-și crească singură copilul. Poate că această întâmplare nefericită ar fi putut fi prevenită dacă ar fi avut mai multă experiență? În orice caz se pare că aceasta a fost sursa care i-a trezit interesul pentru educația sexuală. Fără a se lăsa descurajată, mititica Ruth (avea numai 140 cm înălțime) s-a înrolat în formația militară Hagana și a participat activ în Războiul de Independență al Israelului, în care a fost grav rănită la ambele picioare.(1) După război s-a stabilit la Ierusalim.Read more…
Autobiografia Goldei Meir
Ar fi peste puterile mele să vorbesc despre această carte, mă voi mă voi limita să rezum doar prefața scrisă de Mihai Răzvan Ungureanu la prima ediție în limba română a cărții din 2023, tradusă din engleză de Dan Doboș, la editura Omnium, București: Golda Meir, My Life. Cartea a apărut initial la Londra în 1975. Iată un foarte scurt rezumat : Golda Meir, considerată „Doamna de Fier” a politicii israeliene, s-a născut la Kiev în 1998. A emigrat împreună cu familia în SUA. În 1921 s-a stabilit în Palestina, la început într-un kibuț. Încă din această perioadă a intrat în politică. După proclamarea independenței Israelului a fost ministru al muncii și ministru de externe, ajungând în funcția de prim-ministru în 17 martie 1969. În urma Războiului de Yom Kipur, în care la început Israelul a suferit pierderi mari, ea a fost criticată și și-a dat demisia în 1974. A murit în 1978. Despre Golda Meir s-a scris foarte mult, atât în timpul vieții, cât și biografii postume. În opinia istoricilor, cele mai importante ar fi cartea scrisă de fostul ei purtător de cuvânt, Meron Medzini, Golda Meir, A Political Biography apărută în 1990, apoi Golda Meir – The Iron Lady of the Middle East, scrisă de jurnalista Elinor Burkett, apărută în 2008 și în special filmul din 1982 A Woman Called Golda, regizat de Alan Gibson, în care rolul principal este jucat magistral de Ingrid Bergman.Read more…
Iarăși cafeaua!
În aceste zile în care tot mapamondul, mai ales ”mapamondul meu”, e (pre)ocupat cu/de subiecte extrem de serioase, aș zice vitale, pentru viitorul țării m-am gândit că merită să schimbăm puțin direcția și poate că, îndepărtându-ne de prezent, vom uita măcar o clipă cât de urât și de amenințător este. Și încă o mențiune: nu sunt zaharisit, nu am (încă) semne de Alzheimer și nu uit despre ce am scris în trecut (decât în parte!). Îmi amintesc bine că în urmă cu câțiva ani am dezvoltat în Baabel povestea cafelei ”mele”. Am recitit textul și voi încerca să nu mă repet. Subiectul, așa cum l-am mai prezentat, e foarte aproape de sufletul meu, aș zice că face parte componentă din cine sunt eu și de aceea poezia alăturată a venit ca o mană cerească, pentru că, alături de propriile mele opinii despre tot ce vrei, politică, artă, literatură, climă, psihologie umană, ș.a.m.d, eu am o părere foarte clară despre cafea și puțin îmi pasă dacă din tot mai puțini sunt de acord cu mine, sau dacă vor găsi în cele ce urmează ”urme” din eseul publicat deja, sau simptome clare de senescență înaintată. Și dacă nu mă înșel, subiectul cafelei negre merită a fi rediscutat și asta din cel puțin două motive. Primul este că băutul cafelei e un fenomen ubicuitar: în întreaga lume aproximativ un miliard de indivizi beau zilnic cafea, consumul ridicându-se la aproximativ 2 miliarde de cești în fiecare zi.Read more…
La catedră
La începutul anilor 1990 am lucrat câțiva ani, mult prea puțini, în învățământ. De ce spun ”și eu”? Fiindcă în familia mea munca educativă de la catedră a fost o tradiție. Ea a început acum mai bine de un veac cu străbunicul meu, învățător în satul Cuzap din Bihor, acolo unde memoria lui este încă frumos păstrată de săteni. Și bunicul meu a fost învățător înainte de al Doilea Război Mondial, desăvârșindu-și apoi educația ca logoped. Tatăl meu a terminat și el specializarea didactică la nivel de liceu, dar nu a profesat decât un an sau doi ca suplinitor, devenind apoi jurist. Iar mama mea, memoriei căreia dedic acest articol, a fost educatoare și toată viața a nutrit o adevărată pasiune pentru meseria ei. În copilăria și în adolescența mea auzeam zilnic ce se întâmplă în căminul cu 350 de copii pe care l-a condus timp de 14 ani: ce spuneau copiii, cum reușeau lecțiile, care preșcolar – pe atunci se mai numeau și ”șoimi ai patriei” – o uimea cu imaginația sau cu talentul deosebit, ce activități plănuia și cum reușea să îmbunătățească condițiile în căminul unde copiii stăteau de la șapte dimineața până la șase seara. Toate acestea mi-au insuflat o mare considerație pentru activitatea didactică și, prin conjuncturile vieții, în 1993 am ajuns și eu să predau la un liceu orădean. Read more…
Un om a mușcat un câine. Pe marginea scandalului de la Spitalul Sf. Pantelimon
Titlul de mai sus e clasic, el prezintă adevărata față a mijloacelor de comunicație din toate timpurile. Niciun ziar, niciun post de radio sau de televiziune nu se ocupă de un incident în care un câine a atacat un om, dar situația inversă este întotdeauna un subiect care ”se merită” difuzat și dezbătut. Înainte de toate aș dori să avertizez cititorul: de aici, de la peste 1500 de kilometri distanță, nu mă încumet să prezint un punct de vedere personal privitor la cele întâmplate (sau nu) în secția ATI a susnumitului spital. În cele ce urmează aș dori să prezint anumite aspecte ale activității specialității de anestezie-terapie intensivă în general, bineînțeles referindu-mă la campania de presă care se ocupă intens de acest episod. Ideea titlului de mai sus mi-a apărut instantaneu, dar deloc întâmplător. E de-ajuns ca o declarație – încă neverificată – a unei asistente medicale să arunce o umbră asupra unor medici anesteziști, ca opinia publică să ceară pedepsirea pe loc, sub forma cea mai gravă, a unor doctori a căror vină e departe de a fi dovedită. Pe vremea mea, sub acel regim de care nimeni nu mai vorbește, dar pe care nu-l pot uita, se spunea: nimic nu e întâmplător! După umila mea părere, nu întâmplător actuala campanie de denigrare, de împroșcare cu noroi, de defăimare este dusă împotriva profesiei care este și a mea. Lista motivelor pentru care disciplina ATI e pusă la zidul execuției e lungă și dureroasă.Read more…
Politică și corupție în Olimp
Olimpiadele sunt evenimentele de vârf ale sportului mondial și mulți, printre care și eu, petrecem ore în șir în fața ecranelor care transmit competițiile olimpiadei. Recenta olimpiadă de la Paris a excelat atât prin organizare (inclusiv excelenta ceremonie de deschidere), cât și prin calitatea competițiilor sportive. O mană sufletească pentru iubitorii de sport! La competiție au participat 206 de state printre care și o delegație a refugiaților. La Paris au participat 37 de sportivi refugiați, mai ales din statele musulmane dictatoriale (Siria, Iran, etc.) Menționez excelentele rezultate ale delegațiilor sportivilor români și israelieni. Din păcate însă, câteodată acest adevărat festival al sporturilor este umbrit de politizare și chiar de corupție. Olimpismul promovează excelența în sport, prietenia și respectul reciproc. Într-o lume ideală, politica și corupția ar trebui să fie excluse de la olimpiade. Iată cele șase principii care stau la baza jocurilor olimpice: – Evitarea discriminării de orice fel.
– Durabilitatea în dezvoltarea economică, socială și a mediului înconjurător.
– Umanismul – în centrul atenției se află omul.
– Universalitatea. Sportul aparține tuturor și impactul său este universal.
– Solidaritatea. Comitetului Olimpic Internațional ajută comitetele naționale, mai ales pe cele care au cea mai mare nevoie.
– Sportul, educația și cultura trebuie să meargă mână în mână.
Să le luăm pe rând și să vedem în ce măsură aceste principii sunt respectate.Read more…
Situaţia unui medic iranian – un caz banal (din multele) de acolo
Eu trăiesc în Israel și de când am emigrat, am fost preocupat de situația noii / vechii mele țări, în special în ceea ce privește pericolul venit din afară. Treptat, numărul statelor cu adevărat vrăjmașe a scăzut simțitor, pe măsură ce numărul țărilor arabe și musulmane care au recunoscut Israelul ca stat independent a crescut. Un singur subiect a rămas constant pe lista grijilor pe care și le face fiecare israelian – paranoic sau nu – urmărind ceea ce se petrece în lumea sa mai mult sau mai puțin apropiată: Iranul. Ca să nu mai amintim faptul că un membru al ONU încalcă cu seriozitate și cu încăpățânare articolele Cartei acestei organizații. Astăzi Iranul este un ”stat-model” în care totalitarismul, fundamentalismul, prigoana și minciuna și-au dat mâna în procesul de dominare a unei națiuni de zeci de milioane, care timp de 2500 ani a fost o monarhie, nu – ferească Cel de Sus – un exemplu de democrație și egalitate, dar nici de despotism și cruzime. Libertatea de expresie, prescrisă în constituția iraniană, dispare atunci când ”afectează principiile fundamentale ale Islamului” (Articolul 24). Prin urmare, restricțiile includ în primul rând religia: niciun alt grup religios, în afara celui islamic șiit, nu-și poate exercita liber drepturile în țara care se consideră bastionul libertății în Orientul Mijlociu. Individul poate fi pedepsit pentru homosexualitate, critică publică la adresa regimului și orice abatere de la prescripțiile religioase impuse de un Islam crud, obsesiv, violent și antiuman… În cele ce urmează e vorba de un coleg, un medic iranian, Dr. Ahmadreza Djalali. S-a născut în 1971 și a absolvit Universitatea de Medicină din Teheran. E căsătorit și are doi copii.Read more…
Vară toridă cu drone, obuze și rachete – 4
Israelul a înscris trei goluri spectaculoase în poarta frontului pan-terorist islamic din jurul granițelor sale: atacul aerian masiv asupra portului Hodeidah din Yemen, fortăreața strategică a houthi-lor, eliminarea șefului statului major al organizației pro-iraniene Hezbollah, Fuad Shukr la Beirut și lichidarea liderului politic al Hamas, Ismael Haniyeh la Teheran a fost un hat trick care a uimit întreaga lume. Utilizez termeni din fotbal, deoarece încerc să diminuez voit încărcătura tragic-dramatică a acestor evenimente-limită deosebit de grave. Israelul riscă enorm cu acest trio de operațiuni spectaculoase de mare succes, care însă de moment îi conferă un avantaj strategic și operațional. A lovi cu brio Hamasul în epicentrul puterii teocratice de la Teheran este un succes militar greu de depășit. Practic mesajul Statului Evreu către Iran este că îi putem lovi crunt, oricând și oriunde, chiar în țara lor, suntem în stare să anihilăm orice lider care dorește și acționează pentru lichidarea noastră ca stat. Analog este și mesajul trimis către temuta organizație Hezbollah, aripa înarmată a Iranului din Liban și Siria, prin scoaterea definitivă din scenă a liderului militar al acesteia. Merită menționat că în cursul conflictului de uzură cu Hezbollah, demarat imediat după operațiunea Hamas din 7 octombrie 2023, Israelul a eliminat, rând pe rând, mai mulți conducători militari ai Hezbollah. Bineînțeles că aceste asasinate țintite nu aduc nici pacea, nici înfrângerea acestor organizații teroriste înarmate până în dinți (dar în surdină) de Iran și de alte state arabe radicale. Ele însă le slăbesc eficiența, le dezorganizează, le demoralizează pe termen scurt și le demonstrează că Israelul va fi extrem de greu de șters de pe hartă, cu evreii aruncați în mare ori izgoniți înapoi în Europa sau America. Read more…
Sunetul muzicii – de la Mozart la Festivalul de la Salzburg
În timp ce vreo 170.000 de swifties cu paiete și cu pălării de cowboy se îndreaptă spre Viena pentru concertele lui Taylor Swift, eu părăsesc orașul pentru Festivalul de la Salzburg. Unele dintre prietenele mele – din generația mea, se înțelege – se pregătesc să strălucească în bluze sau fuste cu paiete, dar eu am preferat să-mi cumpăr o rochie nouă pentru Don Giovanni. Nu este o povestire scrisă cu naivitate sau indolență, acum când lumea arde. Să nu credeți că vor urma rânduri despre niște babe care se piaptănă. Există artiști care au schimbat lumea. Hype-ul pentru turneul de concerte a lui Taylor (la 34 de ani, cu o avere estimată la 1,3 miliarde USD), a făcut să crească din nou inflația într-o Europă bântuită de criză economică, de conflicte sociale și de tenebrele trecutului. Îmi pot imagina cum, în secolul al XVIII-lea, oamenii au perceput “copilul-minune” Mozart exact cum i-am admirat noi pe Michael Jackson, Britney Spears sau Ciley Myrus. La fel ca aceste vedete ale muzicii pop, ale căror părinți au devenit managerii și directorii de marketing ai propriului copil, și “Wolferl”, cum era alintat de tatăl lui, Leopold, a avut aceeași soartă. Leopold, el însuși muzician, a considerat talentul extraordinar al fiului ca pe un dar al lui Dumnezeu și a dorit să arate lumii întregi – pe atunci Europa – virtuoz al pianului și al compoziției la numai 6 ani. Mozart a trăit la Viena poate ca Amy Winehouse, Kurt Cobain sau Elvis Presley, în petreceri opulente, apartament luxos, având o slăbiciune pentru haine extravagante și descoperirea unor noi voci feminine pentru operele sale. Starurile pop au lăsat în urma lor averi spectaculoase, drepturi de autor, pelerinaje la Graceland sau Neverland Ranch.Read more…
America văzută de jos și de aproape – din New York, unde locuiesc
În anul 2007 am hotărât să-mi exercit dreptul de vot. În America, două mari partide, republican și democrat, se întrec pentru a obține conducerea țării pe o perioadă de 4 ani. Pentru a avea o valoare reală, votul meu, unul din zecile de milioane de voturi, trebuia dat unuia din cele două partide mari, situate pe poziții opuse, și nu vreunui partid mic, fără șanse de câștig. Sub acest aspect, alegerea nu era dificilă, trebuia doar să decid care din cele două alternative e mai bună – sau mai puțin rea. Dificultatea cu care m-am confruntat atunci a fost să înțeleg platitudinile debitate cele două părți. De aceea eu m-am concentrat asupra calităților celor doi candidați la președinție. Am votat pentru candidatul republican pentru simplul motiv că cel democrat, Obama, care a câștigat alegerile, mi s-a părut un politician fără vreo realizare care să-i justifice aspirația la funcția de președinte al SUA. Din puținele date care îmi stăteau la dispoziție știam că tatăl lui, venit la studii în America, s-a întors în Kenya, la soția de care nu divorțase, lăsând-o pe partenera lui americană, albă, să-și crească singură copilul, Barak Hussein Obama. Acesta și-a făcut studiile la Harvard, unde a fost directorul revistei studențești Harvard Law Review, fără să scrie un singur rând în această revistă. După terminarea studiilor a activat ca organizator comunitar, adică mergea la comunitățile de negri săraci și îi informa despre ajutoarele la care aveau dreptul.Read more…
Statui distruse
Statuile și monumentele simbolizează idei / ideologii politice, sociale, culturale, etnice sau religioase, reprezentate prin figuri de oameni importanți, animale, zei, scene din războaie sau din alte evenimente importante. Ele reamintesc oamenilor din acea generație și din următoarele generații despre aceste fapte, unele pozitive, altele negative, de exemplu statuile ridicate în “cinstea” rasiștilor sau dictatorilor. În privința statuilor, două lucruri m-au impresionat mult în trecut. Unul în sens negativ și celălalt pozitiv. M-a șocat când teroriștii islamici Taliban au distrus celebrul complex de statui ale lui Buddha sculptate în stâncă din regiunea Bamiyan, Afghanistan, datând din în secolul al VI-lea.(1) Pentru Taliban, statuile reprezentau idolatrie și nimănui nu-i păsa că ele erau și un monument cultural al omenirii. La proiectul de distrugere au participat ingineri din Pakistan și din unele țări arabe. Muzeul Memento Park din Budapesta este un “cimitir de statui” din fostul regim comunist. L-am vizitat acum vreo 20 de ani, când încă nu era muzeu. Alături de statuile marilor capi comuniști și toate simbolurile propagandei regimului, muzeul include acum și o mașină Trabant de producție RDG,Read more…
Să călătorim… cu degetul pe hartă
Dacă îmi amintesc bine, acestea erau cuvintele dlui Brândușe, profesorul nostru de geografie care ne-a fost și diriginte. Odihnească-se în pace! La drept vorbind, pe atunci nici nu prea erau alte opțiuni. Îmi amintesc că atunci când am părăsit România aveam 20 de ani și eram obsedată de călătorii. Am călătorit destul de mult prin Europa, am făcut și două excursii mai lungi, în SUA și în China, dar tot mai mult îmi plăcea să-mi petrec vacanța într-un loc cunoscut: întâi la bunici, apoi la socri sau la Praga, unde am fost de nenumărate ori. Aș mai adăuga și un sat din Pădurea Neagră, unde părinții mei obișnuiau să-și petreacă vacanțele și am fost și eu de câteva ori. În ultima vreme prefer călătoriile virtuale. Armchair tourism. Nu trebuie să-mi bat capul cu detaliile tehnice, doar să mă așez comod și să privesc ce au văzut alții. Parcă în viața reală aș fi ajuns vreodată în Costa Rica sau în Patagonia? Sau chiar numai „la doi pași”, în Liban sau în Siria? Dar iată că nu demult am avut o surpriză: un vlog de călătorie m-a luat la… Lupeni! Am revăzut chiar casa bunicilor mei!! Bunicii au plecat în Israel în 1966 și de atunci multe s-au schimbat. Orașul a crescut, dar și anii au lăsat urme, ce părea atunci nou și strălucitor e acum destul de jerpelit… Dar nu contează. Cu un mic efort de imaginație m-am revăzut în locurile copilăriei mele. În 1956, când bunicul a împlinit 60 de ani, și-a pierdut postul din Timișoara. Dar el nu voia să se pensioneze și a acceptat un post la Lupeni. Era probabil singurul dermatolog din oraș..Read more…
Oameni pe care i-am cunoscut. George Sbârcea – un destin artistic fabulos
Cȃnd m-am căsătorit mama soacră mi-a dăruit o carte în limba maghiară intitulată Szép város Kolozsvár (Oraş frumos e Clujul meu), scrisă de un scriitor-muzicolog şi diplomat romȃn, George Sbȃrcea. În acest artcol din cadrul ciclului “Oameni pe care i-am cunoscut”, mi-am propus să le prezint cititorilor personalitatea complexă şi multilaterală a lui George Sbȃrcea (1914-2005). L-am cunoscut în adolescenţa mea, la mijlocul anilor 1960, cȃnd el locuia în Capitală și venea să ne viziteze la Cluj. Era o cunoştinţă apropiată a părintelui meu care era un bun muzician, membru în orchestra “Goldmark” a medicilor evrei din perioada interbelică. Relaţia cu George Sbȃrcea era legată de dragostea pentru muzică, dar avea și alte aspecte. Îmi aduc aminte de el, ca un domn mai degrabă scund, îmbrăcat pedant, carismatic și cu un umor ieşit din comun. Venea împreună cu prima lui soţie, de etnie maghiară, Anna Bodó, şi cu cele două fiice, Tereza și Cristina. În timpul mesei conversaţia se desfăşura în limba maghiară. Sbȃrcea stăpȃnea limba maghiară la nivel de limbă maternă, dar mai vorbea fluent încă cinci limbi de mare circulaţie. Cu cele două “zȃne”, cum îşi alinta George Sbȃrcea fiicele, discutam romȃneşte. Personalitate multilaterală, a avut numeroase legături cu lumea artistică, muzicală, literară şi politică a epocii sale, printre care îi amintesc pe Louis Armstrong și regizorul egiptean de origine maghiară Széfeddin Sefket Bey.Read more…
Primul rid
În acea dimineaţă am ajuns prima la birou. Mi-am scos pudriera din poşetă şi înainte de a-mi aranja obrajii îmbujoraţi şi uşor transpiraţi după efortul urcării străzii Republicii, am observat cu stupoare că în jurul gurii îmi apăruse (din senin) o linie, ca o trăsătură fină de condei. Un rid! Nu-mi venea să cred. Încă nu împlinisem 27 de ani şi tocmai cu câteva zile în urmă, când ne-am clătit ochii la raionul de cosmeticale cu Feli, colega mea de birou, şi am cerut un produs nou (un tub pe care scria ceva în poloneză), vânzătoarea ne-a spus: „E o cremă antirid, voi sunteţi prea tinere şi încă nu aveţi nevoie!” Ridul neobrăzat de pe obrazul meu contrazicea afirmaţia vânzătoarei, infirmându-i competenţa şi întristându-mă peste măsură. Eram gata-gata să izbucnesc în plâns, când am auzit din prag vocea sonoră a lui Piţi, colegul meu înalt, mereu pus pe şotii, cu doar câţiva ani mai mare decât mine, dar cu o alură de etern adolescent. – Ce-i cu tine, Andreluţa? Ţi s-au înecat corăbiile? – Mi-a apărut un rid! Piţi, unul dintre cei mai harnici şi talentaţi informaticieni de la Cercetare, venea la lucru în zori pentru a-şi rula netulburat programele în Sala Calculator, iar de la ora opt (când începea programul nostru) îşi făcea rondul prin birouri pentru a afla noutăţile şi a le duce mai departe. Era un fel de mesager hazos şi sfătos care poposea pe la colegii de la toate etajele. Silueta lui înaltă umplea încăperea, umorul său debordant ne descreţea frunţile şi avea un talent special de a-şi imita colegii (şi şefii). În scurt timp tot Centrul a aflat de păţania mea. Piţi mă maimuţărea, privindu-şi palma (care înlocuia oglinda), luând o mină disperată şi oftând „Uite, mi-a apărut un rid! De unde o fi răsărit?!” Pot spune cu mâna pe inimă că primii trei ani şi jumătate din „câmpul muncii”, petrecuţi la Centrul Teritorial de Calcul Electronic (CTCE) Cluj, au fost cei mai frumoşi din cele peste patru decenii pe care le-am lucrat înainte de pensionare.Read more…
Povestea din spatele unor filme celebre
Cultura americană este cunoscută marelui public, în special din filme și seriale. Voi aminti două: Dirty dancing și serialul The marvelous Miss Maisel care poate fi văzut pe platformele de streaming. Sigur că mai sunt și altele, dar eu mă voi referi doar la acestea care sunt cunoscute unui număr mai mare de oameni. Povestea din spatele acestor filme începe în anii ’50, iar eu, ca nou venită în America, aveam să aflu despre ea de la soțul meu, Harris Salomon, care este președintele companiei Atlantic Overseas Pictures și produce un documentar despre renumitul Grossinger’s Country Club din Munții Catskill, New York. Premiera va avea loc în această iarnă, la festivalul de film Sundance. Hotelul Grossinger’s a inspirat locația pentru celebrul film Dirty Dancing. Recent am avut privilegiul să particip la cel de-al doilea festival anual Borscht Belt, care a avut loc în Ellenville, New York. Această experiență mi-a oferit o perspectivă fascinantă asupra unei ere demult apuse, dar încă vie în amintirile multor americani. Ca nou venită și ca persoană născută în Europa, această incursiune în istoria Borscht Belt a fost nu doar o experiență culturală captivantă, ci și o oportunitate de a reflecta asupra diferențelor dramatice dintre viața evreilor americani și cea a coreligionarilor lor din Europa care, în a doua jumătate a secolului XX, încercau să își revină după Holocaust, iar unii căutau să părăsească țările de estul Europei în care se instalase regimul comunist și să înceapă o viață nouă pe alte meleaguri.Read more…
Impresii canadiene (II)
După cele câteva zile petrecute la Mississauga și împrejurimi, așteptând să depășesc problemele create de diferența de fus orar, am pornit spre marea aventură – o excursie de vreo 10 zile în care urma să vizităm Quebec, Montreal și Ottawa. Începutul l-am hotărât eu, adică i-am spus nepoatei mele Andreea că vreau neapărat să vizitez Quebec. După ce a luat la cunoștință de dorința mea, ea a completat programul, astfel încât mă pot lăuda că am vizitat principalele orașe canadiene, inclusiv capitala. Desigur, erau orașele de pe coasta de est, dacă aș fi vrut să ajung la Vancouver, pe coasta Oceanului Pacific, ar fi însemnat să renunț la tot restul. Poate next time, dacă va mai fi, ceea ce nu cred. A fost un periplu minunat, cu avionul, trenul, autocarul, taxiul și pe jos; a lipsit doar vaporul, dar nu am avut când. Și acum să le luăm pe rând. Quebec, unde era să mor de frig, deși era de-acum început de mai, este o mică bijuterie europeană, aș zice. Aduce puțin cu Sighișoara, dar este un oraș dominat de apă, de râul Saint Laurent. De fapt, în Canada apa este pretutindeni, culminând cu cele patru râuri din Ottawa. Ne-am plimbat pe străduțele cu piatră cubică, am citit istoria clădirilor, toate renovate, și am făcut cunoștință cu istoria orașului, cu rolul Franței și cu puternica prezență a culturii franceze. Am fost la muzeu, la expoziția inuiților, la restaurante cu specific local (care nu mi-a plăcut), am fost prin magazine, am văzut și partea nouă a orașului, cel puțin atât cât s-a putut vedea în patru zileRead more…
Împăratul Diocleţian între apoteoză şi blestem – un roman istoric
M-am întrebat uneori cine prezintă istoria mai pe înțelesul cititorului intelectual mediu, non-profesionist: studiul istoric sau romanul istoric. Mi-am răspuns mie însumi că deși istoricul profesionist, producător de știință, preferă studiul academic, cititorul non-profesionist, consumator de știință, căruia îi este dificilă o asemenea lectură, preferă romanul istoric. Această specie literară îi oferă atât cunoștințe istorice generale sub formă popularizată, cât și o lectură plăcută. Cititorii săi posibili înțeleg mai ușor tabloul societății existente cu decenii, secole sau milenii în urmă și pot lua exemplu de la aceasta, cu condiția ca reconstituirea istorică romanțată să fie făcută cu atenție, corectitudine și talent. Parafrazând o afirmație făcută de Bogdan Petriceicu Hașdeu cu circa 150 de ani în urmă, putem spune că autorul unui roman istoric este și trebuie să fie „uvrier și artist”. Romanul istoric este undeva între istorie și literatură, două discipline diferite una de alta, dar care se unesc de această dată. M-am gândit la aceste lucruri atunci când am citit romanul istoric Dioclețian între apoteoză și blestem de Violeta Ionescu. Autoare de literatură beletristică, publicistă, jurnalistă, colaboratoare la lucrări de istorie popularizată, cu preocupări în domeniul studiilor clasice și a gândirii creștine, ea s-a ocupat de personalitatea împăratului Dioclețian (242/245 e.n. – 311/312 e.n.; a domnit în perioada 284 – 305). Read more…
Kamala Harris văzută prin prisma unui israelian
Dintotdeauna evreii americani au susținut liberalismul, democrația și egalitatea între diferite grupuri etnice. Astfel, încă de la sfârșitul anilor 1920,majoritatea lor tinde să voteze cu partidul democrat.Pe de altă parte,istoric, republicanii au sprijinit Israelul mai mult decât democrații. Unul din principale motive este solidaritatea evangheliștilor americani cu Israelul. Rezultatul este un paradox: republicanii sprijină Israelul în ciuda faptului că majoritatea evreilor americani votează cu democrații. Acest lucru continuă să se accentueze și pentru că tineretul evreiesc american își exprimă mai rar solidaritatea față de Israel. În schimb, o statistică publicată recent la televiziunea israeliană arată că 80% din israelienii care au drept de vot în SUA votează cu republicanii. Zilele trecute, un bun prieten care trăiește în America m-a avertizat: “Dacă Harris va fi președinta SUA, voi, israelienii, veți avea o viață mai grea”. Aceasta a fost și impresia mea în urma declarației publice a lui Harris după întâlnirea cu Netanyahu.Read more…