Idiotul inutil

În guvernul lui Benjamin Netanyahu există un individ mai infestat de puroi decât alții. Un ministru, într-un post complet inutil de Ministru al Tradițiilor, pe numele său Amihai Eliyahu. Probabil că individul ar fi fost nu doar inutil, ci și necunoscut, dacă azi nu s-ar fi oprit în fața unui microfon și, convins că trebuie să spună și el ceva, a enunțat singurul gând care a trecut prin mintea sa rătăcită: peste Gaza trebuie aruncată bomba atomică. Lăsând la o parte bombastica declarației, individul uită cu bună știință că în Gaza, în afară de palestinieni nevinovați, se mai află și 240 de ostatici israelieni. Premierul Netanyahu, care uitase că cine merge să doarmă în grajd, se va trezi cu purici, s-a dezis imediat de declarațiile partenerului său de coaliție. Chiar și șeful său direct, Itamar Ben-Gvir, suflet sensibil de poet, a explicat că, de fapt, colegul său a folosit doar o metaforă. Mă îndoiesc că Ben-Gvir ori Eliyahu știu ce e aceea o metaforă.Read more…

Idioţii utili

Unii v-ar numi stângiști. Eu nu vreau să adopt această denumire. Am un mare respect pentru stânga tradițională, dovadă și că o mare parte a ei s-a dezis de voi. Aveți tot atâta în comun cu stânga liberală cât au Ku-Klux-Klanul sau extremiștii lui Ben-Gvir cu dreapta progresistă. Dacă ați milita pentru pace între israelieni și palestinieni, v-aș înțelege. Dar pe voi nu vă interesează asta. Nu cunoașteți niciun israelian și, bineînțeles, niciun palestinian. Strigați lozinci pe care nu le înțelegeți. Free Palestine! – v-am auzit zicând. Ba chiar o cucoană povestea cu toată seriozitatea cum cei din Gaza simt mirosul mării, dar nu pot ajunge la ea. Dacă ar fi studiat un pic de geografie, ar fi înțeles că pentru a ajunge la mare, un palestinian din Gaza nu trebuie decât să încalece pe măgar sau pe catâr. Nu va întâlni pe drum niciun filtru al armatei israeliene, niciun colonist. Poate că va trebui doar să facă baie îmbrăcat, căci acestea sunt regulile islamice impuse de Hamas. Dar pentru asta voi nu protestați. Read more…

Cum mi-am petrecut războiul. Ziua a doua.

Copiii mei îmi trimit filmulețe care te învață cum să-ți baricadezi eficient casa. Asta indică starea de panică în care s-a ajuns. Până acum, fetele mele nici nu știau precis unde-și țin cheile apartamentelor. De ieri însă, teama că nu mai poți fi în siguranță în propria casă a pus stăpânire pe toți. Analistul politic Ovidiu Raețchi scrie că timp de câteva ore, peste un secol de istorie s-a evaporat și Sderot 2023 a devenit Chișinău 1903, locația unui pogrom de tristă amintire care l-a făcut atunci pe poetul Chaim Nahman Bialik să scrie poemul “Orașul măcelului”. Statul Israel a fost creat și ca o poliță de asigurare pentru evreii din toată lumea că acest gen de masacre nu se vor putea repeta. Însă în ziua de ieri, această poliță nu a avut acoperire. Imaginile venite de pe front – da, acum îi putem spune așa – sunt cutremurătoare. Într-una din ele, teroriștii din Hamas au luat ostatecă o femeie bătrână, poate chiar supraviețuitoare a Holocaustului, în chiotele de bucurie ale gloatei. Pe imaginile care îmi parvin pe telefon prin WhatsApp nici nu vreau să mă uit. Citesc statistici în ceea ce privește numărul victimelor. Ulterior statisticile devin nume, iar mai târziu chipuri. Îi vezi acolo, copii cuminți, în fotografii liniștite de familie, figuri adolescentine care nu se vor mai maturiza niciodată. Ar putea fi acolo propriul tău copil, chiar îi și seamănă un pic. Read more…

Cum mi-am petrecut războiul. Prima zi.

7 octombrie este, întâmplător, și ziua mea. Hamasul mi-a pregătit o petrecere surpriză. E drept că nu doar mie. I-au surprins mai ales pe cei din sistemul de pază și securitate internă israeliene Shabak si Shin-Bet care au fost complet nepregătiți în fața infiltrării masive a militanților Hamas pe teritoriul Israelului, azi dimineață.  Fiecare popor are traumele lui. Japonezii au Hiroshima, americanii au Pearl Harbor si 9/11 . Evreii au traume cât toți ceilalți la un loc. Una din ele este Războiul de Yom Kippur din 1973. Si atunci am fost luați  pe nepregătite. Şi atunci concepția că așa ceva nu se poate intâmpla s-a prăbușit într-o clipită. Mulți spun că ceea ce se intamplă astazi seamănă mult cu Yom Kippur 1973. Îl privesc pe Netanyahu și o văd pe Golda. Mă mai intreabă unii prieteni cum suntem. Noi suntem bine. Cel puțin 100  dintre ai noștri nu sunt. Şi cifrele cresc din oră în oră. Uneori supraviețuirea ține de geografie. Unele kibuţuri din sudul țării, aproape de Gaza, au fost ocupate  de teroriști şi locuitorii au fost  luați ostateci. Soarta lor este deocamdată necunoscută .Read more…

O (posibilă) știre bombă

Tocmai am primit o ştire… bombă. Cică zilele acestea s-ar fi semnat un acord de cooperare reciproc avantajoasă între partidul AUR (Alianța pentru Uniunea Românilor) din România și partidul Otzma Yehudit (Puterea evreiască) din Israel. La ceremonialul de semnare, care s-a desfășurat în Aula Mare a Facultății de Medicină din Iași, au participat președinții celor două partide – George Simion și respectiv Itamar Ben-Gvir. Domnul George Simion a recunoscut cu acest prilej că în trecut a avut vederi mai extremiste, dar acum s-a domolit. Domnul Ben-Gvir a replicat că își înțelege perfect omologul, căci și el însuși s-a moderat, iar ca dovadă a dat jos din salon portretul fostului său idol, Baruch Goldstein, cel care a omorât 29 de arabi în timpul unei rugăciuni la o moschee din Hebron. “Și acum mai încerc un sentiment de tristețe când văd gaura rămasă în perete, dar politica cere sacrificii“ – a adăugat domnul Ben-Gvir. Ceremonia a fost amânată de câteva ori, căci în trecut partidul AUR arătase simpatie pentru mareșalul Antonescu, însă doctorul Ben-Gvir a afirmat că după un studiu amănunțit al problemei a constatat că mareșalul nu a omorât nici măcar un singur susținător al partidului Otzma Yehudit…Read more…

Sinuciderea asistată a democrației

De ce se sinucid democrațiile? De ce – asemenea balenelor – ele își pierd uneori busola și în loc să înoate în larg, preferă să se îndrepte spre țărm? Din păcate nu știu răspunsul. Dar probabil că Churchill greșea când spunea că democrația e cel mai prost sistem politic, doar că ceva mai bun nu avem.  Uneori poporul are nevoie de o dictatură mică, artizanală, în speranța că asta îi va face bine – sau cel puțin le va face rău rivalilor. „Să moară capra vecinului” nu este doar un proverb românesc. În ultimul timp și îndeosebi în ultima săptămână mi-am pus diferite întrebări legate de sensul cuvântului “democrație”. Care sunt constituentele unei democrații? Ce deosebește o societate mai democratică de una mai puțin democratică? Oare alegerile libere, o dată la câțiva ani, sunt o garanție suficientă pentru democrație? Am continuat cu exemplele. Este Ungaria de astăzi o țară democratică? Unii ar zice că încă este, dar numai dacă ești foarte indulgent cu ce înseamnă o democrație. Este Turcia de azi o democrație? Doar dacă stai drept și judeci strâmb, dintr-un hotel de cinci stele din Antalya, unde te afli ca privilegiat al sultanului. Este Rusia lui Putin o democrație? Aici nu mă mai hazardez cu răspunsul. Începând de luni, 24 iulie 2023, ora 15:40, Israelul a luat drumul Ungariei, minus gulașul, sau pe cel al Turciei, minus kebabul. Sau pe cel al Rusiei minus… Aici nici nu mai știu să spun, căci pe Putin îl avem deja.Read more…

Un băiat pe nume Oscar

La naștere părinții i-au spus Oscar. Colegii de la Liceul Israelit i-au spus Oszi. Când a ajuns în Palestina, singur la 13 ani, i s-a dat numele patriarhului Abraham. Zilele astea Abraham Klein a revenit în orașul în care s-a născut. Nu singur, ci însoțit de soția Braha, copiii Amit și Sharon și toți ceilalți 12 membri ai familiei. Niciunul n-a lipsit, pentru că Abraham a organizat temeinic excursia, a pregătit-o minuțios. Cum era în fotbal, așa e și în viață. Au venit cu toții să cunoască orașul în care Oszi și-a petrecut primii 13 ani. Și-a revăzut casa părintească din cartierul Iosefin și liceul unde învățase alături de colegi care au devenit mai apoi medici, ingineri, arhitecți. Poate că el ar fi rămas un anonim, dar un costum prost croit i-a schimbat destinul. S-a dus la un croitor să i-l repare și acesta l-a chemat după aceea să-l însoțească la un meci de fotbal pe care îl arbitra. Neșansa croitorului, dar șansa sportului a făcut ca acest croitor să facă o întindere de ligament în timpul meciului.Read more…

Timișoara de pe Yarkon

În ziua de vineri, 19 mai, timp de mai bine de trei ore, sala de festivități a muzeului ANU[1]  din Tel Aviv a fost gazda întâlnirii organizate de Institutul Cultural Român în colaborare cu Uniunea Evreilor Originari din România (AMIR) sub genericul Timișoara Evreiască. Au fost domni și doamne, unii trecuți demult de prima tinerețe, ba chiar și de a doua, pentru care Zsidlic[2] este un cuvânt emblematic, chiar dacă el nu figurează în dicţionare. Au fost persoane de toate profesiile, oameni care făcuseră o școală, căci așa era regula acolo, trebuia să ai carte ca să ai parte, prin Timișoara nu prea funcționau scurtăturile. Ei vorbesc cel puțin trei limbi. De fapt cam toate au funcționat sub semnul cifrei trei – Timișoara este orașul celor trei teatre și a celor trei sinagogi, iar vedeta incontestabilă a întâlnirii, László Roth, fostul dirijor al Operei Naționale din oraș, are și el trei ani, dacă nu i-am socoti pe cei 100 de dinainte. Tot trei este numărul de Campionate Mondiale la care a arbitrat un alt timișorean celebru, Abraham Klein, prezent și el la întâlnire.Read more…

Îl iubesc pe Radu Cosaşu

Domnul Radu Cosașu a murit în prelungirile vieții dumisale, în minutul 92 și jumătate. Dar nu despre acest minut vreau eu să vă vorbesc aici, ci despre cele ce i-au precedat. Când am aflat vestea, m-am dus la raftul cel mai de sus de la bibliotecă. Acolo îmi țin eu cărțile pe care le iubesc. Acolo stau Anti-damblalele lui Cosașu, care se sprijină într-o parte de Baricadele, lui Andrei Crăciun, un cosașian asumat și de Pervazul, Anei Barton, o cosașiană neasumată încă. Îl iubesc pe Radu Cosașu pentru faptul că a știut să trăiască în vis . Și nimic nu e mai greu decât asta, mai ales atunci când ai trecut prin trei dictaturi și ai rămas totuși un „extremist de centru”. Îl iubesc pe Radu Cosașu pentru talentul cu care inventa cuvinte. După ce le citești, rămâi cu  impresia că acele cuvinte existaseră dintotdeauna în limba română şi așteptau doar vederea ascuțită a cronicarului să le dibuiască . Îl iubesc pe Radu Cosașu pentru că a scris des și măreț despre politica de pe Dâmbovița ori de aiurea, dar el știa foarte bine că partea esențială a vieții nu e acolo, ci în cronicile de film  ori în reportajele despre Rapiduleț, căci pelicula şi stadionul  nu doar reflectă viața, ele sunt viața însăși.Read more…

O dimineaţă de Înviere comunistă

Îmi aduc aminte, era într-o zi de sâmbătă, în 1974. Puțin înainte de încheierea orelor, elevul de serviciu năvălește intempestiv în clasă. “Vă rog să-mi permiteți să citesc o circulară.”. Profesorul încuviințează din cap. “Mâine, duminică dimineața, toți elevii vor fi prezenți în curtea școlii pentru a desfășura o activitate sportivă. Absenții vor fi pedepsiți cu asprime.”. A doua zi, dimineața, suntem la școală. Ni se dă o minge, dar nu încăpem cu toții pe terenul de fotbal. Cei care nu ne-am calificat suntem trimiși pe parcela din spate. Acolo suntem aliniați și puși să sărim la groapa cu nisip. O dată și încă o dată. Și încă o dată. Nu vedem rostul acestei activități. Duminică dimineața eram obișnuiți să vedem Daktari la televizor, nu să țopăim în jurul unei gropi. Nu pricepem de ce ne-au chemat la școală așa, netam-nesam, în acea duminică de aprilie. Până ce unul din activiștii școlii ne explică: Pentru ca să nu mergeți la biserică!!Read more…

Pedala de frână

Cu mulți ani în urmă, pe când mă pregăteam să dau examen la școala de șoferi, l-am rugat pe prietenul meu Sandu să-mi dea câteva lecții. Amicul meu, un șofer experimentat, s-a urcat lângă mine la volan și când am dat să pornesc mașina, m-a atenționat: – Nu, nu! Înainte de a o lua din loc, verifică mai întâi frâna. Dacă frâna nu funcționează bine, te-ai ars! Democrația israeliană s-a bazat întotdeauna pe echilibrul dintre cei doi piloni – puterea executivă și puterea judecătorească. Hotărârile – uneori partizane – ale eșalonului politic puteau fi anulate în instanță de către Tribunalul Suprem. Puterea executivă era accelerația, puterea judecătorească era frâna. Guvernul actual al lui Netanyahu dorește să demonteze plăcuța de frână, sau în cel mai bun caz să o curbeze. „Și ce se va întâmpla atunci?” – întreabă unii îngrijorați. „Bazați-vă pe judecata noastră!” – răspund actualii guvernanți. Din punctul meu de vedere este un argument cel mult hazliu. Poți avea mai multă încredere în dreapta judecată a unui individ de teapa lui Bezalel Smotrich care a spus recent că un sat palestinian ar trebui trecut prin foc și sabie, decât în a președintelui Tribunalului Suprem? Sau în discernământul fostului terorist Ben-Gvir care a decis să-l schimbe pe șeful poliției din zona Tel-Aviv pentru că în opinia lui nu era destul de agresiv față de demonstranți, față de cel al consilierului juridic? Read more…

Precious Life

“Cel care salvează un om, salvează o lume”, spune un străvechi proverb ebraic. “Nu mi-am propus să salvez o lume”, explică Dr. Raz Someh, “tot ce mi-am propus a fost să încerc să salvez un om.”. Acesta este subiectul sensibilului film documentar Precious Life, realizat de fostul comentator politic al Canalului 10 al televiziunii israeliene, Shlomi Eldar. Din această lună filmul este accesibil pe Netflix în Israel. Cu toate că documentarul a fost realizat în 2010, el rămâne la fel de actual și acum, pentru că pacientul este palestinian, iar în eternul conflict din Orientul Mijlociu foarte puține s-au schimbat între timp. Filmul tratează lupta unui înger în halat alb, Dr. Raz Someh, șeful departamentului de Imunologie al spitalului Tel Hashomer, încercând să salveze viața lui unui copil din Gaza, Muhammad Abu-Mustafa. Acesta suferă de o boală autoimună care în lipsa unui tratament adecvat i-ar curma viața, așa cum de altfel s-a întâmplat și cu două din surorile sale.Read more…

Aplicație

Dacă există un cuvânt care mă terorizează în epoca asta digitală, cuvântul acela e aplicație. De o vreme încoace telefonul meu arată ca o cracă din filmul de groază al lui Hitchcock, numai că în loc de păsări croncănesc acolo aplicații. Le-am declarat război, un război pe care probabil îl voi pierde, căci ele ne-au năpădit deja peste tot, ca o invazie de lăcuste. Dacă vrei să-ți faci programare la medic, trebuie să o faci prin  aplicație. Dacă vrei să mergi la bancă, ai nevoie de altă aplicație. Chiar și Eli, frizerul din colț, nu mă mai primește dacă nu m-am programat prin aplicație. Cred că voi adera la curentul hippie. Cel mai nasol este însă dacă ești în străinătate. Ca să plătești parcarea ai nevoie de o aplicație pe care o poți folosi doar dacă ești conectat la un număr local. Read more…

Benny Hill și politica israeliană

Israelul își schimbă guvernul. Doar că de data asta e mai mult decât o simplă schimbare de persoane. Este o schimbare la față. Va fi un guvern cu mulți religioși, dar fără niciun Dumnezeu, a cărui intenție declarată este să transforme Israelul dintr-un stat evreiesc și democratic într-unul evreiesc și teocratic. Celor care mă întreabă cum a fost posibilă această transformare le dau exemplu un filmuleț cu Benny Hill, celebrul comic englez din anii 80. Benny Hill conducea o mașină pe un drum pustiu de coastă, când dintr-o dată îi iese în față o autostopistă tare sexy. Fascinat de perspectiva unei distracții în doi, el oprește motorul, la care autostopista face un semn cu mâna și din spatele arbuștilor unde erau pitiți până atunci, năvălesc către mașină niște indivizi dubioși cărora nimeni nu le-ar fi oprit în mod normal. În scena finală a filmului, mașina se îndepărtează, în vreme ce Benny Hill rămâne cu buzele umflate și cu pantalonii în vine pe marginea șoselei, privind abătut cum autostopista cea sexy se pierde în zare împreună cu dubioșii în propriul său automobil. Era în epoca de dinaintea lui #meetoo și a corectitudinii politice, când asemenea finaluri erau încă posibile. Exact la fel ca în acel clip, în spatele autostopistei sexy cu engleza ei perfectă, talentul oratoric și studiile la MIT se ascundeau habotnicul, homofobul, rasistul și delicventul eliberat pe cauțiune, pregătiți să sară în automobil și să preia cârma.Read more…

Un cavaler al fluierului

În preziua semifinalei dintre Argentina și Croația, la Cupa Mondială de fotbal din Qatar se desfășoară  tradiționalul meci intre echipe alcătuite din veteranii Cupelor Mondiale precedente. La meci asistă toate oficialitățile din conducerea  FIFA-Federația Internațională de Fotbal , printre care bineînțeles se află și Gianni Infantino, președintele acestui for. Pentru decernarea premiului care i se acordă celui mai bun jucător din categoria veteranilor, Infantino invită lângă el un bătrânel, micuț de statură. Acest bătrânel vioi  care vorbește cinci limbi învățate demult, într-o tinerețe timișoreană,  se numește Abraham Klein. Pentru Abraham Klein e încununarea unui traseu început cu 88 de ani în urmă în cartierul Iosefin din Timișoara. “Oamenii își amintesc despre Timișoara ca de un oraș frumos. Pentru mine nu a fost”, scria Klein în cartea lui de memorii, prefațată chiar de marele Pele, cel care s-a semnat: „Admiratorul și prietenul tău din Brazilia”. Acolo, la Timișoara și-a trăit primii ani ai vieții, ani de război și de lipsuri. O părăsește la 13 ani, în 1947, în drum spre Palestina. “Mi s-a oferit de multe ori ocazia să revin la Timișoara ca arbitru, sau ca observator FIFA. Am refuzat de fiecare dată.” Pentru Abraham Klein e încununarea unui traseu început cu 88 de ani în urmă în cartierul Iosefin din Timișoara…Read more…

2022

De curând am hotărât că a venit vremea să ne luăm o vacanță ceva mai lungă, mai ales că împlinisem o vârstă rotundă, iar momentul coincidea și cu aniversarea soției mele. Am hotărât să plecam în Portugalia, la Porto, un loc pe care de multă vreme ne doream să-l vizităm. Am străbătut orașul în lung și în lat, am băut din renumitul vin de Porto, am fost la un concert remarcabil al unei formații care se numește nu întâmplător Brit Floyd și care rememorează atmosfera psihedelică a celebrei surate cu un nume apropiat. Am vizitat și împrejurimile, atât cât ne-a permis vremea schimbătoare de noiembrie. După aproape trei săptămâni de toamnă portugheză a venit vremea să ne întoarcem acasă. Nu erau zboruri directe către Tel Aviv, așa că am luat unul destul de obositor, cu escală la Bruxelles. Însă marea surpriză m-a așteptat la sosirea pe aeroportul din Tel-Aviv. De cum am aterizat mi-am dat seama că ceva e schimbat. Cineva ne-a luat în primire și ne-a spus că era momentul să ne separăm, nevastă-mea și cu mine. Fiecare dintre noi va efectua separat controlul vamal și ne vom reîntâlni la poarta de ieșire din aeroport. La figura mea mirată a spus că nu e nimica personal și nu e vorba doar de nevastă-mea, ci de toate perechile. L-am întrebat care e rostul acestei măsuri și mi-a spus că aeroportul este frecventat de mulți tineri religioși, elevi de yeșiva care se simt deranjați de gesturile de tandrețe prea intime între parteneri. I-am explicat că noi suntem căsătoriți de 25 de ani, deci nu are de ce să se teamă, dar el mi-a răspuns că acest lucru nu poate fi verificat și că nu doresc să discrimineze pe nimeni, așa că eu am fost îndreptat spre culoarul albastru, iar ea spre cel roșu. Surpriza cea mare m-a așteptat la controlul pașapoartelor.Read more…

De la Ben Gurion, la Ben Gvir

Întoarcerea huliganului este titlul unui roman autobiografic al scriitorului Norman Manea. Dar ar putea fi și mottoul apropiatelor alegeri din Israel. Itamar Ben Gvir este o corcitură ciudată între un habotnic și un guraliv. Uneori, în lumea noastră deformată, asta ajunge pentru vreo duzină de mandate care să-l facă să devină, conform sondajelor, al treilea partid în Parlament. Deține și un pistol, pe care nu sunt sigur că știe să-l folosească, pentru că atunci când promoția lui își făcea serviciul militar, el se ocupa de vandalizarea bunurilor arabilor din teritorii, ori a evreilor care nu-i erau pe plac. Printre altele a demontat și tăblița cu logoul de la mașina fostului prim ministru Yitzhak Rabin, declarând atunci că dacă a ajuns la tablă, poate ajunge și la om. Bineînțeles că Itamar Ben Gvir nu acționează singur. El este “ajutat” în primul rând de acei teroriști arabi, înfierbântați de propaganda Hamasului, care au comis o serie de atentate pe străzile Israelului. Fiecare astfel de terorist îi mai adaugă lui Ben Gvir un mandat.Read more…

Când Bobby l-a întâlnit pe Boris

E ciudat că într-un secol XX atât de bogat în evenimente au existat doar două adevărate „meciuri ale secolului”, unul de șah și unul de box. Despre meciul de box știu doar că a avut loc într-o junglă din Africa, între doi oameni duri și la o oră imposibilă pentru un elev de gimnaziu. Am aflat ulterior că pe unul din ei îl chema Muhammad Ali și pe celălalt George Foreman. Ali l-a trimis la podea pe Foreman în a opta rundă. Nu ținusem cu niciunul, dar mai târziu am citit că înainte de meci, Muhammad Ali s-a dus la un spital ca să viziteze un copil bolnav de leucemie și i-a promis că el va învinge cancerul tot așa cum el, Ali, îl va snopi în bătaie pe Foreman, la care copilul i-a răspuns că el nu va învinge cancerul, dar cel puțin îl va întâlni pe Dumnezeu și îi va povesti că l-a cunoscut pe Muhammad Ali. Martorii oculari spun că a fost prima oară când guralivul Ali nu și-a mai găsit vorbele. Unii chiar susțin că l-au văzut plângând. În schimb la meciul secolului la șah, opțiunile mele erau clare. Meciul se disputa în 1972, între un rus care mai era și sovietic și un american care mai era și evreu. Pe rusul cel cumpătat îl chema Boris. Pe americanul cel excentric îl chema Bobby. Înaintea corectitudinii politice nu ne trăgea nimeni de urechi dacă vedeam lucrurile în alb și negru, iar în scenariul pe care eu mi-l imaginasem, în plin Război Rece, era clar cine trebuia să fie albul și cine negrul, chiar dacă în presa oficială lucrurile stăteau exact invers. La început meciul nu a decurs deloc conform așteptărilor mele. La prima partidă americanul a venit mai târziu. La a doua nu a venit deloc. După două meciuri era deja 2 la 0 pentru rus. Dar americanul cel excentric mai era și genial.Read more…

Covaci nu e Phoenix

Recunosc, nu mi-a plăcut niciodată de Nicu Covaci. Nu-mi plac acei oameni cărora trebuie să le pupi picioarele ca să te poți așeza cu ei la masă. Faptul că fusese transformat în legendă de la o vârstă relativ tânără se pare că l-a derutat și pe el. Nu de azi de ieri, ci încă din acea seară de 1 iunie 1977, data fugii în boxe, când nu l-a anunțat şi pe Baniciu de teamă că acesta i-ar putea denunța Securității. Atunci însă, în 1977, pentru Nicu Covaci a început decăderea. Apostolii au început să-l părăsească unul câte unul. Poate pentru că apostolii aveau ureche muzicală și și-au dat seama că acest « Mesia » începuse să cânte fals. El şi-a continuat traseul însoțit mai ales de mărețul său ego . Se prezenta peste tot ca liderul legendar al trupei Phoenix, uitând că una din calitățile indispensabile ale unui lider este să știe să lucreze cu oamenii, iar lui îl lipsea tocmai această calitate. Covaci nu e Phoenix! – strigau de pe margine foștii admiratori , tot mai mulţi, care începuseră să priceapă că totul e doar o iluzie.Read more…

Opt

Anul e 1973 și la Timișoara cerul e violet, Poli tocmai a promovat în A după foarte mulți ani, eu sunt doar un puști, dar aud galeria scandând în zilele acelea: Zi cu soare, fără soare, Noi la Poli toți venim, Să vedem meciul cel mare, Să vedem meciul cel mare …urmat de acel sacadat “Poli, Poli luptă pentru noi”. Da, cerul era violet în acele zile la Timișoara, dar cum te îndepărtai puțin pe linia 100 din Mersul Trenurilor, cerul devenea albastru, încă de după Caransebeș devenea albastru și alb și era încă alb-albastru mult după Caracal, aproape de București. Uneori era alb-albastru încă de la Lugoj, unde mergeam cu bunica în vacanțe și prietenul meu Raul, cel bănățean în buletin, dar oltean în cuget și în simțiri, îmi povestea despre Țarălungă și Deselnicu, iar eu credeam ca ăștia nici nu există, că sunt doar niște personaje dintr-o poveste în care ȚarăLungă e colegul lui SfarmăPiatră…Read more…