ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Încă din anii copilăriei, de câte ori treceam de-a lungul străzii Horea, în general în drum spre gară (la început cu fiacrul şi apoi cu taxiul marca Moskvici) admiram clădirea elegantă, „cu globuri”, diferită de toate „bisericile” Clujului. În aniiRead more…
Suntem dependenţi de computer, laptop şi toate accesoriile smart, intervenţia salvatorilor IT este imperios necesară, iar competitivitatea pretinde ca operaţiunea de salvare să aibă loc în timp… real. Un salvator eficient trebuie să fie la zi cu toate actualizările softului şi permanent în poziţia de „start”, gata să răspundă la SOS-ul lansat de beneficiarul disperat – în general o întreprindere, o companie, o instituţie. Şi pentru că salvatori IT de top sunt puţini, iar strigătele de ajutor sunt tot mai multe, pe bună dreptate se pune întrebarea ce şanse are o revistă precum Baabel – bazată în totalitate pe voluntariat şi adresată unei nişe (de elită, spunem noi, dar totuşi nişă) – să beneficieze de servicii de salvare prompte şi de cea mai înaltă calificare? Cred că vă daţi seama că sunt minime. Totuşi, Baabel se bucură de ajutorul echipajului de Hatzalah virtuală – alcătuită din fraţii Horaţiu şi Silviu Cenuşă. Ori de câte ori apare o problemă accesez contul lor de pe Messenger (creat special pentru Baabel) şi în cel mai scurt timp primesc un răspuns liniştitor, o promisiune onorată cu promptitudine maximă şi cu profesionalism desăvârşit. Read more…
Pentru mine cel mai impresionant moment al serviciului divin de la sinagogă este cel în care cel chemat să citească din Tora îşi încheie pasajul desemnat şi, înainte de a se aşeza la locul său, strânge mâinile coreligionarilor din preajmă, primind surâzător vorbele lor bune. Am avut prilejul să particip la liturghia din biserica armeano-catolică şi am observat că, după Riturile Împărtăşirii şi rostirii rugăciunii Tatăl Nostru, credincioşii catolici dau mâna cu cei care şed în vecinătatea lor; acest gest fiind un semn al păcii, al împărcării. În copilărie ieşeam adesea la plimbare cu bunicul meu adoptiv, un bătrân chipeş cu ţinuta elegantă. Când ne întâlneam cu o cunoştinţă, saluta ridicându-şi pălăria cu un gest amplu, iar dacă ne opream să schimbăm câteva cuvinte, dădea mâna cu persoana respectivă, strângând-o energic.Read more…
Picromigdalele se numără printre fursecurile mele preferate, chiar dacă în anii din urmă mă abţin (cât pot) să mă dedau la prăjiturele şi dacă mai nou nu mai au acel gust desăvârşit de odinioară, când tânjeam după ele în galantarul faimoasei Cofetării Verzi (fostă Fábián) care de mult nu mai există, dar a fost imortalizată în…Baabel https://baabel.ro/2016/07/tort-aniversar-pentru-oamenii-din-baabel/. Pe atunci silabiseam cu râvnă: pricomigdale şi Mama mă corecta răbdătoare: picromigdale (DEX cuvânt de origine greacă pikramígdalon – adică migdală amară. Mai interesant mi se pare că, probabil, datorită multora ca mine, în DEX apare şi varianta pricomigdală. Pe atunci picromigdalele nu erau pentru toate buzunarele, având un preţ cam pipărat, deci ne permiteam să cumpărăm doar din când, în când, şi doar câte 10-15 decagrame. …Read more…
Oricât de obosită aş fi, chiar dacă pic de pe picioare, chiar şi atunci când mă prăvălesc în pat ca un bolovan, nu pot să nu citesc măcar o pagină, înainte de a adormi. Mai exact, nu pot adormi fără a citi măcar o pagină. Noptiera mea e ticsită de cărţi. Unele abia începute, altele lăsate – deocamdată – la jumătate, altele – puţine şi speciale – păstrate pentru recitit.
Sevrajul provocat de absenţa unei cărţi noi mă împinge să cutreier librăriile şi să cercetez avidă noile apariţii, să ochesc titluri, să răsfoiesc pagini şi să-mi aleg precum Promisiunea zorilor – o carte de Romain Gary, pe care nu apucasem s-o citesc până acum –, alteori e o carte nouă, scrisă de un autor tânăr, necunoscut (mie), ca de pildă François-Henri Désérable, autorul romanului Un anume domn Piekielny, inspirat de Promisiunea zorilor. Am avut norocul să mă înscriu pe traseul jalonat de către redactorii editurii Humanitas, seria Raftul Denisei, care au inclus cărţile mai sus pomenite în planul editorial al anului 2018. Am cumpărat cele două volume la o săptămână distanţă, dând peste cartea lui Désérable tocmai când citeam cartea lui Gary şi zăbovisem deja asupra episodului în care intră în scenă domnul Piekielny.Read more…
Îmi place ziua de Sfântul Valentin, pentru că văd răsărind o sumedenie de perechi înlănţuite, se poartă puzderie de inimioare de toate mărimile şi culorile. Cercei poznaşi, broşe şi medalioane sub formă de inimă, ceşcuţe şi farfurioare, ba chiar şi aşternuturi decorate cu stoluri de inimioare. Se dăruieşte, se zâmbeşte, se fac declaraţii de dragoste care, chiar dacă durează cât un balon de săpun, lasă o amintire însorită. Nu sunt oripilată de „ofensiva kitsch-ului” sau de „caracterul comercial” al acestei sărbători „importate din occident”, atâta vreme cât te îndeamnă să faci daruri, să îmbrăţişezi, să surâzi!Read more…
Ciclul de filme întitulat Magyarok Romániában – száz év történelem [Maghiari în România – o sută de ani de istorie] prezintă istoria frământată a unui „secol scurt” – din toamna anului 1918 şi până în zilele noastre – plasând în centrul atenţiei cele întâmplate cu populaţia maghiară din Transilvania în acest răstimp de război şi de pace, de alternanţă a imperiilor şi succesiune a regimurilor politice democratice şi totalitare. Proiectul a fost conceput de istoricul Nándor Bárdi, care este și coordonatorul științific al întregul ciclu documentar, la cererea Fundației Pentru Școală http://iskolaalapitvany.ro. Conform conceptului original, fiecare film are alt scenarist, de regulă istoric, un bun cunoscător al perioadei respective. Astfel, episodul care prezintă perioada 1918-1920 este semnat de istoricul János Fodor, scenariul părții a doua, despre perioada interbelică, poartă semnătura lui Nándor Bárdi. Partea a treia – care prezintă evenimentele din Transilvania de Nord, în timpul celui de Doilea Război Mondial – îl are drept autor pe Tamás Sárándi, partea a patra – referitoare la maghiarii din Transilvania de Sud, în perioada 1940-44 – a fost realizată sub îndrumarea istoricului Béni Balogh. Următoarele episoade ale serialului sunt în curs de producție, ele vor trece în revistă perioada comunismului în trei părți: instaurarea, epoca Dej și epoca Ceaușescu. Istoricii responsabili de aceste episoade sunt: Zoltán Mihály Nagy, Stefano Bottoni și Zoltán Csaba Novák. Episodul final al ciclului se dorește a fi o trecere în revistă a principalelor evenimente derulate din decembrie 1989, până în prezent.Read more…
Cartea apărută la opt ani după publicarea lucrării sale de referinţă, scrisă în limba latină, Historia Armenorum Transsylvaniae (1859), este o scriere polemică de relativ mică întindere care detaliază şi sistematizează ideile privitoare la pericolele care ameninţau identitatea armenilor din Transilvania, în condiţiile în care restaurarea episcopiei armeano-catolice din Gherla (desfiinţată în urma decesului episcopului Oxendiu Vărzărescu, de binecuvântată amintire) avea să treneze timp de un veac şi jumătate, în ciuda diligenţelor neîntrerupte ale armenilor transilvăneni la Roma şi la Viena. Kristóf Lukácsi a optat pentru publicarea acestei cărţi (cea dintâi scrisă în limba maghiară) după ce articolele sale cu acelaşi subiect, apărute în cotidianul catolic Idők Tanúja, din Budapesta, fuseseră receptate cu ostilitate şi primiseră răspunsuri virulente care contestau toate afirmaţiile sale. În acelaşi timp, în noua conjunctură istorică şi politică a creării Monarhiei Austro-Ungare şi a încurajării afirmării etnice şi religioase a populaţiilor trăitoare între graniţele acestui nou stat, arhidiaconul paroh, director de şcoală, ctitor de aşezăminte pentru orfanii şi bătrânii din Gherla, personalitate religioasă şi culturală recunoscută în Transilvania, spera că într-adevăr venise vremea pentru rezolvarea cât mai grabnică a „chestiunii naţionalităţilor” . Nădăjduia că era un moment oportun pentru restaurarea episcopiei armeano-catolice din Transilvania, fără de care prezervarea limbii armene şi confesiunii de rit armean aveau să fie serios periclitate. Constatând că, la un veac şi jumătate distanţă de la publicarea cărţii lui Lukácsi, „chestiunea naţionalităţilor” nu a fost soluţionată grabnic, ba chiar putem observa că ea nu a fost rezolvată pe deplin nici până în prezent, de vreme ce nu a fost adoptat un Statut al minorităţilor şi că unele limbi şi confesiuni minoritare sunt insuficient protejate, putem spune că scrierea lui Kristóf Lukácsi este de actualitate.Read more…
În numărul anterior al revistei Baabel, Gabriel Ben Meron publica articolul Moartea unui om care a ieşit din turmă https://baabel.ro/2019/01/moartea-unui-om-care-a-iesit-din-turma/ , dedicat amintirii lui Simcha (Kazik) Rotem, supravieţuitor al Revoltei Ghetoului din Varşovia. Titlul şi unele consideraţii din articolul care relua ideea că în timpul Holocaustului evreii din Diaspora s-au comportat „ca o turmă dusă la abator”, fără a se împotrivi sau rezista, au stârnit vii comentarii şi mi-au inspirat acest articol în care am să prezint câteva cazuri în care evreii din Transilvania de Nord au încercat să se împotrivească ghetoizării şi deportării. Soluţia finală” împotriva evreilor din spaţiul unguresc a fost pusă în aplicare pe baza unor decrete şi instrucţiuni emise de guvernul Sztójay, numit constituţional de către Horthy în 22 martie 1944. Acest guvern a pus la dispoziţia naziştilor forţele de ordine – poliţia şi jandarmeria – precum şi funcţionarii din administraţia publică a Ungariei. Deci spolierea, stigmatizarea, concentrarea şi deportarea evreilor în lagărele naziste s-a făcut în mod oficial şi legal, în vreme de război.
Să mai adăugăm că populaţia civilă care urma să fie supusă ghetoizării şi deportării era alcătuită din femei, copii, adolescenţi şi bărbaţi în etate (restul bărbaţilor fiind mobilizaţi în serviciul muncii din armata maghiară) în condiţii de război şi în mijlocul unei populaţii civile locale ostile, care dacă nu era complice cu puterea atunci dădea dovadă de indiferenţă. Cei care au încercat să-i ajute pe evrei au fost extrem de puţini, practic puteau fi număraţi pe degete. În aceste condiţii organizarea unei rezistenţe subterane, procurarea de arme şi revolta erau de domeniul ficţiunii. În acelaşi timp populaţia evreiască nu a fost edificată asupra destinaţiei finale. Şi totuşi au existat cazuri de rezistenţă, împotrivire şi revoltă.Read more…
De fiecare dată, liniştea primei dimineţi din noul an îmi dă impresia unei file noi de caiet care mă îmbie să aştern pe ea ceva deosebit, caligrafiind slovele cu atenţie, însă după prima pată de cerneală, începe să semene izbitor cu cele anterioare, răsfoite şi mototolite. Simpla schimbare a foii nu înseamnă şi schimbarea mea, a noastră, a celor care sperăm ca odată cu ruperea ultimei foi din calendarul vechi şi începerea celui nou – după trecerea Revelionului, sărbătorit cu exuberanţă şi speranţă – va începe un răstimp nou, cu totul diferit. Cafeaua din dimineaţa primei zile din Anul Nou poartă gustul zaţului de anul trecut şi chiar dacă-i savurez aroma, nu pot să nu mă gândesc la convenţionalul acestei sărbători. Hotarul dintre ani poate fi trasat în orice zi a crugului celor 365 de zile, lucru dovedit de ceilalţi „ani noi”: evreiesc, chinezesc, al pomilor, etc, fiecare cu setul său de simboluri şi superstiţii prin care dorim să ne încredinţăm că toate forţele naturii şi cele aflate deasupra ei concură la îndeplinirea dorinţelor, împlinirea năzuinţelor noastre neîmplinite, neîndeplinite în anul care tocmai a trecut sau în anii anteriori. Şi totuşi, în pofida experienţei anilor noi de „mai an”, nu preget, an de an, să-mi împodobesc casa cu ramuri de vâsc, să-mi pun mărunţiş în buzunare, să gătesc peşte, să mânânc struguri,Read more…
Au trecut 29 de ani de la Evenimentele din decembrie 1989 şi se pare că peste ele s-a aşternut zăpada uitării, în care apar tot mai mult urmele paşilor hotărâţi care îşi croiesc drum în sens invers. Publicarea acestui articol – apărut cu 9 ani în urmă, în revista electronică Acum – este un apel spre neuitare. M-.aş bucura ca el să-i îndemne pe cititorii Baabel să-şi depene amintirile sau să-şi exprime opiniile legate de Revoluţia din Decembrie 1989. În 21 decembrie 1989, la ora 16.00, la Cluj erau deja 12 morţi şi 26 de răniţi. După morţii căzuţi în Piaţa Libertăţii au urmat cei din zona Astoria-Metropol. În 21 decembrie eram convocaţi la institut pentru adunarea de condamnare a incidentelor de la Timişoara. De câteva zile la Cluj domnea o atmosferă sumbră. Pe străzi apăruseră patrule de miliţieni. Locuiesc într-o zonă, la poalele Dealului Hoia, unde, şi în prezent, recepţia undelor radio este foarte slabă. Pe vremea aceea nu prindeam nici Europa Liberă şi nici Radio Budapesta, astfel încât informaţiile despre revolta de la Timişoara îmi parveniseră cu o zi sau două întârziere şi eram temătoare să le comentez. Mă învăţasem să nu discut anumite lucruri decât cu oamenii foarte apropiaţi. Mă străduiam să ţin ore interesante, dădeam ore particulare de fizică pentru admiterea la medicină, la facultatea de fizică şi cea de chimie (nu şi pentru politehnică unde eram în comisia de admitere). Plata n-o primeam în bani, ci în alimente (soluţia mi-o sugerase un coleg profesor de matematică).Read more…
În 24 noiembrie doctorul Carol Lőwy împlinea 93 de ani – pregătirile pentru petrecerea surpriză fuseseră făcute – însă cunoscutul medic pediatru, o figură emblematică a Clujului a căzut la pat, răpus de slăbiciune şi peste nici zece zile, în 6 octombrie (cea de a 5-a zi de Hanuka) a trecut pragul veşniciei. A avut o viaţă îndelungată, interesantă, rodnică şi frumoasă în care vocaţia de medic pediatru s-a împletit cu cea de mânuitor de al condeiului (cu mai multe volume la activ). Era un om de spirit, meloman, iubitor de carte şi de arte. Un romantic şi un desăvârşit partener de discuţie. Înalt cu o claie de păr nins, doctorul Lőwy era o prezenţă distinsă şi familiară, la spectacole de teatru, concerte, vernisajele expoziţiilor şi la evenimentele organizate de comunitatea evreilor. Era un atent observator al vieţii culturale clujene şi un cronicar avizat al acestora, publicându-şi opiniile în cotidianul maghiar clujean Szabadság.Read more…
Dacă socotim că Anul Centenar se referă la aniversarea Unirii de la 1918, mai exact a Marii Adunări de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, când Transilvania a proclamat unirea cu Ţara, atunci am putea spune că odată cu festivităţile de Ziua Naţională a României anul jubiliar s-a încheiat. După părerea mea, acordul final – petrecut într-o zi geroasă, dar însorită – a fost destul reuşit. Lume multă, parade militare, inaugurare de monument, discursuri solemne (decente), multe steaguri şi cocarde, muzică şi dans popular, entuziasm, focuri de artificii şi foarte puţine incidente neplăcute… Din păcate, printre ele s-a numărat şi scurtul film de propagandă proiectat la şedinţa solemnă a Guvernului României ţinută la Alba Iulia. În acest film – alături de alte neadevăruri netoxice – a fost amintită cu mândrie naţională şi descoperirea insulinei, legată de numele savantului Nicolae Paulescu care – de fapt – nu descoperise insulina, în schimb a avut o contribuţie „ştiinţifică” majoră la „teoria inferiorităţii rasei evreieşti”… Festivităţile şi serbările de 1 Decembrie 2018 vor rămâne, cu siguranţă, în amintirea copiilor îmbujoraţi care agitau steguleţe. Şi nu numai în memoria lor.Read more…
Decembrie este Luna Cadourilor. Hanuka, Miculaşul, Crăciunul şi Anul Nou sunt tot atâtea prilejuri care se cer a fi celebrate cu daruri destinate celor dragi şi nu numai. Este perioada potrivită în care, oferind cadouri, ne exprimăm gratitudinea faţă de binefăcători, colegi şi coechipi sau ne achităm obligaţiile faţă de medici, profesori sau…şefi. În mintea mea între dar şi cadou există o diferenţă exprimabilă, mai ales, prin intensitatea sentimentului care animă gestul de a oferi. Darul e mai intim, având o puternică încărcătură afectivă, în timp ce cadoul e mai convenţional, mai protocolar. Dar şi într-un caz şi în altul, pentru ca un dar sau cadou să se apropie de perfecţiune, trebuie întrunite trei condiţii: alegerea potrivită, oferirea adecvată şi obţinerea efectului scontat.Read more…
Combaterea, stăvilirea şi eradicarea antisemitismului sunt obiectivele oricărei societăţi democratice, fiind consfinţite şi în legislaţia acestora. Orice cetăţean, orice Om responsabil este dator să semnaleze, să-şi ridice glasul împotriva manifestărilor antisemite – dar şi rasiste, xenofobe, ostile faţă de oamenii aparţinători unor grupări etnice, religioase – pe care le sesizează în spaţiul public, fie el real sau virtual. Pe de altă parte, aceste acţiuni implică responsabilitate şi discernământ în identificarea antisemitismului, a expresiilor sale şi a antisemiţilor care le dau glas, incitând la ură şi acţiuni duşmănoase îndreptate împotriva evreilor. Constat, din păcate, că eticheta de „antisemit” este aplicată cu uşurinţă în conflicte sau vendete politice şi personale, fiind o acuzaţie menită să stigmatizeze, să scoată din luptă un rival, un inamic. A acuza de antisemitism preşedintele statului – care se bucură de respectul şi aprecierea evreimii din România şi a celor mai importante organisme evreieşti internaţionale – pe motiv că nu-ţi ies pasienţele politice şi a argumenta acest fapt prin martiriul strămoşilor, mi se pare un comportament imatur şi iresponsabil care duce la demonetizarea, bagatelizarea unei primejdii reale, grave, care de-a lungul istorie s-a dovedit generatoare de moarte.Read more…
Deunăzi serviciul de curierat rapid mi-a livrat o cutie de carton standard „Paket bis 10 kg” expediat de de la adresa Grindelberg 60, 20144 Hamburg, Deutschland… Adresa la care Czicza[1], prietena mamei mele, nu mai locuieşte… S-a mutat pe Câmpiile Elizee… Mi-aş dori ca, pentru Czicza, Câmpiile Elizee să fie la fel ca Champs-Élysées, un bulevard fermecător pe care să poată hoinări la nesfârşit, în ritm de dans, împresurată de atmosfera etern-romantică a Parisului. Pe Czicza o cunosc de când mă ştiu, mai exact, de când nici nu mă ştiam, lucru atestat de o fotografie alb-negru în care ea apare împreună cu mama mea, pe când eu încă stăteam cuibărită în pântecul ei. O cunoşteam deşi nu am întâlnit-o decât o singură dată, fugitiv – în 2008, la Cluj – după multe decenii de când ea existase în viaţa mea, prin poveştile mamei. Czicza era un personaj luminos, exuberant şi enigmatic, care apărea adesea în poveştile mamei, fie că-mi depăna întâmplările primilor ani de după război, 1946-1948 (când s-au împrietenit şi au locuit o vreme în acelaşi apartament), fie că-mi povestea cele petrecute în vara anului 1952, dinainte de a mă naşte…Read more…
Am aşezat în vaza de pe scrin un buchet de flori de toamnă, repetând în gând spusele Bunicii Erzsi : în vaza asta se potrivesc toate florile, de toate culorile, în toate anotimpurile. Vaza de faianţă, cu fâşii în nuanţe de grena, roz cărnos şi portocaliu solar, înnobila toate florile aşezate în ea. Îndeobşte erau flori din grădina casei de periferie unde bunicii au fost obligaţi să se mute, în anii ’50, când regimul comunist i-a scos din apartamentul de patru camere din centru. Era apartamentul care găzduise « Hotelul Friedmann » unde au stat tinerii sosiţi din deportare, orfani, cu locuinţele devastate şi apoi ocupate de uzurpatori, în timpul Holocaustului. Erzsi Bodó (maghiară, de confesiune reformată) şi Nándor Friedmann (evreu) s-au căsătorit în 1923, în ciuda împotrivirii ambelor familii. Nándor s-a creştinat de dragul soţiei, se distinsese în luptă în armata austro-ungară pe frontul italian în Primul Război Mondial, dar toate acestea nu aveau să conteze, familia nefiind exceptată de sub incidenţa legilor antievreieşti din Ungaria horthistă. Fiul cel mare, Pali, a fost mobilizat în detaşamentul de muncă din armata maghiară, iar cel mic, Ferkó, de doar 15 ani, a fost deportat la Auschwitz. Read more…
Întotdeauna am perceput legătura între autor şi autoritate (dincolo de rădăcina comună: latinescul augere) şi prin aceea că cele cuprinse într-o carte conferă autoritate semnatarului. Vreme îndelungată, în anii copilăriei, credeam că toţi autorii şi-au încheiat existenţa pământească, fiindu-mi imposibil de imaginat că cineva care şi-a pus numele pe o carte – fie şi „doar” un autor de manuale – poate respira acelaşi aer cu noi, cititorii. Abia mai târziu, după participarea la o primă întâlnire cu scriitorii, am înţeles că şi autorii sunt… oameni. Citeam cu nesaţ cărţile cumpărate sau (mai des) împrumutate de la bibliotecă şi admiraţia mea faţă de semnatarii cuvântului tipărit continua să sporească. În anii de gimnaziu îi admiram şi pe semnatarii articolelor din ziare şi mi se părea că niciodată, dar absolut niciodată, nu voi putea ajunge ca ei… Numele meu a început să apară mai întâi pe genericele emisiunilor, apoi pe ale filmelor documentare şi, ceva mai târziu, am îndrăznit să şi scriu, publicând articole în presa scrisă. Chiar şi în condiţiile în care sunt fondatoarea unei reviste online în care scriu (şi semnez) număr de număr, semnătura „pe hârtie” mi se pare mult mai prestigioasă, mai încărcată de responsabilitate pentru că e „definitivă”. Între timp anii au trecut şi tot mai multă lume m-a întrebat „De ce nu-ţi aduni articolele într-o carte?”. Într-adevăr… de ce mă încăpăţânez să nu public cartea pe coperta căreia s-ar concretiza negru pe alb (sau în alte nuanţe) autoritatea mea de …autoare?!Read more…
Cetăţenii români sunt chemaţi la urne, timp de două zile – 6 şi 7 octombrie 2018 – pentru a decide răspunsul la o întrebare sibilinică legată de o chestiune deja soluţionată atât în Constituţie, cât şi în Codul Civil actual: definirea căsătoriei. În consecinţă, în urma acestui plebiscit va apărea doar o precizare suplimentară în textul Articolului 48 (I) care reglementează căsătoria, în sintagma „între soţi” fiind înlocuită cu „între un bărbat şi o femeie”. Practic în realitatea socială nu se va schimba nimic, în schimb se deschide o breşă în relaţia dintre majoritari şi minoritari. Odată cu victoria acestui referendum, se deschide calea pentru ca majoritarii să decidă, prin vot, adoptarea unei legi antiminoritare, prin simplul fapt că sunt majoritari, adică mult mai mulţi. De data aceasta calul de bătaie îl constituie cuplurile de acelaşi sex (aflate într-o minoritate infimă)Read more…
Micuţ şi cochet, restaurantul se afla la doi paşi de plaja unde ne coceam la soare şi ne îmbăiam în apele spumoase care – cu câteva zeci de kilometri mai încolo, la Paphos – dăduseră naştere Zeiţei Frumuseţii. Restaurantul ne-a ispitit tocmai prin numele promiţător înscris pe firmă: Gulyas (denumirea maghiară a îndrăgitului gulaş, o tocăniţă de carne cu găluşte). Iată un restaurant unguresc, ne-am spus şi i-am trecut pragul, Când colo inscripţiile în limbile rusă şi engleză ne anunţau că la acest restaurant se servea mâncare rusească şi uzbecă. Am citit rapid specialităţile: pelmeni (colţuneşi cu carne), vareniki (colţunaşi cu cartofi şi brânză), okroşka (supă rece cu chefir), vinegretă şi altele. Gulaşul lipsea cu desăvârşire! Ne-a ieşit în întâmpinare, surâzând, o chelneriţă scundă, bondoacă şi cu o căutătură de tătăroaică. Am întrebat-o de gulaş, arătându-i firma. A început să râdă şi ne-a spus că nu suntem primii care facem confuzia, dar nu e vorba de „gulyas”, ci de Gulya’s adică Restaurantul Gulyei. „Eu sunt Gulya, patroana restaurantului” ne-a explicat ea.Read more…