Cetatea orașului meu, Cetatea Oradiei cunoscută în vechime sub numele Varadinum, atestată documentar prima oară în anul 1113, păstrează în istoria ei de peste 900 de ani comori de știință și de cultură care merită studiate, aflate și prețuite. Una din aceste comori este existența în inima ei, pentru 200 de ani (1465-1667) a Meridianului Zero. Sau a unei variante a lui, ca să fim corecți. Stabilirea Meridianului Zero aici a avut loc în secolul al XV-lea și desfășurarea acestui demers va fi descrisă în cele ce urmează. Ne amintim din școală că Meridianul Zero este linia imaginară care traversează globul pământesc, unind cei doi poli și intersectând Ecuatorul, despărțind emisferele de est și vest și având rolul de linie de referință pentru observațiile astronomice; cu ajutorul lui se stabilesc coordonatele geografice, el fiind și meridianul universal pentru calcularea timpului civil sau a orei standard. Știm cu toții că în zilele noastre Meridianul Zero trece prin observatorul astronomic din Greenwich, localitatea din apropiere de Londra, acesta având longitudinea 0 grade. Fiecare loc de pe Pământ este măsurat în termeni de longitudine față de distanța sa la est sau la vest de Meridianul Zero. Dar nu a fost deloc așa întotdeauna. În istoria astronomiei și geografiei planetei noastre au fost etape multe prin care au trecut savanții până să ajungă la cunoașterea de acum, au fost multe căutări și încercări animate de strădania perpetuă de a ști cât mai mult despre planeta noastră și despre Universul în care este așezată. O astfel de etapă a fost la mijlocul secolului al XV-lea tocmai la Oradea.Read more…
Maranii (II). Câteva dintre comunitățile mai importante de marani
Spre deosebire de alte orașe-state din Italia, Ferrara și-a deschis larg porțile în fața evreilor expulzați din Spania. Orașul, situat în valea Padului, nu departe de Marea Adriatică, concura cu Veneția și Ancona în comerțul cu Orientul Apropiat. Conducătorii lui liberali, ducii d’Este, urau Spania și erau în conflict cu ambițiile teritoriale ale papei. Cu o generație mai târziu, ducele Ercole d’Este a oferit libertăți religioase și comerciale fără precedent noilor creștini din Peninsula Iberică, cu toate că știa că mulți dintre ei au revenit în secret la iudaism. Între 1530 și 1570, la Ferrara a înflorit primul și cel mai mare centru al evreilor marani din Europa și din lume. Odată cu succesul economic, Ferrara a devenit un magnet pentru refugiații din Spania și Portugalia. Bărbații au fost circumciși și au adoptat o formă rudimentară a religiei evreiești, iar femeile au învățat cum să țină o casă cașer. Chiar vestita Dona Gracia Mendes-Nasi a revenit la iudaism la Ferrara, unde s-a stabilit cu familia pentru o vreme, pregătindu-se să-și transfere averea în Turcia. Odată cu apariția Contrareformei, Alfonso al II-lea s-a supus presiunii Romei și a anulat multe din privilegiile evreiești.Read more…
Tablouri dintr-o expoziție. Jaful – un pas spre genocid
Știrea legată de vernisaj mi-a parvenit printr-un mesaj trimis de „Prietenii Sinagogii din Norrköping”, un grup de voluntari care și-au început activitatea cu doar trei ani în urmă, simultan cu terminarea lucrărilor de restaurare a templului ridicat cam la mijlocul secolului al XIX-lea, când Gothenburg și Norrköping erau singurele orașe de pe teritoriul Suediei care acceptau evrei. Mesajul expoziției despre care vorbesc este evident: jaful obiectelor de artă și cultură comis de naziști în timpul războiului reprezintă o pagină integrantă a istoriei Holocaustului. Ceea ce începe cu jaful de piese de artă și cărți devine în mod rapid o crimă contra omenirii, o metodă de a răpi tradițiile unui neam întreg. Ideea expoziției de la Muzeul din Linköping, oraș universitar la sud de Norrköping, se bazează în mare parte pe volumele autorului suedez Anders Rydell: Cum au jefuit naziștii tezaurul culturii Europei și Hoții de cărți. În căutarea bibliotecii dispărute, publicate de editurile Ordfront (2013) și Norstedt (2015).Read more…
Lupta lui Wilhelm Filderman pentru supravieţuirea evreimii române în timpul Holocaustului (I)
Amplificarea și extinderea măsurilor și a legislației antievreiești pentru eliminarea cvasitotală a evreilor din viața societății românești încep cu evenimentele din 5, 6 și 14 septembrie 1940, cu instaurarea Statului Național Legionar care se autodefinea naționalist-creștin și totalitar. Acest nou tip de totalitarism, de esență fascistă, atât prin politica antidemocratică generală, cât și prin cea antisemită pe care le promova, a fost instalat prin decrete regale de Carol al II-lea și apoi, după abdicarea lui, de regele Mihai I. A fost suspendată Constituția din februarie 1938, au fost limitate prerogativele regale pentru a-l investi cu puteri depline și nelimitate în conducerea statului pe generalul Ion Antonescu. În 14 septembrie 1940 a fost instituit, prin decret regal Statul Naţional Legionar, avându-l drept conducător pe Ion Antonescu. Politica sa antisemită purta amprenta concepţiilor sale de culpabilizare a poporului evreu. Nu a fost doar o problemă de conjunctură sau rezultatul unor constrângeri exercitate de Führer. Principala organizație evreiască care s-a impus ca cel mai avizat reprezentant al evreimii române în perioada Holocaustului a fost Federația Uniunii Comunităților Evreiești (FUCE), președinte fiind W.Filderman. În legătură cu reacția lui Filderman față de instaurarea Statului Național Legionar cităm din cartea lui de Memorii:Read more…
Spitale în care am lucrat după absolvirea facultății, până la pensionare.
Într-un articol anterior am amintit numeroasele spitale în care am lucrat ca extern și intern în timpul studenției timp de 3 ani. Cred că mai important este să amintesc cele două spitale în care am lucrat ca medic până la pensionare timp de 42 de ani. Timp de 9 ani am lucrat la spitalul Emilia Irza, care a fost baza clinică a institutului pentru ocrotirea mamei și copilului (IOMC) După absolvire am fost repartizată ca preparator la acest institut și în cei 9 ani cât am fost în acest spital am devenit cercetător și cercetător principal. Am dat și concursul de medic specialist și de primar și bine am făcut deoarece pe parcurs aceste titluri mi-au fost de folos. De fapt în acest spitalul Emilia Irza am învățat practic ce se cheamă a fi medic pediatru. Am învățat ce este un colectiv medical și mi-am făcut prieteni chiar pentru toată viața. Cei mai mulți din păcate au murit, dar eu îi pomenesc mereu în amintirile mele. Atunci spitalul era nou, relativ bine utilat pentru acea vreme fiind subvenționat de sindicate și era condus din punct de vedere medical cu “mână de fier” de doctorul Weintraub, un om priceput, care poate fi echivalat cu denumirea actuală de manager medical. Era primul care venea la și ultimul care pleca și știa tot ce se întâmpla în spital fără să te simți spionat. Nu voi descrie traseul organizatoric complicat prin care a trecut spitalul și mă voi axa pe unele din amintirile mele. Read more…
Geamantanul cu secrete
Scrierea autobiografică My Father’s Suitcase are trei personaje: un tată, un fiu şi un geamantan. Într-o zi, cu vreo doi ani înainte de a se stinge din viaţă, tatăl autorului i-a făcut o vizită neaşteptată fiului. Ţinea în mână cu stângăcie un geamantan. Nu se putea hotărî unde să-l plaseze. În cele din urmă, i-a găsit un loc într-un colţ mai ferit al încăperii. Stânjenit, i-a cerut fiului să deschidă geamantanul numai după ce el va fi părăsit această lume. Dar odată ce l-a depus în camera de lucru și s-a eliberat de povara fizică şi sufletească pe care o implica acest obiect, tatăl a redevenit persoana jovială cunoscută fiului, discuţia a redevenit caldă și agreabilă și geamantanul nu a mai fost menţionat. Acest geamantan îi era bine cunoscut fiului. Îşi amintea din anii copilăriei, cum tatăl dispărea din când în când din oraş, pleca la Paris şi se închidea într-o cameră de hotel ca să scrie poezii – întotdeauna în compania acestui geamantan cu colţuri rotunjite. Dar perspectiva de a deveni poet într-o ţară săracă, unde putea găsi numai un număr redus de cititori și sacrificiul inerent unei asemenea existenţe de privaţiuni, atât pentru el cât și pentru familia lui, nu i-a surâs tatălui. Deşi avea mult talent, el a renunţat la visurile literare, s-a apucat de afaceri și s-a înconjurat de mulţi prieteni. S-a bucurat de o viaţă socială bogată, care aparent i-a produs multă plăcere. S-ar putea afirma că a savurat viaţa din plin. Din contră, fiul, din momentul când s-a hotărât să devină scriitor, a optat pentru o viaţă de solitudine dedicată în întregime muncii laborioase de creaţie literarăRead more…
„Lucram cu drag pentru că oamenii se bucurau de munca mea!” Rudi Karpelesz (1924-2022)
Unchiul meu, Rudi Karpelesz, verişorul primar al mamei nu a mai apucat Anul Nou Evreiesc 5783. S-a stins din viaţă în ultima zi a anului care tocmai se încheia. L-am întâlnit în iulie, în casa lui primitoare. Ne-a omenit cu bucate gustoase şi must din recolta de struguri proprie, am depănat amintiri şi am ţesut planuri. Urma să ne vedem în decembrie, de ziua lui, când ar fi împlinit 98 de ani. Era în formă fizică bună, trebăluia prin grădină, mintea îi era ageră şi simţul umorului neştirbit. Eram încredinţată că vom sărbători împreună şi centenarul… Nu a apucat să împlinească 100 de ani, dar a trăit aproape un veac. A avut parte de o viaţă lungă, plină de încercări, unele cumplit de grele, dar şi de multe bucurii. Pentru Rudi, meseria nu a fost doar o brăţară de aur, ci şi un colac de supravieţuire. Rudi (Leopold) Karpelesz a fost singurul văr primar al mamei mele, din partea paternă, care a supravieţuit Holocaustului. Născut în 1924 la Ditrău, al doilea din cei patru băieţi ai lui Aron şi Leah Karpelesz, a copilărit în oraşul Gheorgheni, într-o locuinţă modestă din colonia de muncitori forestieri Rubin. Tatăl său era muncitor, dar şi vânzător de ziare, iar mama (mătuşa mamei mele) era casnică. La mijlocul anilor 1930 familia s-a mutat la Târgu Mureş, unde erau mai multe posibilităţi ca băieţii să înveţe meserie. Rudi s-a calificat ca zugrav-vopsitor, dar se ocupa şi cu vânzarea ziarelor, pentru a-şi ajuta tatăl.Read more…
Cum gătim în Palestina. O privire spre o lume demult apusă
Părinții, fratele meu și cu mine am ajuns în Israel în 1972 și deodată am descoperit tot felul de rude care plecaseră încă de la începutul anilor 1950 și pe care le cunoșteam mai mult din auzite: sora tatei, verișoarele mamei… Pentru mine toate erau mătuși și aveam pentru ele o nespusă admirație – iată israeliene „neaoșe”, cu o vechime de 20 de ani! (Acum, după 50 de ani, eu încă nu mă consider cu adevărat „neaoșă”…). Petrecând un weekend la una din ele, am descoperit o carte de bucate foarte ciudată. Era ferfeniță, se vedea că mătușa o folosea aproape zilnic, dar nu era o carte de bucate obișnuită, în primul rând pentru că era scrisă în trei limbi. Am răsfoit-o cu mult interes, am citit câteva pagini… Era prima carte de bucate apărută în Palestina mandatară în 1936 și publicată de WIZO, organizația sionistă internațională a femeilor. În zilele noastre ea este foarte apreciată de colecționari. Spre norocul meu am găsit pe internet un exemplar scanat și abia acum am citit-o mai pe îndelete. Autoarea, Erna Meyer (1890-1975) și-a făcut doctoratul în economie la Berlin și apoi s-a specializat la o școală de gospodărie din America. Cartea ei, Gospodăria modernă, apărută în 1926, a fost un bestseller și a fost tradusă în mai multe limbi. Dar în 1933, ea și-a dat seama că pentru evrei schimbările politice din Germania nu prevesteau nimic bun și când a fost dată afară din conducerea revistei Economia domestică modernă, a lăsat totul și a emigrat în Palestina. Read more…
Cei patru din Iran
Nu ştiu dacă povestea asta are vreo legătură cu New Journalism al lui Tom Wolfe, cu Autobiographical Fiction, legat de numele lui Sherwood Anderson care e mult mai puţín cunoscut decât Faulkner şi Hemingway care i-au fost ciraci, de acel Dirty Reality cu care erau etichetate prozele lui Raymond Carver, de parcă ăia care nu beau pot pricepe ceva din viaţa celor care tot trag la măsea, sau cu însăşi noţiunea de literatură, de care se face mare caz, dar tot ce e cuprins în ea este adevărat. Mare scofală şi cu literatura asta. Sau cu adevărul. De data asta nu contează adevărul artistic, cred eu, adică impresia de autentic, pentru că lucrurile s-au petrecut aşa. Viaţa unor oameni a depins de mine. Fără voia mea, desigur. Aşa a fost să fie. Despre ce este vorba? Foarte simplu.S-a petrecut cu mulţi ani în urmă. Este vorba de patru oameni de vârste diferite. Un bărbat, o femeie şi doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Fetiţa, foarte drăguţă şi lipicioasă, de vreo cinci ani, iar băieţelul, zâmbăreţ şi jucăuş, de vreo trei sau patru, oricum mai mic decât sora lui. Aşa cred, nu le-am văzut actele niciodată. Nu-mi mai amintesc numele lor. Nişte oameni fără nume. Ar trebui să mai existe pe undeva pe acest pământ. Unde? Nu ştiu. Armeni sunt peste tot. Mama lor, a celor doi copii adică, între douăzeci şi trei şi douăzeci şi cinci, subţire, înăltuţă, cu părul negru, tăcută, cu un aer speriat şi mereu cu ochii după progenituri, să nu facă ceva rău sau să păţească ceva. Tatăl copiilor, nu foarte înalt, dar bine legat, mușchiulos, trecut de 35, poate spre patruzeci, ceea ce vorbitorii de limba engleză ar numi late thirties. Dar nici unul din ei nu vorbea englezeşte. Doar armeana pe care o ştiam şi eu, şi farsi de care eu nu aveam habar.Read more…
Despre balamuc și alte impresii studențești
De când mă știu sufăr că nu am în bibliotecă toate cărțile pe care mi le doresc. Prima durere mi-a produs-o Til Buhoglindă. Îl avea colega mea de bancă din școala primară. O carte mare, cu copertă albă și cu Til purtând pe cap o tichie roșie de bufon. Adoram cartea asta, îl iubeam pe Til, aș fi vrut să îl am permanent acasă, să îl pot citi de câte ori aveam poftă. Dar cartea nu exista nici la biblioteca școlii și nu se găsea nici în librăriile pe care le-am răscolit împreună cu Mama, întrebând peste tot de ea. Mă duceam mereu în vizită la M și o rugam să citim împreună. Odată așa de absorbite am fost de poveste, că era să întârzii acasă. Iar ai mei erau necruțători în cazul în care nu ajungeam înapoi la ora promisă.
N-am avut acasă nici Cuore și nici Morcoveață, dar cu ele n-a fost mare problemă, pentru că se găseau la biblioteca școlii în multe exemplare, așa că le împrumutam de câte ori aveam chef să le recitesc. Prin clasa a VI-a am descoperit ”Cișmigiu et. Comp” de Grigore Băjenaru. Luată tot cu împrumut, de la o vecină. Atât de mult mi-a plăcut și atât de mult mi-am dorit-o, că am început să o copiez într-un caiet. Ajunsesem la capitolul IV când a trebuit să o returnez. Vecina o dorea de urgență înapoi. Apoi au fost volumul trei și patru din ”Război și pace” pe care Mama le-a ratat la coadă la librărie. Anna Karenina și câteva titluri din colecția Romanul de dragoste, pe care o aveam aproape integral. De câte ori găsesc undeva o carte după care am tânjit cândva o cumpăr, deși nu pot spune că-mi mai trebuie neaparat. Vreau să am în format fizic în bibliotecă toate cărțile pe care le consider importante. Să le privesc și să le mai mângâi din când în când.Read more…
In Memoriam
Două supraviețuitoare ale Holocaustului, eliberate de Forțele Aliate din lagărele de exterminare Auschwitz-Birkenau, slăbite și extenuate după un an trăit în condiții inumane, porniseră pe așa-numitul drum al morții. Bestialitatea fasciștilor din lagăr n-a reușit să stingă licărirea de speranță în supraviețuire și întoarcere la casa părintească, de unde au fost luate cu forța când Germania fascistă încerca să găsească „soluția finală” pentru exterminarea evreilor din Ungaria. Elisabeta, o tânără de 21 de ani, mezina unei familii de evrei ortodocși cu 13 copii din comuna Baktalórántháza, din estul Ungariei, a supraviețuit împreună cu o soră a ei. Părinții și șapte frați și surori mai vârstnici au fost despărțiți de ele în primele ore de selecție, pe rampa de tren din lagăr, ultimul lor drum fiind spre camerele de gazare. Elisabeta nu știa nimic de soarta celorlalți frați și surori. După o peregrinare lungă și obositoare, au poposit pe o pajiște înflorită. În apropierea lor s-a așezat un tânăr. Era tot un supraviețuitor, unul din miile de evrei din convoaiele marşului morţii După câteva minute și-a luat inima în dinți, s-a apropiat și s-a prezentat: – Mă numesc Friedmann Zoltán, am scăpat cu viață după ani de muncă forțată într-un lagăr de concentrare din Bor, Iugoslavia. Am lucrat ca ajutor de mecanic de locomotivă pe trenurile care transportau cărbuni spre Germania.Read more…
Plângând de trecut, ne îndepărtăm de el (parafază după Karl Marx)
Bine ai ajuns, îmi vor riposta unii. Să citezi din Marx, chiar modificându-l, fără să fii obligat?! Fără să te prezenți la examenul de socialism științific la sfârșitul anului II de studii medicale?! Te-ai cam sclerozat…Uite că nu! Sunt încă în deplinătatea facultăților mintale, dovadă că îmi amintesc multe lucruri din trecut, deși sunt convins că multe altele le-am uitat și ele nu se vor mai întoarce niciodată. Dar de data asta mă refer la niște timpuri pe care nu pot să le uit, pentru simplul motiv că… nu le-am trăit. După cum știu unii din prietenii și cunoscuții mei, eu am părăsit raiul comunist înainte ca el să ajungă la fundul prăpastiei, adică ani de zile înainte de deceniul al nouălea al secolului trecut. Așa se explică faptul că cea mai mare parte a poveștilor lui Ioan T. Morar din superba colecție Fake news în epoca de aur nu le-am trăit, deci nu le-am cunoscut. Dacă respectiva carte nu v-a căzut încă în mână, păcat, pentru că tipul, poet și publicist, cunoscut celor care citeau pe vremuri Viața studențească, el trăind în ultimii ani în Provence, a pus pe hârtie o antologie a falsurilor anilor ’80, în care mai nimic nu era adevărat. Pe atunci nimic nu era important, doar cultul personalității al celebrului cuplu, întărit de existența și activitatea ”prolifică” a fiului Geniului Carpatin.Read more…
Ţepe autumnale
Europa asistă neputincioasă, ca o fată mare, la violarea integrității sale energetice, economice, financiare și chiar alimentare. Miliarde de euro investiți de cetățenii europeni în asigurarea stabilității energetice și a prosperității economice se scurg literalmente în mare. Odată cu gazul scurs și conductele ciuruite, Marea Baltică înghite, atât în mod fizic cât și simbolic, bunăstarea și pacea europeană. Precum Titanicul odinioară, dar într-un mod camuflat, belicos și intenționat, o epocă de relativ belșug și echilibru este scufundată în modul cel mai josnic și irațional. Ne merităm soarta nevolnică și prăbușirea. Întreg lobby-ul verde european n-a cârtit și n-a mișcat în front, măcar de formă, cel puțin împotriva gravei poluări a mediului. În istorie lașitatea și ipocrizia se plătesc înzecit. Atacul sub steag fals asupra unui obiectiv economic civil de importanță strategică deschide cutia Pandorei în ce privește terorismul de stat. Distrugerea unor segmente importante ale conductelor de gaz North Stream 1 și 2 reprezintă practic o agresiune teroristă împotriva UE, împotriva siguranței energetice a cetățenilor europeni. Există doar câteva state în lume capabile să execute o asemenea acțiune de comando la o adâncime de cca 200 m sub nivelul mării. Nu mă voi lansa în niciun fel de speculații, dar după toate regulile scrise și nescrise ale războiului, atacarea obiectivelor civile de către „forțe necunoscute” constituie o escaladare fără precedent și fără viitoare limite a actualului război mondial nedeclarat.Read more…
Cum percep animalele lumea?
A percepe lumea din jurul nostru ca ființe umane implică un mecanism complex care include folosirea diferitelor simțuri, integrarea informațiilor primite de la senzori în creier, comunicarea prin limbaj și prin gesturi și alte procese care necesită inteligență, obișnuință și experiență. Diferite animale percep lumea în mod instinctiv, în funcție de căutarea hranei, instinctul de reproducere, apărare, atac, sau pentru a scăpa de un pericol. De exemplu, liliecii folosesc pentru orientare, alimentație, etc., ecolocația, bazată pe efectul Doppler, folosit și în ecocardiografie și în examenul ultrasonic. Bufniţa are un auz atât de dezvoltat, încât găsește șoarecele în întuneric, îar dacă șoarecele se mișcă, îl depistează chiar la sute de metri de distanță într-un tufiș, sau sub un strat de zăpadă. Șarpele vede foarte prost, dar poate detecta un șobolan sesizând căldură emanată de acesta, iar păianjenul este sensibil la vibrații.Read more…
Prietenul Micului Prinț
Era o dimineață senină de vară, soarele care răsărea colora deșertul într-un roșu aprins, ireal. Alon zbura cu avionul lui de sport S2 deasupra craterului Ramon, însoțit de Boaz, nepotul lui de 13 ani. Îi promisese drept cadou de bar mițva un zbor deasupra Negevului. Alon a fost pilot de avioane de luptă timp de douăzeci de ani. După pensionarea lui din aviație, la vârsta de patruzeci și cinci de ani, nu a putut renunța la pilotaj și și-a cumpărat un avion de sport. Au decolat de treizeci de minute, zborul era lin, amândoi erau încântați de peisaj. La un moment dat Alon a auzit un zgomot ciudat al motorului. A relatat turnului de control al aeroportului local. – Aterizează cât mai repede! – i-a răspuns Ome, de la turnul de control. Avionul a început să piardă din înălțime, era din ce mai greu de pilotat. Alon nu-și mai aducea aminte decât că a încercat să aterizeze. Nisipul deșertului se apropia vertiginos, apoi s-a auzit un zgomot asurzitor…Doctorul Arie Silver, medicul de gardă la domiciliu al terapiei intensive, a fost trezit din somn de zbârnâitul telefonului. – Domnule doctor, veniți repede! S-a prăbușit un avion undeva lângă Craterul Ramon, sunt mai multe victime!Read more…
Popoare care (încă) nu au un stat propriu
Frontierele însângerează omenirea până astăzi. Funcționari incompetenți din birourile ministerelor de externe de la Londra și Paris au generat hărți trasate geometric, ignorând distribuția rasială, etnică sau religioasă a populației din întinse regiuni geografice afro-asiatice. Numeroase popoare, având o limbă și o regie distinctă, au fost distribuite pe teritoriul unor state cu care nu au nimic în comun. Kurzii sunt numai un exemplu. Sau poporul baloch, împărțit între Pakistan, Iran și Afganistan. Priviți configurația bizară a republicii Mali, care include populații creștine, tuaregi musulmani și animiști africani, generând un război sângeros. Kurzii. Numărul kurzilor din Asia de Sud-Vest este estimat la 30 – 45 de milioane, plus 1 – 2 milioane în diaspora. Kurzii reprezintă 18 – 25% din populația Turciei, cca 20% în Irak, 10% în Iran și 9% în Siria. Kurzii formează majorități regionale în toate aceste patru țări. Kurzii sunt al patrulea grup etnic ca mărime din Asia de Vest, după arabi, perși și turci. În 1991 numărul total de kurzi a fost estimat la 22,5 milioane, dintre care 48% trăiau în Turcia, 24% în Iran, 18% în Irak și 4% în Siria.Read more…
Istoria educării nevăzătorilor din Transilvania
Până acum se credea că educarea nevăzătorilor din Transilvania ar fi început în anul 1900, odată cu înființarea Școlii de Orbi din Cluj. Iată, însă, că o astfel de inițiativă a existat în timpul școlilor grănicerești, încă din 1846. Descoperirea surprinzătoare a fost făcută printre documentele Regimentului de Graniță din Caransebeș. Cea mai veche referire la protecția orbilor apare într-un document pe care Curtea din Viena l-a emis la 6 martie 1844. În document este menționat orfanul Josef Monpay, care era complet orb. El locuia în zona Caransebeșului și dacă nu exista o școală specializată pentru deficiența lui la care să fie trimis, era necesară mărirea ajutorului financiar. Spre sfârșitul anului 1844, Curtea de la Viena a hotărât să sporească acest ajutor, de la 25 la 40 de florini. Doi ani mai târziu, la 30 iunie 1846, de la Viena a fost expediat un alt document din care aflăm: „noua decizie a Majestății Sale, a cărui intenție este de a răspândi educația elementară a orbilor și de a o urmări cu atenție în continuare”.Read more…