De ce a fost excomunicat Spinoza?

Articolul de față încearcă să redea esența eseului scris de filozoful israelian Yirmiahu Yovel în 1977, cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la moartea marelui filosof Baruch Spinoza. În 27 iulie 1656, în sinagoga Houtgracht din Amsterdam, a fost pronunțată sentința prin care un tânăr evreu de 24 de ani era exclus din comunitatea portugheză din Amsterdam; sentința a fost înregistrată în cartea comunală. Obiectul excomunicării era Baruch d’Espinoza. Tânărul făcea parte din înalta societate a comunității evreiești portugheze din Amsterdam. Tatăl său, Michael, era un comerciant foarte respectat. Tânărul Spinoza a fost educat în spiritul tradiției evreiești, studiind limba ebraică, Scriptura, Talmudul și filozofia iudaică. De asemenea citea în ebraică subiecte laice precum: matematică, fizică, astronomie, pregătindu-se pentru o carieră comercială. Spinoza avea șase ani la moartea mamei sale, Hana Devora, și 22 de ani la moartea tatălui. Împreună cu fratele său, Gabriel, a înființat compania comercială “Bento & Gabriel d’Espinoza” pentru import-export de fructe. După moartea tatălui nu a intervenit nicio schimbare aparentă în relațiile dintre Spinoza şi comunitatea evreiască. Timp de peste un an el a rămas în bune relații cu autoritățile sinagogii, și-a plătit taxele și nu a fost amestecat în niciun conflict cu autoritățile. Totuși era plin de îndoilei și gânduri eretice. El cunoștea întreg Vechiul Testament pe de rost și găsea în el multe aspecte problematice: miracolele erau în contradicție cu rațiunea și cu legile naturii, puterea imaginativă a profeților era și ea în contradicție cu legile naturii, poruncile i se păreau arbitrare, fără nicio legătură cu legile lui D-zeu.Read more…

Sanda (I) – Cum ne-am cunoscut, ne-am logodit şi ne-am căsătorit

Am început să scriu aceste rânduri amintindu-mi de emoționanta poveste de dragoste cu regretata mea soție Dr. Sanda Toivi, care nu a fost afectată nici de răstimpurile în care am fost obligaţi să trăim la distanţă unul de altul, de problemele noastre medicale și spitalizările survenite, de călătoriile peste hotare, de prietenii noștri și în final de tragica noastră despărțire prin trecerea Sandei într-o lume mai bună. Mi-am întâlnit viitoarea soție la Templul Coral Ploiești, cu ocazia sărbătorii de Roș Hașana din anul 5721. La ieșirea din sfântul lăcaș, S. îmi face cunoștință cu Sanda Brucăr, studentă la facultatea de medicină din București. Era nou venită în oraș, din Brașov, tatăl ei fiind numit recent director la întreprinderea textilă Dorobanțul Ploiești. Ne-am dus apoi cu toţii la plimbare pe bulevard.Read more…

Maria și Iosef – Jurnalul unui vis

Pe Maria Găitan Mozes am cunoscut-o personal în 2021, la ICR, la o lansare comună de carte moderată de Cleopatra Lorințiu. Regret că am cunoscut-o atât târziu. De curând ea a împlinit 95 de ani și a fost sărbătorită la sediul HOR, de la Haifa, De curând Maria Găitan Mozes a împlinit 95 de ani şi a fost sărbătorită la sediul HOR [2], de la Haifa, de catre Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, al carei director este Dragos Nelersa. Cu acel prilej am rostit discurs pe marginea romanului Maria şi Iosef – Jurnalul unui vis. Cartea scrisă de soţul ei, Iosef Mozes, începând din 2009, a fost păstrată de Maria în manuscris timp de mulţi ani. Am citit-o dintr-o suflare, mai ales pentru că mi-am dat imediat seama cine sunt protagoniştii. Povestea m-a impresionat prin paralelismul cu personajele biblice cu acelaşi nume, simboluri ale unor legende. Am citit mai întâi titlul romanului şi i-am urmărit cu atenţie cursul care urmează o sinuoasă cale a destinului. Cei doi eroi, Maria şi Iosef, se întâlnesc datorită întâmplării, sunt despărţiţi de împrejurări, evenimentele se repetă și în cele din urmă ei se reîntâlnesc pentru a nu se mai despărţi. Oare nu am putea vorbi de PREDESTINARE? Prima lor întâlnire se petrece spre sfârşitul anului 1943, atunci când Iosef, împreună cu alţi tineri evrei, este trimis la munca obligatorie de curăţare a zăpezii în apropierea Primăriei Sectorului 1 – lângă Piaţa Amzei. Maria avea 15 ani şi Iosef 16. “Mă cheamă Maria”, spune fetişcana cu codiţe blonde și ochii verzi, iar băiatul îi răspunde: “Pe mine mă cheamă Iosef”.Read more…

Un băiat pe nume Oscar

La naștere părinții i-au spus Oscar. Colegii de la Liceul Israelit i-au spus Oszi. Când a ajuns în Palestina, singur la 13 ani, i s-a dat numele patriarhului Abraham. Zilele astea Abraham Klein a revenit în orașul în care s-a născut. Nu singur, ci însoțit de soția Braha, copiii Amit și Sharon și toți ceilalți 12 membri ai familiei. Niciunul n-a lipsit, pentru că Abraham a organizat temeinic excursia, a pregătit-o minuțios. Cum era în fotbal, așa e și în viață. Au venit cu toții să cunoască orașul în care Oszi și-a petrecut primii 13 ani. Și-a revăzut casa părintească din cartierul Iosefin și liceul unde învățase alături de colegi care au devenit mai apoi medici, ingineri, arhitecți. Poate că el ar fi rămas un anonim, dar un costum prost croit i-a schimbat destinul. S-a dus la un croitor să i-l repare și acesta l-a chemat după aceea să-l însoțească la un meci de fotbal pe care îl arbitra. Neșansa croitorului, dar șansa sportului a făcut ca acest croitor să facă o întindere de ligament în timpul meciului.Read more…

Un gest

În urmă cu douăzeci, ba chiar douăzeci și cinci de ani, aveam într-un cătun din Munții Pădurea Craiului o cabană mititică, o casă de vacanță din lemn pe care o frecventam la sfârșit de săptămână pe timpul verii și unde petreceam vacanțe de câte o săptămână, de obicei în luna august. Ni se alăturau familii de prieteni cu copiii lor, de multe ori veniți din alte orașe, acesta fiind prilejul anual de a ne revedea și de a ne reconecta. Asta a ținut până când copiii noștri au fost suficient de mici ca aceste ieșiri să le facă plăcere; mai apoi, devenind adolescenți au preferat să viziteze cabana împreună cu ”găștile” lor de prieteni, noi părinții devenind dintr-o dată nefolositori, ba chiar dăunători. Glumesc desigur! Cabana noastră nu era mare, dar avea tot ceea ce era necesar, chiar și o băiță cvasi-improvizată dar funcțională și utilă, dar mai presus de toate avea o priveliște de poveste și un amplasament excelent, într-o poiană, aproape de o pădure de foioase plină de ciuperci, mure și tufe de zmeur, dintre care adesea ieșeau plimbându-se grațios căprioare sau câte un cerb.Read more…

Deadline

„Cea mai bună muză e termenul limită” – această constatare plină de înţelepciune a fost făcută de scriitorul maghiar Frigyes Karinthy, dar poate că şi alţii dinaintea lui şi-au dat seama de forţa mobilizatoare pe care ţi-o imprimă scadenţa sau deadline, cum i se spune – cel mai sugestiv posibil – în limba engleză. De câte ori nu invocăm cu disperare: „Dacă aş mai avea la dispoziţie o singură zi în plus, câte aş mai putea face”! Dar termenul limită nu mai admite nicio secundă în plus, e cumplit de strict, e deadline. Dar de ce tocmai deadline, adică o linie a cărei depăşire aduce după sine moartea?! Se pare că acest cuvânt ar fi fost înregistrat pentru prima oară în anii 1860, în timpul Războiului Civil American, şi se referea la linia de îngrădire din jurul închisorii. Gardienii erau instruiţi să împuşte şi să ucidă orice prizonier care ar fi „atins, ar fi căzut peste, ar fi traversat pe deasupra sau pe sub aceste îngrădiri denumite «dead line». Acest cuvânt apare în însemnările unor militari, ba chiar şi în presa vremii.Read more…

Prințesa Carpaților – prima ardeleancă din peninsula iberică

Abia s-au potolit valurile făcute de articolului meu nu prea serios despre căutarea metaforică a comorii pe Costa Blanca și am aflat despre descoperirea unei comori cât se poate de reale în apropierea reședinței mele spaniole. Tezaurul are chiar o conotație transilvăneană! Este vorba despre averea unei femei originare din bazinul Carpaților. În mod normal asta nu ar merita o mențiune specială, având în vedere că astăzi în Spania trăiesc aproximativ un milion de cetățeni români. De exemplu Alcalá de Henares, orașul natal al poetului național spaniol, Cervantes, a devenit practic un oraș românesc, cu cca. 50.000 de compatrioți ai noștri. Să ne întoarcem așadar la emigranta transilvăneană despre care vorbeam. Special în cazul ei este că a trăit acum vreo 4.000 de ani și pe vremea aceea, pentru a se stabili la marginea vestică a Europei, a trebuit să facă o călătorie extrem de dificilă. Era cu peste două milenii înainte ca drumurile romane să faciliteze călătoriile în interiorul imperiului. Cu alte cuvinte, nu era o femeie plecată din Dacia în provincia romană Tarraconensis, poate nici măcar nu vorbea o limbă indo-europeană când îi întreba pe localnici pe unde s-o ia. A fost cu mult înainte ca grecii să colonizeze această coastă, înainte ca Hannibal să-și conducă turma de elefanți până în Italia și cu peste două milenii înainte ca Traian să-și alcătuiască propria colecție din comorile jefuite ale Daciei. Nu știm cum se numea această doamnă…Read more…

Evgheni Prigojin n-a dansat decât o vară

O precizare. În titlu m-am referit la ultimele două zile ale comandantului și proprietarului grupării Wagner, deoarece începând din 2014, aceasta a fost prezentă cu destul de mult succes pe diferite fronturi ale lumii. Este o organizație de mercenari care include foarte mulți veterani cu experiența războaielor, care știu să lupte, iar succesele armatei ruse pe frontul ucrainean se datorează în bună parte forțelor Wagner. Fiind vorba de mercenari, sunt aruncați fără milă în cele mai periculoase situații și numărul victimelor nu contează, sau contează prea puțin. Cunoscând toate acestea, sfârșitul brusc al acțiunii lor de săptămâna trecută, rebeliunea armată și încercarea de a lovi în conducerea militară rusă, este la prima vedere inexplicabil, deoarece nu cunoaștem elementele determinante care au dus la acest deznodământ. Motivele aparente ale rebeliunii se cunosc: proasta relație a lui Prigojin cu ministrul rus al apărării, Serghei Șoigu, și cu șeful statului major al armatei. Prigojin i-a acuzat pe aceștia că nu au sprijinit cu armament membrii Wagner, ba că i-ar fi atacat și ar fi vrut desființarea lor, că au făcut multe greșeli în conducerea războiului.Read more…

Povești la un pahar de vin

Pe undeva e scris că vinul scoate secretele din sufletul omului. Dar sunt și secrete pe care doar psihologul sau psihiatrul pot să le obțină de la cineva care în general nu se prea deschide celor din jur – dacă nu e vorba de o conjunctură deosebită, ca cea de mai jos. Ora 23.00 în camera mea de hotel, după o zi lungă la congres și un dineu cu vin aproape non buvabil. Calitatea băuturii nu m-a deranjat, pentru că puneam bază pe ce mai rămase în sticla mea de vin din cameră, aleasă și cumpărată la duty free. Doar că ce mai rămăsese înăuntru era 100% aer. Am hotărât să cobor la barul hotelului și să-mi fac ”plinul” de 200 ml vin 12-14%, ca în fiecare seară. Barul era gol, dar la un capăt al tejghelei se afla unul din oaspeții congresului, american din California, bun cunoscut, să-i zicem N.L. M-am apropiat și ne-am salutat călduros. Ne cunoșteam demult, de când îmi petrecusem un scurt sabatic în secția ATI în care lucra pe atunci ca tânăr și promițător specialist. De atunci ne întâlneam aproape în fiecare an la congrese și simpozioane internaționale și profitam de ocazie pentru a ne povesti ultimele știri privitor la carieră și la familie.Read more…

Pe drumul de costișă ce duce la… Ierusalim

Dedic acest articol prietenei mele Leni, originară (cum nu?) din Vaslui. Mă gândesc la diverse mărturii pe care le-am publicat de-a lungul timpului în Baabel. Conrad Schick povestea că în 1846, drumul de la Jaffa la Ierusalim dura două zile (astăzi, cu trenul, se face în 45 de minute), se putea merge numai călare sau pe jos și mărfurile erau duse în spinare de catâri.  Iar pentru urcușul spre Ierusalim nici nu exista drum, călătorii urmau albia secată a unui pârâu și trebuiau efectiv să sară din piatră în piatră.  Până prin 1860 în toată țara nu exista niciun vehicul cu roți, pentru că nu exista niciun drum carosabil. Iar „Fetița din Ierusalim” (Myriam Harry, născută la Ierusalim în 1869) povestește că atunci când familia ei a plecat în valea Iordanului, bărbații au mers călare, iar pentru femei s-au adus cămile.  Fiecare cămilă ducea în spate un soi de paner în care încăpeau două persoane.  Și aici drumul a durat două zile – acum el poate fi parcurs în mai puțin de o oră.  Și să nu uităm că în anii 1870, în Europa se călătorea deja cu trenul… Nu am niciun motiv să mă îndoiesc de veridicitatea acestor mărturii…Read more…

”Dosarul” Dina-Sihem. Primul act de viol – real sau presupus?

Inițial, intenționam să intitulez subiectul ”primul act de viol pe scena biblică”. Totuși, textul biblic nu menționează că împricinata Dina ar fi spus că a fost violată. Și atunci, să denumim modul în care au procedat frații ei ”primul act demențial”? Dina, eroina principală, apare pe scena biblică în Geneza 30:21. Este fiica lui Iacov și a Liei. Al doilea personaj este Sihem, cel acuzat de viol. Este îndrăgostit de Dina și dorește să o ia de soție. Dintre cei 12 copii ai patriarhului Iacov a existat o unica fată: Dina. Povestea ei este un exemplu al vieții femeii în societatea patriarhală, dominată de bărbați; doar că textul biblic nu prea reușește să convingă că el apără punctul de vedere al femeilor cu aceeași stăruință ca pe cel al bărbaților. Iacov și familia sa aflau în Canaan, lângă așezarea Sihem; e momentul când Dina revine în textul biblic, Geneza 34, întregul capitol fiind întitulat ”Dina și Sihem”. Dina, deja adolescentă, iese din cort să cunoască fetele localnice. În timp ce vizitează așezarea, este necinstită de Sihem, fiul lui Hamor Hivitul, proprietarul acelui ținut. Deși textul biblic subliniază că prințul Sihem dorește să o ia de soție pe Dina, fiind dispus să plătească „preț de mireasă” ridicat, frații ei Simeon și Levi sunt înfuriați de modul în care a fost tratată sora lor. Ei îi spun lui Hamor și Sihem că religia lor nu permite femeilor să se căsătorească cu bărbați de altă religie, care nu sunt circumciși conform religiei lui Avraam.Read more…