Un băiat născut la Cluj a ajuns erou al Războiului de Şase Zile

În dimineaţa de 5 iunie 1967, avioanele israeliene au atacat bazele aeriene egiptene si au distrus 308 avioane, 11 elicoptere si 16 statii radar, dar şi egiptenii au reuşit să doboare 8 avioane israeliene. Acțiunea aviației israeliene a asigurat victoria, chiar din prima zi a războiului. Vărul meu, Ițhak, a participat la această acţiune de anvergură. Ani de-a rândul am avut cu el lungi conversații despre subiecte diferite, dar niciodată, niciodată nu am vorbit despre trecutul lui ca aviator militar.Read more…

Tenisul de masă din Cluj şi pleiada sa de campioni evrei

Anul acesta Sala Polivalentă din Cluj va găzdui Campionatul European de Juniori/ Cadeți la tenis de masă. Un grup de prieteni ai tenisului de masă (foști jucători și ziariști sportivi) au elaborat o carte despre tenisul de masă clujean care de-a lungul timpului a obţinut rezultate naţionale și internaţionale excepţionale. “Monografia tenisului de masă clujean 1930 -2017 – Performanțe șI performeri” , va fi lansată, după toate probabilităţile, cu ocazia campionatului din iulie. Volumul va cuprinde palmaresul detaliat al sportivilor clujeni la: campionate mondiale, europene (seniori și juniori/cadeți) , cupe europene, campionate balcanice, competiții sportive de la Festivalurile Mondiale ale Tineretului, campionate naționale (7 probe la seniori și 2 probe la juniori). Vor fi prezentate o cronologie a principalelor evenimente, biografiile a 15 figuri legendare ale tenisului de masă din Cluj, sportivii paralimpici și o listă cu aproximativ 200 de jucători clujeni din toate timpurile. Numărându-mă printre autorii cărţii, mi-am propus să prezint în acest articol performanţele remarcabile, ale jucătorilor de tenis de masă evrei din Cluj… şi nu numai.Read more…

Povestea unei sinagogi rătăcitoare și a unei prietenii deosebite

Cu câtva timp în urmă, la începutul anilor șaptezeci și în a doua decadă a tinereții mele trăite în România, lucram în timpul verilor ca ghid internațional în stațiunile de vacanță de pe litoralul Mării Negre. Acolo am întâlnit o mulțime de oameni interesanți din toată Europa și faptul că vorbesc fluent mai multe limbi m-a ajutat să satisfac cu brio nevoile și interesele turiștilor mei, având și o recompensă suplimentară, aceea de a-mi face și mulți prieteni.M-am apropiat în mod special de un cuplu din Republica Cehă, venit să își petreacă luna de miere la Mamaia, un loc superb, de fapt nava amiral a stațiunilor României de la Marea Neagră. Mireasa era gravidă în luna a patra și cuplul era foarte fericit. Pavel, mirele, era un intelectual rafinat, sofisticat, ce poseda cunoștințe enciclopedice de istorie, muzică și arte. El era atât un profesor de istorie cehă și filozofie cât și un fin lingvist care a fost mândru și bucuros să cizeleze și să îmbogățească ceha mea în timpul conversațiilor noastre. Am petrecut multe seri plăcute, cu destul vin ca să ne relaxăm, dar să rămânem totuși coerenți. S-a creat o prietenie solidă, bazată pe aceste interese comune, și după terminarea vacanței lor am rămas în contact timp de zece ani, corespondând des.Read more…

”Viitorul Memoriei” într-un album

După succesul proiectului Viitorul Memoriei, inițiatoarea lui, Olga Ștefan, a decis să realizeze și un album cu materialele prezentate în orașele unde s-a desfășurat proiectul, acesta cuprinzând imagini şi documente evocatoare. Emigrarea din România, trecerea prin Zürich cu familia a copilului Olga Ştefan, stabilirea la Chicago şi reîntoarcerea într-o ipostază matură în acelaşi oraş din Elveţia după peste două decenii, au fost în parte motivul care a declanşat ceea ce autoarea povesteşte în Introducere: “revenirea în oraşul pe care-l respinseseră în trecut a dat naştere unei căutări a memoriei familiei sale”, odată cu încercarea de fixare a unei identităţi, cu rememorarea evenimentelor din timpul Holocaustului, ambele ramuri ale familiei fiind victime”. Desfăşurarea proiectului poate fi considerată un popas emoţionant şi documentat pe acel pod virtual între trecutul dramatic, reprezentat prin vestigiile Holocaustului, căutate cu ambiţie şi pricepere de către arhitecta “podului” şi viitor. Este un viitor la care cei de demult au visat, iar cei de astăzi încearcă să-l populeze în moduri diferite pentru a împlini un deziderat uman important: crimele împotriva umanităţii nu trebuie uitate. Pentru revigorarea memoriei trecutului Olga Ştefan a ales diverse modalităţi vizuale şi scrise mai puţin utilizate şi anume cele care aparţin artei. Popasul de pe podul amintit mai sus a fost făcut într-o formă originală, în cinci oraşe, încercând să aducă la lumină din trecut, persoane dispărute, unele în negura tristă a războiului şi a atrocităţilor sale, altele în cea a timpului scurs de atunci, dar care şi-au lăsat amprenta creaţiei lor asupra viitorului.Read more…

Cu răbdare frunza dudului se face mătase (Din ciclul dedicat Bunicului)

Eu nu auzeam proverbe de la bunicul meu, cel mai răbdător, calm şi liniştit om de pe pământ, ci poveşti. Mi le şi explica în mod empiric, demonstrând totul cu obiecte, plante şi animale pe care le aveam în jur. De pildă, atunci când mi-am pierdut răbdarea, chinuindu-mă să ţin creionul fără să-mi alunece din mâinile neîndemânatice, s-a uitat la mine cu multă dragoste şi mi-a promis că voi reuşi să înving această condiţie, iar când l-am întrebat cam neîncrezătoare de unde ştie, mi-a zâmbit: „pentru că omul scrie şi desenează cu mintea, nu cu creionul.” Când vei avea în minte o imagine clară despre ce vrei să scrii sau să desenezi, vei găsi o cale cum să te descurci cu restul.” Bunicul mi-a spus că un copil vine pe lume ca un sâmbure primit cadou de peste mări şi ţări. Nu ştii ce plantă va creşte din el şi la ce va fi bună, dacă nu-i acorzi grija şi timpul necesar pentru a se dezvolta. Dar un lucru e sigur: nu există sâmbure în care să nu fie ascunsă o plantă întreagă. Şi mi-a spus povestea unei fetiţe care a învăţat de la pisica din vecini cea mai importantă lecţie din viaţa ei: răbdarea şi încrederea în propriul destin.Read more…

Ceferistul și legionarii

La începutul lunii septembrie 1940, la câteva zile după Dictatul de la Viena și cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei, Peter Frank era în drum spre București, cu un tren plind de cetățeni români care se refugiau în regat. La gara de la Câmpia Turzii au urcat câțiva legionari în uniforme negre. Unul a rămas pe peron, împreună cu șeful de gară. Peter auzise multe despre actele sălbatice comise de acești fanatici. Era clar că trenul nu va porni până nu îi vor găsi pe cei pe care le căutau. Au început să controleze vagon cu vagon, cușetă cu cușetă…Câteva persoane au fost coborâte cu brutalitate din tren și stăteau înspăimântate pe peron. Peter spera ca legionarii să nu se lege și de el. Trenul era gata de plecare, o parte din legionari au coborât, când deodată doi dintre ei s-au îndreptat cu repeziciune spre locomotivă. Ajutorul lui, Mihai, un băiat tânăr i-a strigat: – Domnu Peter, coborâți repede pe partea dinspre linii, ăstora nu le plac evreii! Era prea târziu și oricum Peter nu voia să dea bir cu fugiții. Doi oameni în uniforme negre stăteau în fața lui, privindu-l cu curiozitate. Pe unul din ei îl cunoștea. Era Radu, care îi fusese câtva timp ajutor de mecanic. Read more…

Lunga zi din viaţa unui medic anestezist

“The secret of the care of the patient is în caring for the patient.” – Secretul tratării unui bolnav este să-ți pese de el” – Francis Weld Peabody – 1925, Profesor la Harvard Medical School. În acea zi lungă, Mihai anesteziase un bolnav în vârstă, căruia i se extirpa un cancer de pancreas – operație complicată, care nu se mai termina. Funcțiile vitale ale bolnavului erau stabile, așa că Mihai s-a așezat la capul lui, între ventilator și monitor. Nu avea voie să adoarmă, deși era pe picioare de vreo 16 ore. S-a născut într-o comună de lângă București, din părinți evrei, oameni simpli, tatăl croitor, iar mama bucătăreasă la o cantină. După câțiva ani familia s-a mutat la București, pentru a asigura unicului lor fiu o educație mai bună. Mihai era un elev silitor și a terminat liceul cu diplomă de merit. Voia să studieze franceza și geografia, dar tatăl lui l-a convins că de medici va fi întotdeauna nevoie…Read more…

Madame Mélanie

Adriano nu-și amintea exact împrejurările în care el și fratele lui mai mare, Claude, au ajuns la creșa mănăstirii Sainte Marie din Grenoble. Era în 1944, părinții lui, Alfred și Ernestina Indig, refugiați evrei din Austria, au bătut din ușă în ușă, încercând să-i lase pe cei doi copii ai lor la prieteni, cunoștințe, oriunde, numai să-i salveze de la deportare. Nu au găsit pe nimeni. Un vecin le-a recomandat-o pe Madame Mélanie, educatoarea de la mănăstirea Sainte Marie, care i-a primit pe cei doi micuți. Adriano avea patru ani când a văzut-o prima dată pe Madame – așa-i spuneau toți copiii din creșă. – Era o femeie frumoasă, înaltă, blondă. Avea o față severă, dar știa și zâmbească și chiar să râdă cu copiii, mi-a povestit Adriano. Eram douăzeci de copii și după câte știam, noi eram singurii evrei. Adriano era un coleg cu care am lucrat mulți ani la același spital. Într-o zi, la cafenea, a început să-mi povestească viața lui. Auzisem de la alți colegi că familia lui avea o istorie neobișnuită. Am băut împreună multe cafele până a terminat saga familiei Indig.Read more…