O excursie pe insula dragonilor sângeroși

Așa cum se obișnuia în familia mea, sunt și eu mare amator de călătorii. Poate că e și un fel de evadare de mine însumi. Uneori reușesc să mă deplasez până la o distanță de un braț de mine. În plus, de vreo zece ani plec în Asia de Sud-Est, împreună cu soția care îmi este și ghid turistic. Particip la congresul anual al anesteziștilor indonezieni, care are loc la Jakarta spre sfârșitul lunii februarie. Cunoscătorii spun că este unul din ultimele evenimente organizate după moda de odinioară: cu mese delicioase și seri de gală spectaculoase în atmosfera elegantă a unui hotel cu 5 stele. De data aceasta însă, desfătarea nu a prea funcționat, fiindcă amândoi ne-am îmbolnăvit pentru a doua oară de Covid tocmai în timpul congresului, așa încât, vrând-nevrând, am fost nevoiți să ne distanțăm de grup. Nu am mai putut participa nici la mesele delicioase, nici la programele de divertisment. În plus, a plouat destul de mult, din cauza musonului care de data aceasta s-a prelungit ceva mai mult ca de obicei. Criticii ar putea să spună „Așa vă trebuie, dacă nu stați locului!” Ei bine, să stăm locului nu a fost niciodată o opțiune pentru noi. După cele șase zile de congres am făcut de fiecare dată excursii interesante. La urma urmei, nu ajungi în fiecare zi într-așa un capăt de lume.Read more…

Muzicianul

La ieșirea din sala de spectacole a orașului, spectatorii sunt așteptați de un om în vârstă care interpretează la clarinet un fragment dintr-una din piesele muzicale prezentate de orchestra simfonică sau un fragment muzical care se asortează la spectacolul de teatru din acea seară. Așezat pe un trepied cu clarinetul în mână și cu tocul instrumentului deschis unde oamenii pun bănuții, e prezent în fiecare seară de spectacol. L-am văzut într-o seară fugind la locul lui lângă intrarea în sala de spectacole. A întârziat, a pierdut sfârșitul reprezentației. Nu s-a alarmat, s-a așezat pe trepiedul lui și-a interpretat un fragment din programul concertului. Nu o mai făcea pentru bănuții pe care spectatorii îi dădeau, o făcea de dragul de-a cânta. Spre marea mea surpriză, la unul din concertele orchestrei filarmonice l-am întâlnit printre spectatori. Nu-l mai văzusem până atunci în ipostază de spectator. Am încercat să aflu mai multe despre muzicianul care ne aștepta la sfârșitul fiecărui concert, dar în afară de numele lui nu am avut succes…Read more…

Călătorind așa cum am visat mereu 5. Micul principat alpin Liechtenstein, cu capitala Vaduz

Venim din Elveția, unde am poposit puțin și nu am avut acces nici la telefon şi nici la internet, navigând pe baza indicatoarelor rutiere spre micul principat Liechtenstein pe care, dacă te iei cu vorba, poți ușor să-l ratezi din goana mașinii, de mic ce este. Va fi o nouă țară pe lista mea de țări vizitate și încă una dintre cele foarte mici în care am fost, alături de San Marino și Monaco. Liechtenstein este o ”țară sandviș” întinsă pe o fâșie de 160 km pătrați între Elveția și Austria, toate fără ieșire la mare, și fiind pe locul patru în Europa ca micime, după Vatican, Monaco și San Marino. Relieful alpin, ridicol de frumos, este aidoma celui al Elveției de unde ne îndreptăm spre Vaduz, localitate atestată documentar pentru prima dată în anul 1150. Capitala cu 5300 de locuitori este de fapt un soi de ”comună regală”, obscen de bogată, situată pe valea Rinului. Ea găzduiește reședința familiei regale, precum și sediile guvernului și parlamentului. Abia așteptăm să ajungem, pe o ploaie subțirică dar cam sâcâitoare, și ne cuprinde entuziasmul când vedem primul indicator pe care scrie Vaduz și, cocoțat pe o culme de munte, castelul principelui Hans-Adam al II-lea de Liechtenstein și al principesei Maria.Read more…

Păstorul cel mai bun

A încetat din viață, la căminul Rosen, Lippa Segal Baroti, fost inginer, oficiant de cult și unul dintre cei mai intimi cunoscători ai istoriei comunității evreiești locale. A fost apropiat al rabinului Moses Rosen, a fost nepot de rabin și fiu de oficiant de cult, a fost o personalitate puternică și excentrică. La șase ani a fost victima unui episod antisemit violent, fiind bătut și aruncat din tramvai împreună cu tatăl său pe motive rasiale (îmbrăcați tradițional, erau țintele cele mai sigure). Acest episod a lăsat urme fizice (un tremurat care nu l-a părăsit niciodată) și importante sechele psihice. La douăzeci și ceva de ani, și-a sfidat întreaga familie religioasă conservatoare, de rabini proveniți din Leviți, căsătorindu-se cu o creștină. Nici ea nu a trecut la iudaism, nici el nu s-a botezat. Ba și-au luat amândoi ambele nume – când l-am cunoscut am fost convins că Baroti e nume sefard. L-am întrebat și am aflat cu surprindere că este numele soției, ardelenesc, provenit din maghiarul Báróczi. Până la moartea doamnei Olimpia, în 2018, au rămas nedespărțiți, trăind într-o simbioză amuzantă.Read more…

Iosif Sava – personalitate plurivalentă a culturii române

Desăvârşit muzicolog şi inegalabil realizator de emisiuni de radio şi televiziune, Iosif Sava, s-a născut în urmă cu nouă decenii, la 15 februarie 1933, la Iaşi, în familia Segal, o familie de muzicieni evrei, a căror activitate s-a desfăşurat de-a lungul a peste 300 de ani. Tatăl său, Bernard Segal, a cântat în orchestra Filarmonicii Moldova din Iaşi şi a condus orchestra Teatrului Evreiesc de Stat din Iaşi încă de la înfiinţarea lui, în 1949. În aceeaşi orchestră a cântat şi Icu Segal, fratele lui Iosif Sava. Bernard Segal a avut şapte fraţi, toţi cu rezultate deosebite în pregătirea muzicală, iar bunicul său absolvise Conservatorul din Iaşi, fiind, pentru o vreme unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu şi dirijorul corului Mitropoliei ieşene; iar străbunicul fusese printre primii absolvenţi ai aceluiaşi Conservator, întemeiat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. La vârsta de doar 6 ani, în anul 1939, Iosif Sava cânta la orga Bisericii Catolice din Iaşi. A studiat muzica, viola şi pianul, la şcoala gimnazială şi la liceu. În anii 1944-1945 a urmat cursurile Conservatorului Municipal din Iaşi. În perioada 1945-1947 a frecventat cursurile Academiei de Muzică „George Enescu“ din Iaşi, iar în anii 1947-1949 a studiat la Institutul de Artă din Iaşi.Read more…

Pictactrița orădeană

Am asistat cu bucurie și emoție la vernisajul unei expoziții ieșite din obișnuitul unor astfel de demersuri. Mă refer la evenimentul găzduit în după-amiaza zilei de 2 aprilie de Sinagoga Neologă Sion din Oradea, spațiu devenit păstrător vremelnic al lucrărilor Adelei Lazăr, artist plastic și actriță a teatrului orădean. Scriu despre această expoziție din postura de vizitator încântat și intrigat, deoarece este vorba de lucrări neobișnuite, izvorâte din ideile originale ale artistei, din creativitatea ei remarcabilă și dintr-o nevoie lăudabilă de a nu irosi obiecte pe care le-a adunat de-a lungul vremii și pe care le refolosește integrându-le în arta ei. Expoziția se numește „RecyclArt – from Trash to Art” și reunește lucrări realizate prin îmbinarea mai multor tehnici – decupare, lipire, colaj, lăcuire, pictură – toate îmbrățișate de culorile vibrante folosite de Adela Lazăr în aceste instalații pe care ea însăși le numește ”unice și irepetabile”.Read more…

Anecdotă (reală!) pentru o dezbatere actuală

Mă aflam internată într-o clinică, drept urmare a unei (deloc minore) intervenții chirurgicale. Clădire foarte veche, toalete pe culoar și chiuvete unice în saloane. Peisajul memoriei are peste un sfert de veac. Așadar, pe când am devenit capabilă să mă ridic din pat spre a-mi satisface toate necesitățile igienei cotidiene, bucuroasă de mobilitatea redobândită, într-o duminică dimineața, urcată pe scaun pentru a mă apropia de chiuveta unde urma singura toaletă intimă posibilă (în Clinica Ginecologică nr 1 a anului 1997), am trăit surpriza mentalităților profunde…N-am apucat să mă dau jos de pe chiuvetă, să cobor de pe scaun, abia trăgându-mi veșmântul de spital, că s-a și dat de perete ușa salonului. Niciun avertisment! Duminică dimineața! În rama goală a apărut… o formă a ”găurii negre” – de fapt o sutană, desigur neagră, ornată la vârf cu barbă, umflată de la piept în jos – mare burtă, mare! Și a dat a deschide o fantă în claia păroasă slobozind cu voce gutural incantatorie, vorbe fără șir… pân-ce mi-am revenit din stupoare, reîntregită în conștiința de sine… degrabă proțăpită cu mâinile-n șold, i-am zis:…Read more…

Șampania – o licoare fermecătoare

În societatea modernă s-a format obiceiul de a sărbători evenimente speciale, ocazii festive, sau aniversări cu un pahar de șampanie – sau măcar de vin spumant. Deși poate am prefera un vin bun, șampania produce o atmosferă festivă specială, ceva care aparține organic unei sărbătoriri. Sarbatorirea cu un pahar de șampanie ne provoacă emoții: sunetul destupării sticlei (poc!), susurul șampaniei turnate în pahare, spuma, bulele de bioxid de carbon din șampanie și paharele speciale în care o bem. De fapt, șampania este un vin spumant care se prepară în regiunea Champagne din Franța.(1) Țările Uniunii Europene rezervă în mod legal și strict numele de șampanie spumantelor produse în zona Champagne.(2). Există și alte vinuri spumante de calitate cum ar fi Crémant (produs prin aceeași tehnologie ca șampania, dar în alte regiuni ale Franței). Crémant este un spumant fin, cu puțin conținut de bioxid de carbon. Care este deosebirea dintre șampanie și vinurile spumante și după ce criterii definim un vin, inclusiv pe cel spumant? Răspunsul la prima întrebare mi se pare mai simplu, dar cred că la a doua mi-ar fi greu să dau un răspuns exact chiar daca aș fi oenolog sau somelier.Read more…