În copilăria mea a existat un an în care am făcut ce am vrut. Starea aceea de libertate nu am mai întâlnit-o niciodată de atunci. Era în anii ’50, înainte de a merge la școală. Sora mea, care era cu doi ani mai mare, începuse clasa întâi la 6 ani și ceva și mama s-a gândit să fac și eu același lucru. Nu știu cum rezolvase pentru ea, dar la mine trebuia să obțină o dispensă. Era singura posibilitate ca un copil să înceapă școala înainte de a împlini 7 ani. În ziua când urma să i se semneze hârtia care îmi dădea dreptul să încep școala la 6 ani și jumătate, nu am vrut să rămân acasă și am mers cu mama după dispensă. Am ajuns în locul cu pricina, mama a intrat și i-a spus funcționarului pentru ce venise, iar domnul acela a întrebat-o dacă mă crede potrivită să încep școala. Mama a răspuns că da și întrebările au continuat. Cum arăt? Ce înălțime am? Surprinsă de întrebări, i-a spus că sunt cu ea de mână. Desigur, domnul stătea la un birou și pe mine nu mă văzuse, pentru că, probabil, avusese privirea în niște dosare. Eram mai mică decât înălțimea biroului plus hârțoagele de pe masă! La rândul lui, surprins și înduioșat, domnul a rugat-o pe mama să renunțe la ideea de a mă înscrie la școală. „Lăsați fetița să mai crească, tovarășa Dincă! Nu vedeți ce mică este?” Eu nu-mi amintesc decât biroul, dovedit zid de netrecut, părtaș la refuz și la ceea ce avea să se întâmple. Înduioșată de argumente sau nemaiștiind ce să spună, mama a renunțat la dispensă… În acel an nu m-au mai dus la grădinița fabricii, unde fusesem până atunci, după anii de creșă, și nici nu au ales altă grădiniță în cartier. Nu știu din ce motiv. Așa că am cam umblat tot anul hai-hui prin zonă, în loc să încep ce îmi doream. Îmi amintesc perfect că bântuiam pe străzi de dimineața până după prânz, când venea sora mea de la școală, dar nu știu dacă mergeam în grup cu alți copii sau chiar o făceam de capul meu.Read more…