ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Cea de a patra ediţie a Festivalului de film central-european de la Mediaş (MECEFF, 2-6 septembrie a.c.) a avut ca subiect principal 25 de ani de la prăbuşirea sistemului comunist din ţările central-europene, iar majoritatea filmelor din competiţie, provenite dinRead more…
De patru ani încoace, în ultimul sfârşit de săptămână din septembrie, Muzeul Etnografic al Transilvaniei găzduieşte Zilele culturii armene, menite să prezinte clujenilor cultura specifică a concitadinilor lor armeni. Nu am lipsit de la nicio ediţie a acestei manifestări, constatândRead more…
De patru ani încoace, în ultimul sfârşit de săptămână din septembrie, Muzeul Etnografic al Transilvaniei găzduieşte Zilele culturii armene, menite să prezinte clujenilor cultura specifică a concitadinilor lor armeni. Nu am lipsit de la nicio ediţie a acestei manifestări, constatândRead more…
Cu prilejul unei întâlniri cu nonagenarii comunităţii evreieşti din Bucureşti am aflat că azi, poţi să nu fii bătrân la 70, 80 sau 90 de ani, că arma cea mai eficientă împotriva îmbătrânirii este capacitatea de a ne adapta laRead more…
Cu prilejul unei întâlniri cu nonagenarii comunităţii evreieşti din Bucureşti am aflat că azi, poţi să nu fii bătrân la 70, 80 sau 90 de ani, că arma cea mai eficientă împotriva îmbătrânirii este capacitatea de a ne adapta laRead more…
Pe 16 octombrie 2014, prietenul nostru drag, profesorul Dolphi Drimer (1934-2014) din București, ar fi împlinit 80 de ani. Pe Dolfi l-am cunoscut în urmă cu peste 50 de ani prin sora lui, dr. Brândușa Abramovici din Haifa. Era oRead more…
Pe 16 octombrie 2014, prietenul nostru drag, profesorul Dolphi Drimer (1934-2014) din București, ar fi împlinit 80 de ani. Pe Dolfi l-am cunoscut în urmă cu peste 50 de ani prin sora lui, dr. Brândușa Abramovici din Haifa. Era oRead more…
Dacă ne gândim că bazele armenologiei europene s-au pus în această parte de Transilvanie, în Oraşul Armenesc (Armenopolis sau Armenienstandt), la mijlocul veacului XIX, odată cu întemeierea revistei Armenia – al cărei redactor, profesorul şi cărturarul Kristóf Szongott, a scrisRead more…
Dacă ne gândim că bazele armenologiei europene s-au pus în această parte de Transilvanie, în Oraşul Armenesc (Armenopolis sau Armenienstandt), la mijlocul veacului XIX, odată cu întemeierea revistei Armenia – al cărei redactor, profesorul şi cărturarul Kristóf Szongott, a scrisRead more…
În zilele de 12 și 13 decembrie 2014, catedra de vioară a Colegiului de Muzică ,,Sigismund Toduță” din Cluj – Napoca s-a bucurat de cursurile violonistei Delia Iacob Bodea, de la Conservatorul din Tel Aviv, în cadrul parteneriatului creat cuRead more…
Prietenii ortodocşi ce poartă numele de Vasile îşi sărbătoresc onomastica în fiecare an pe 1 ianuarie, o zi care mi-l readuce în memorie pe «Nea Vasile Tâmplarul». Apelativul « tâmplarul » arată şi în ce meserie era un mare meşter Nea Vasile!Read more…
În zilele de 15 , 16 şi 17 mai , sinagoga „BEITH ISRAEL” din Braşov a îmbrăcat strai de sărbătoare , evenimentul care a generat aceasta , fiind YOM YERUSHALAIM – ZIUA IERUSALIMULUI din data de 17 mai a acestuiRead more…
Mihai Dragolea îmi părea un adolescent la prezentul continuu, un visător cu sufletul însetat de iubire. Erudit şi profund, dar vulnerabil, incapabil de apărare în faţa agresivităţii incompetenţilor infatuaţi. Nu era în stare să lupte cu inamicii altfel decât transformându-i în personaje groteşti şi ţintuindu-i în coloana unei tablete sau între copertele unei cărţi… Şi a fost învins. Lovitura de graţie i-a fost aplicată în vara lui 2013, de «marea sortare» din instituţie (care nu avea în nici un caz obiectivul să păstreze valorile autentice)… Umbra dezamăgirii l-a cotropit pe Mihai. S-a retras la Petroşani, oraşul său natal, şi curând şi-a început drumul către staţia terminus.Read more…
În 1945, foarte tânăra supravieţuitoare a Holocaustului folosea materialele procurate în sărăcia de după război, pentru a sluji arta şi adevărul. Pentru a se reconstrui pe sine însăşi. Cine priveşte portretul fetiţei surâzătoare şi o cunoaşte adică nu a uitat fotografia făcută cu doar un an înainte, în care aceeaşi fetiţă, prigonită, privea chinuită lumea necruţătoare din preajma ei, poate recunoaşte în desenul în cretă colorată al Klarei Szűcs, incredibila flexibilitate sufletească a copilăriei. Pe care o poate regăsi în supravieţuitoarea unei generaţii exterminate, căreia iubirea ocrotitoare i-a redat bucuria de a trăi. Şi poate aprecia, plin de emoţie şi recunoştinţă, empatia tinerei pictoriţe.Read more…
Deși m-am născut la Brașov, mă consider clujeancă get-beget. Acolo, pe malurile Someșului, mi-am petrecut copilăria și tinereƫea la Liceul Eminescu – sau, cum mai era cunoscut, Liceul Principesa Ileana, acolo mi-am completat cultura generală. Eram o fată căreia îi plăcea grozav să citească și să asculte muzică. Mult timp mi-am petrecut la “Cantină”, unde se întâlneau studenƫii și elevii evrei și unde se desfășura și o activitate culturală care mi-a îmbogăƫit viaƫa. Ȋncă nu ajunsesem la cursurile de psihiatrie ale Prof. Sîrbu și Rîndașu, dar eram deja hotărâtă că vreau să devin psihiatră. Ştiam cât de greu este să tratezi bolile sufletești, mai greu decât cele ale corpului. La scurt timp după ce am “aliat”, am devenit stagiară la Spitalul Universitar Hadassah din Ierusalim, unde a trebuit să învăƫ un alt gen de medicină decât cea pe care o știam din Cluj.Read more…
Iusup, rezident în anestezie, a terminat facultatea de medicină la Iași, în limba română pe care o vorbea fluent. Era rezidentul a cărui tutore am fost pe durata primilor trei ani de specializare. Îi ziceam “Nelu” și nu numai eu, el spunându-mi tată și din cauza diferenței de vârstă dintre noi. Cu o ocazie când am luat prînzul împreună la cantina spitalului, am stat la masă cu o femeie mai vârstă, voluntară. Auzindu-ne vorbind românește, l-a întrebat pe Nelu :
– Dumneata , de unde ești de loc ? Vorbești foarte frumos românește… I-am făcut semn cu piciorul, pe sub masă.
– Din Iași, doamnă.
– N-ai de loc accent de moldovean!
De câte ori ne întâlneam cu medici de alte specialități care vorbeau românește sau au studiat în România, arabi sau evrei , ”Nelu” îi numea “de-ai noștri” .Read more…
Este bine cunoscut faptul că oamenii care locuiesc în zone de interes turistic nu prea fac turism la ei acasă, ci duc o viață cât se poate de obișnuită. Abia când au vizitatori străini se duc și ei prin locurile turistice. Așa și noi – stăm la Ierusalim, dar prin Orașul Vechi nu mergem decât o dată sau de două ori pe an, cu prieteni veniți de departe. Am făcut o asemenea plimbare acum vreo zece ani împreună cu un prieten din SUA. Am urmat ruta obișnuită și oaspetele s-a oprit din loc în loc, a scos un aparat de fotografiat sofisticat, l-a montat pe un trepied și a făcut poze – era un fotograf pasionat. Trecând prin Cartierul Creștin, deodată a rămas țintuit locului în fața unui atelier fotografic. Abia atunci mi-am dat seama cât de neobișnuit era: în vitrină erau expuse o sumedenie de fotografii istorice, în alb-negru. Bineînțeles că am intrat. Înăuntru ne-a întâmpinat figura zâmbitoare a proprietarului, Kevork (adică George) Kahvedjian. Prăvălia este un adevărat muzeu: sute de fotografii, de la cărți poștale până la fotografii înrămate, gata de pus pe perete. Aveai senzația unei călătorii în timp, parcă te plimbai prin Ierusalimul anilor 1930-40-50…Din povestirile patronului, din carte și din diverse surse de pe internet am aflat despre viața zbuciumată a tatălui său. Așa cum se poate ghici după nume, familia Kahvedjian este de origine armeană. Elia a fost unul din supraviețuitorii genocidului armean. Read more…
Primul raft de bibliotecă spre care mă îndreptam după terminarea cafelei de dimineață în grădina din fața instituției, era cel pe care se afla revista Comunității Evreilor Suedezi Judisk Kronika. Pagina cu care începea lectura acelei zile era editorialul redactorului-șef Jackie Jakubowski. Mă fascina felul în care acest intelectual, desăvârșit în ochii mei, cunoscător al existenței și istoriei evreilor din Suedia, Israel și restul lumii, știa să distingă cele mai arzătoare probleme și aspecte ale situației acestora, un domeniu care ne preocupa în mod deosebit în acele zile. Ideile sale, ca și eseurile și articolele pe care le-a publicat și în alte ziare, i-au atras, de altfel, mai multă admirație decât critici. Cu doar câteva zile în urmă, Jackie Jakubowski s-a stins din viață, la vârsta de 68 de ani. Un eveniment care a provocat – și va continua să provoace – o profundă frustrare în rândurile comunității, dar și în lumea literaturii și presei suedeze.Read more…
După prima mea povestire m‑am bucurat de foarte multe reacții, primite atât direct, cât și prin comentarii. Emoția multor cititori cred că se explică prin faptul că era vorba despre oameni pe care i‑au cunoscut, adesea chiar foarte bine. De acum încolo, probabil, nimeni nu va mai recunoaște pe eroii mei. Aș fi cât se poate de fericită dacă ar fi altfel. Îmi dau seama că șansele ca cineva să‑i recunoască sunt minime. Eu nu voi putea oferi informaţii, nici măcar numele lor, întrucât nici eu nu le‑am știut vreodată. Este vorba de acei oameni, întâlniți de‑a lungul persecuțiilor suferite, care nu s‑au lăsat ațâțați la ura rasială și uneori chiar și-au asumat riscuri pentru a putea ajuta pe cei prigoniți. Față de acești Oameni – notându‑i cu “O” mare – simt un respect deosebit și, pentru ajutorul oferit de către unii dintre ei, și o mare recunoștință. Recunoștința e nemărginită și profundă în special față de unul, căruia i se datorează viața mamei și a mea. Dar nu numai. El a făcut posibil să am parte de o viață de familie fericită, să vină pe lume fiica mea, nepoții și strănepoții mei. Nu doar m‑a salvat, dar a și dat sens vieții mele. Recunoștința se adâncește și mai mult când mă gândesc la acele milioane de copii, tineri și adulți care ar putea trăi azi, dacă nu li s‑ar fi furat dreptul de a se naște.Read more…
De când a împlinit șaizeci de ani, Mihai Kapel se gândea la pensionare. Nu că ar fi așteptat-o, dimpotrivă. Era medic anestezist și de terapie intensivă și îi plăcea profesia care și-a ales-o. Era o muncă grea, cu multă responsabilitate, însă și cu multe satisfacții. Era mulțumit de atmosfera din secție și cu colegii avea relații bune, era respectat, salariul îi asigura o existență demnă. Cel mai mult îl speria timpul liber pe care-l va avea la dispoziție, nu-și putea închipui cum o să și-l organizeze. Cititul, sportul și excursiile, nepoții, diminețile în care se va trezi cu razele soarelui în ochi, toate acestea îi făceau plăcere, dar numai la sfârșitul unei zile de muncă obositoare, în vacanțe și la sfârșiturile de săptămână. O dată pensionat, nu mai ești util societății, se gândea Mihai. La serbarea organizată în cinstea pensionării, a auzit numai cuvinte frumoase din partea colegilor. Parcă ar asista la propria înmormântare, i-a venit în minte, auzindu-l pe directorul adjunct cu care nu avuse cele mai bune relații și care îl lăuda cu zel. La sfârșitul ceremoniei a primit un geamantan mare, bej, împreună cu urările de bine și de călătorie plăcută..Read more…