Prietenie (5). După 30 de ani

Prietenia dintre mine și Émilie rezistă de decenii până azi. Continuăm să fim în legătură, uneori prin scrisori, sau mai ales prin vederi pe care ni le trimitem din călătorii, dar și prin mijloacele actuale facilitate de tehnica avansată căreia îi suntem martore și beneficiare. Așa cum am început, continuăm să vorbim englezește, desigur cu multe inserții de cuvinte românești și franțuzești. Esențialul este că ne înțelegem, o româncă și o franțuzoaică, și putem depune mărturie că în prietenie, oamenii trec peste bariere impuse de distanță, cultură și timp. La un moment dat, acum vreo 15 ani, într-o convorbire telefonică, ne-am promis una alteia că în anul când vom împlini fiecare 50 de ani, ne vom întâlni negreșit. Suntem fete paroliste și așa se face că în 2011 Émilie și Pascal au venit din nou în România, tot cu trenul, la fel ca în tinerețe, făcând o călătorie foarte lungă, cu schimbări în patru locuri. Trecuseră aproape 20 de ani de când Émilie fusese la noi ultima oară șera încântată de schimbările în bine pe care le recepta mult mai acut decât suntem noi capabili să o facem. Ziua mea este în iunie, iar a ei în decembrie și, pentru că Émilie a putut să vină doar în luna septembrie, am stabilit o sâmbătă ca fiind ziua noastră și am instituit o zi comună de naștere, la fel cum făcusem cu celebrarea Crăciunului în august, în Franța, la prima noastră vizită. Fiul meu, Mircea, ne-a comandat un tort aniversar, pe care a cerut să fie scris Bonne aniversaire 100!Read more…

Prietena mea, Saşa Feyer

Pe Sașa am cunoscut-o în anul 1990 și ne-am împrietenit ca și cum ne-am fi știut din copilărie. Lucram încă la spitalul Fundeni și într-o bună zi mi se telefonează de la camera de gardă că mă caută cineva. Crezând că e o mamă sau o rudă a unui copil bolnav care solicită informații despre pacient, am spus, ca de obicei, că persoana să ia liftul și să urce la etajul VI, unde eu o voi aștepta. Surpriza mare a fost când mi s-a adresat în limba germană: ”Tu ești Mimi Korber; am vrut să te cunosc. Sunt Sașa Feyer, nepoata familiei Kreisel din Câmpulung.” Nu o cunoșteam, deoarece era cu șapte ani mai mică decât mine, dar i-am cunoscut bunicii, iar o mătușă de-a ei era prietenă cu verișoara mea, Sylvia pe care eu o adoram. Așa a început prietenia noastră, o prietenie de care amândouă am avut de profitat. Sașa era o persoană foarte inteligentă, cultă, răbdătoare, foarte de treabă și prietenia noastră a venit într-un moment prielnic, deoarece amândouă aveam nevoie de un om apropiat. La fel ca mine, a fost și ea deportată împreună cu familia în Transnistria, ajungând în cele din urmă la Șargorod, la vreo 60 km de Moghilev.Read more…

Cădere liberă

În cafeneaua unde mă duc de obicei sâmbăta era puțină lume, căldura îi speria pe oameni. Doi bărbați cu părul alb pe care îi întâlneam des, cu discuțiile lor interminabile, un bărbat mai în vârstă, care venea în fiecare șabat și citea, și un nevăzător cu un câine Golden retriever erau clienții permanenți. – Șalom, domnule, mi s-a adresat un bărbat înalt între două vârste care tocmai intrase în local însoțit de două femei. – Șalom, i-am răspuns, cu toate că nu mi-era cunoscut. – Ocupați o masă, le-a spus el însoțitoarelor lui, vin și eu imediat, după care s-a așezat la masa mea. – Nu mă recunoști? – mi s-a adresat. – Nu, i-am răspuns, de unde să te cunosc? – Sunt Şaul. Acum douăzeci de ani, în curtea interioară a unui bloc dintr-un cartier rău famat al orașului, ai sosit cu o ambulanță de terapie intensivă. Îmi pierdusem cunoștința, abia mai respiram, precum mi-ai povestit atunci. Îmi injectasem o doză masivă de heroină. Mi-ați administrat antidotul, după care mi-am revenit.Read more…

Inimă frântă la tejgheaua de mezeluri

Acolo, în spatele tejghelei, cu fața ei dulce și pistruiată, micuța mea Tania servește clienții cu atenție și generozitate. Privirea ei se îndreaptă către clienta care nu se poate decide între salam de vară dau parizer. Atitudinea ei este plină de răbdare, ca și cum ar vrea să spună: “Nu vă grăbiți, stimată clientă nehotărâtă. Cu plăcere vă aștept decizia, avem tot timpul, mai sunt încă șase ore și jumătate până la ora închiderii”. Încercând să-i vină în ajutor, ea indică cu furculița cu doi dinți câteva role de cârnați, gata să ia una din ele în mâinile ei delicate și să o așeze cu o mișcare elegantă pe scândura de tăiat. Brațele ei goale până la umăr se mișcă cu grație, ca doi leoparzi ai zăpezilor, deasupra vitrinei apetisante, pline cu produse proaspete. Durdulii și apetisante, ele sunt acoperite de o piele fină, pistruiată, și de minuscule fire de păr, atât de moi și de pufoase, încât îți vine să le mângâi ușor în ritmul sunetelor cristaline de pian ale melodiei lui Debussy, Arabesque, venite parcă din camera frigorifică a magazinului.Read more…

Un băiat născut la Cluj a ajuns erou al Războiului de Şase Zile

În dimineaţa de 5 iunie 1967, avioanele israeliene au atacat bazele aeriene egiptene si au distrus 308 avioane, 11 elicoptere si 16 statii radar, dar şi egiptenii au reuşit să doboare 8 avioane israeliene. Acțiunea aviației israeliene a asigurat victoria, chiar din prima zi a războiului. Vărul meu, Ițhak, a participat la această acţiune de anvergură. Ani de-a rândul am avut cu el lungi conversații despre subiecte diferite, dar niciodată, niciodată nu am vorbit despre trecutul lui ca aviator militar.Read more…

Tenisul de masă din Cluj şi pleiada sa de campioni evrei

Anul acesta Sala Polivalentă din Cluj va găzdui Campionatul European de Juniori/ Cadeți la tenis de masă. Un grup de prieteni ai tenisului de masă (foști jucători și ziariști sportivi) au elaborat o carte despre tenisul de masă clujean care de-a lungul timpului a obţinut rezultate naţionale și internaţionale excepţionale. “Monografia tenisului de masă clujean 1930 -2017 – Performanțe șI performeri” , va fi lansată, după toate probabilităţile, cu ocazia campionatului din iulie. Volumul va cuprinde palmaresul detaliat al sportivilor clujeni la: campionate mondiale, europene (seniori și juniori/cadeți) , cupe europene, campionate balcanice, competiții sportive de la Festivalurile Mondiale ale Tineretului, campionate naționale (7 probe la seniori și 2 probe la juniori). Vor fi prezentate o cronologie a principalelor evenimente, biografiile a 15 figuri legendare ale tenisului de masă din Cluj, sportivii paralimpici și o listă cu aproximativ 200 de jucători clujeni din toate timpurile. Numărându-mă printre autorii cărţii, mi-am propus să prezint în acest articol performanţele remarcabile, ale jucătorilor de tenis de masă evrei din Cluj… şi nu numai.Read more…

Povestea unei sinagogi rătăcitoare și a unei prietenii deosebite

Cu câtva timp în urmă, la începutul anilor șaptezeci și în a doua decadă a tinereții mele trăite în România, lucram în timpul verilor ca ghid internațional în stațiunile de vacanță de pe litoralul Mării Negre. Acolo am întâlnit o mulțime de oameni interesanți din toată Europa și faptul că vorbesc fluent mai multe limbi m-a ajutat să satisfac cu brio nevoile și interesele turiștilor mei, având și o recompensă suplimentară, aceea de a-mi face și mulți prieteni.M-am apropiat în mod special de un cuplu din Republica Cehă, venit să își petreacă luna de miere la Mamaia, un loc superb, de fapt nava amiral a stațiunilor României de la Marea Neagră. Mireasa era gravidă în luna a patra și cuplul era foarte fericit. Pavel, mirele, era un intelectual rafinat, sofisticat, ce poseda cunoștințe enciclopedice de istorie, muzică și arte. El era atât un profesor de istorie cehă și filozofie cât și un fin lingvist care a fost mândru și bucuros să cizeleze și să îmbogățească ceha mea în timpul conversațiilor noastre. Am petrecut multe seri plăcute, cu destul vin ca să ne relaxăm, dar să rămânem totuși coerenți. S-a creat o prietenie solidă, bazată pe aceste interese comune, și după terminarea vacanței lor am rămas în contact timp de zece ani, corespondând des.Read more…

”Viitorul Memoriei” într-un album

După succesul proiectului Viitorul Memoriei, inițiatoarea lui, Olga Ștefan, a decis să realizeze și un album cu materialele prezentate în orașele unde s-a desfășurat proiectul, acesta cuprinzând imagini şi documente evocatoare. Emigrarea din România, trecerea prin Zürich cu familia a copilului Olga Ştefan, stabilirea la Chicago şi reîntoarcerea într-o ipostază matură în acelaşi oraş din Elveţia după peste două decenii, au fost în parte motivul care a declanşat ceea ce autoarea povesteşte în Introducere: “revenirea în oraşul pe care-l respinseseră în trecut a dat naştere unei căutări a memoriei familiei sale”, odată cu încercarea de fixare a unei identităţi, cu rememorarea evenimentelor din timpul Holocaustului, ambele ramuri ale familiei fiind victime”. Desfăşurarea proiectului poate fi considerată un popas emoţionant şi documentat pe acel pod virtual între trecutul dramatic, reprezentat prin vestigiile Holocaustului, căutate cu ambiţie şi pricepere de către arhitecta “podului” şi viitor. Este un viitor la care cei de demult au visat, iar cei de astăzi încearcă să-l populeze în moduri diferite pentru a împlini un deziderat uman important: crimele împotriva umanităţii nu trebuie uitate. Pentru revigorarea memoriei trecutului Olga Ştefan a ales diverse modalităţi vizuale şi scrise mai puţin utilizate şi anume cele care aparţin artei. Popasul de pe podul amintit mai sus a fost făcut într-o formă originală, în cinci oraşe, încercând să aducă la lumină din trecut, persoane dispărute, unele în negura tristă a războiului şi a atrocităţilor sale, altele în cea a timpului scurs de atunci, dar care şi-au lăsat amprenta creaţiei lor asupra viitorului.Read more…

Cu răbdare frunza dudului se face mătase (Din ciclul dedicat Bunicului)

Eu nu auzeam proverbe de la bunicul meu, cel mai răbdător, calm şi liniştit om de pe pământ, ci poveşti. Mi le şi explica în mod empiric, demonstrând totul cu obiecte, plante şi animale pe care le aveam în jur. De pildă, atunci când mi-am pierdut răbdarea, chinuindu-mă să ţin creionul fără să-mi alunece din mâinile neîndemânatice, s-a uitat la mine cu multă dragoste şi mi-a promis că voi reuşi să înving această condiţie, iar când l-am întrebat cam neîncrezătoare de unde ştie, mi-a zâmbit: „pentru că omul scrie şi desenează cu mintea, nu cu creionul.” Când vei avea în minte o imagine clară despre ce vrei să scrii sau să desenezi, vei găsi o cale cum să te descurci cu restul.” Bunicul mi-a spus că un copil vine pe lume ca un sâmbure primit cadou de peste mări şi ţări. Nu ştii ce plantă va creşte din el şi la ce va fi bună, dacă nu-i acorzi grija şi timpul necesar pentru a se dezvolta. Dar un lucru e sigur: nu există sâmbure în care să nu fie ascunsă o plantă întreagă. Şi mi-a spus povestea unei fetiţe care a învăţat de la pisica din vecini cea mai importantă lecţie din viaţa ei: răbdarea şi încrederea în propriul destin.Read more…

Ceferistul și legionarii

La începutul lunii septembrie 1940, la câteva zile după Dictatul de la Viena și cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei, Peter Frank era în drum spre București, cu un tren plind de cetățeni români care se refugiau în regat. La gara de la Câmpia Turzii au urcat câțiva legionari în uniforme negre. Unul a rămas pe peron, împreună cu șeful de gară. Peter auzise multe despre actele sălbatice comise de acești fanatici. Era clar că trenul nu va porni până nu îi vor găsi pe cei pe care le căutau. Au început să controleze vagon cu vagon, cușetă cu cușetă…Câteva persoane au fost coborâte cu brutalitate din tren și stăteau înspăimântate pe peron. Peter spera ca legionarii să nu se lege și de el. Trenul era gata de plecare, o parte din legionari au coborât, când deodată doi dintre ei s-au îndreptat cu repeziciune spre locomotivă. Ajutorul lui, Mihai, un băiat tânăr i-a strigat: – Domnu Peter, coborâți repede pe partea dinspre linii, ăstora nu le plac evreii! Era prea târziu și oricum Peter nu voia să dea bir cu fugiții. Doi oameni în uniforme negre stăteau în fața lui, privindu-l cu curiozitate. Pe unul din ei îl cunoștea. Era Radu, care îi fusese câtva timp ajutor de mecanic. Read more…

Lunga zi din viaţa unui medic anestezist

“The secret of the care of the patient is în caring for the patient.” – Secretul tratării unui bolnav este să-ți pese de el” – Francis Weld Peabody – 1925, Profesor la Harvard Medical School. În acea zi lungă, Mihai anesteziase un bolnav în vârstă, căruia i se extirpa un cancer de pancreas – operație complicată, care nu se mai termina. Funcțiile vitale ale bolnavului erau stabile, așa că Mihai s-a așezat la capul lui, între ventilator și monitor. Nu avea voie să adoarmă, deși era pe picioare de vreo 16 ore. S-a născut într-o comună de lângă București, din părinți evrei, oameni simpli, tatăl croitor, iar mama bucătăreasă la o cantină. După câțiva ani familia s-a mutat la București, pentru a asigura unicului lor fiu o educație mai bună. Mihai era un elev silitor și a terminat liceul cu diplomă de merit. Voia să studieze franceza și geografia, dar tatăl lui l-a convins că de medici va fi întotdeauna nevoie…Read more…

Madame Mélanie

Adriano nu-și amintea exact împrejurările în care el și fratele lui mai mare, Claude, au ajuns la creșa mănăstirii Sainte Marie din Grenoble. Era în 1944, părinții lui, Alfred și Ernestina Indig, refugiați evrei din Austria, au bătut din ușă în ușă, încercând să-i lase pe cei doi copii ai lor la prieteni, cunoștințe, oriunde, numai să-i salveze de la deportare. Nu au găsit pe nimeni. Un vecin le-a recomandat-o pe Madame Mélanie, educatoarea de la mănăstirea Sainte Marie, care i-a primit pe cei doi micuți. Adriano avea patru ani când a văzut-o prima dată pe Madame – așa-i spuneau toți copiii din creșă. – Era o femeie frumoasă, înaltă, blondă. Avea o față severă, dar știa și zâmbească și chiar să râdă cu copiii, mi-a povestit Adriano. Eram douăzeci de copii și după câte știam, noi eram singurii evrei. Adriano era un coleg cu care am lucrat mulți ani la același spital. Într-o zi, la cafenea, a început să-mi povestească viața lui. Auzisem de la alți colegi că familia lui avea o istorie neobișnuită. Am băut împreună multe cafele până a terminat saga familiei Indig.Read more…

Reîntoarcere

În prima zi a lunii septembrie a lui 1970, mama a decedat subit la vârsta de numai 49 de ani, din cauza unui infarct miocardic. Eram student la medicină în anul trei și în seara aceea m-am întors acasă târziu. Ușa de la dormitorul părinților era închisă și nu le-am putut ura “noapte bună”, cum făceam de obicei. În toiul nopții m-am trezit cu tata lângă patul meu, strigând că mama e pe moarte. Am sărit din așternut și am alergat în dormitorul părinților. Mama respira sacadat. Am început să-i fac masaj cardiac și între timp mă gândeam ce ar mai putea-o ajuta. – Salvarea, avem nevoie de o salvare cu medic, strigam. elefon în casă nu aveam. (În acei ani era foarte dificil să obții un abonament de telefon). Am sunat la ușa unuia dintre vecini care știam că avea, dar nu mi-a deschis. L-am rugat pe tata să continue masajul cardiac și am ieșit din casă, am traversat strada, pe partea de vis a vis era “Leagănul de Copii” cu un aparat de telefon public. Poarta era închisă, nici urmă de portar, așa că am sărit peste un gard înalt, pe care a doua oară nu cred că aș fi reușit să-l trec și am chemat Salvarea. A sosit un medic, sau poate felcer, care după ce și-a pus stetoscopul pe pieptul mamei, a declarat că nu mai e nimic de făcut, mama a decedat. sunt la un pas de moarte.Read more…

Dincolo de amintiri. A fost odată Monica Şurtea

Răzbate o privire dinspre două ape, aparent limpezi, îndată tulburate de o suflare, un cuvânt, fuga unui gând. La casa acestor ochi, adânci cât lacurile ademenitor-înșelătoare ascunse-n munți, am petrecut anii dintâi ai copilăriei, am mâncat cele mai bune prăjituri și am fost atrași de cele cele mai ispititoare jucării, viu colorate, de la miniaturi în sticlă, la fantasmagorice castele de carton. Singură la părinți și dornică de tovărășie, Monica Șurtea își împărtășea cu generozitate ”grădina zoologică” din pluș, păpușile de porțelan, elefănțeii sculptați în humă sau plastic, rățuștele măcăitoare și câinii cu lătrat mecanic. Așa a început totul, pe o stradă din vecinătatea Cimitirului Central.Și tot acolo, la același cimitir, avea să se sfârșească. Părinții noștri, colegi fiind, se împrieteniseră. În bezmeticii ani staliniști, când mulți dispăreau peste noapte, bucuria copiilor îi lumina și pe ei. Puținul timp liber îl acordau copiilor mergând în excursii sau în vizite reciproce. Monica Șurtea a fost de pe atunci de o rară generozitate. Copil unic, dar fără mofturi. O încânta orice, punea mereu întrebări și n-o mulțumeau răspunsurile simple, pe înțelesul ”celor mici”. Citea dinaintea vremii de școală. Read more…

Patru verișoare cu același nume

De ce mi s-a dat numele Mirjam? Încă din copilărie mama mi-a povestit cum se dau numele la evrei. De obicei numele se dau în amintirea unor morți dragi. Bineînțeles că se pot da și alte nume, dar nu din întâmplare cele trei verișoare și cu mine au primit numele de Mirjam. Era numele bunicii mele de la Botoșani, (cu toate că, de fapt, în actul ei de naștere era trecut Maria). Ea a murit foarte tânără, când mama mea avea doar 11 ani, lăsând patru copii orfani. Când aceștia au avut la rândul lor copii, tuspatru au dat numele mamei lor, Mirjam, primei lor fetițe. Cea dintâi Mirjam, numită în familie Mirjam cea mare, era fiica surorii mai mari a mamei mele. Era cu aproape doi ani mai mare ca mine. Povestea vieții ei e interesantă: Inițial locuia cu părinții la Siret, dar după accidentul de mașină soldat cu moartea tatălui ei, familia s-a mutat la Botoșani. Era o fetiță foarte deșteaptă și descurcăreață și a urmat liceul. De câteva ori și-a petrecut vara la noi, la Câmpulung, și ne-am împrietenit.Read more…

Weimar şi Buchenwald, aprilie 2024 (I). Conferirea Cetăţeniei de Onoare

Mă aflu în Sala de Seminarii a centrului de congrese Weimarhalle, alături de alte cel puţin două sute de persoane – sala e arhiplină – la ceremonia acordării Cetăţeniei de Onoare a Oraşului Weimar mai multor supravieţuitori ai lagărului de la Buchenwald. Printre ei se numără şi unchiul meu, Vasile (László) Székely, deportat la Auschwitz-Birkenau, în mai 1944, când abia împlinise 15 ani. După câteva săptămâni de detenţie în cumplitul lagăr de exterminare, a fost trimis cu un transport la Buchenwald, de acolo la Bochum, fiind readus la Buchenwald cu câteva săptămâni înainte de 11 aprilie 1945, data auto-eliberării lagărului. Atunci s-a reîntâlnit cu tatăl meu, Imi, care sosit aici în ianuarie 1945, după ce fusese evacuat de la Auschwitz şi supravieţuise unei călătorii de şapte zile în vagon deschis şi unui marş al morţii. Am vizitat Buchenwald în aprilie 2019 şi am fost profund marcată de cele trăite atunci. Mi-am depănat impresiile în paginile revistei Baabel şi nu mi-am imaginat că aveam să mă mai întorc. Ţin foarte mult la unchiul meu Laci, de aceea mi-am dorit mult să fiu de faţă la festivitatea în care i se conferă titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Weimar. Dorinţa mi s-a îndeplinit; am ajuns la Weimar şi nu oricum, ci într-o deplasare oficială, împreună cu echipa TVR Cluj. Colegii mei filmează, iar eu – copleşită de emoţie – stau îndărătul unchiului Laci şi mătuşii Lenkice. Începe ceremonia. Primarul Peter Kleine, în ţinută de gală, purtând un colan auriu cu stema oraşului, îşi începe discursul arătând că oraşul Weimar şi-a dobândit faima mondială prin Goethe, Schiller și Bach, prin curentul Bauhaus şi prin Republica de la Weimar, dar puţini ştiu că în proximitatea oraşului se afla un tărâm al suferinţei: lagărul de concentrare nazist de la Buchenwald, un sinistru loc de detenţie pe care weimarezii l-au ignorat, s-au făcut că nu ştiu, au întors capul în partea cealaltă. Tocmai de aceea, începând din 2020, dintr-o iniţiativă comună cu Memorialul Buchenwald, Consiliul Local al oraşului Weimar acordă titlul de Cetăţean de Onoare unor supravieţuitori ai acestui lagăr, în semn de reparaţie, reverenţă şi recunoştinţă faţă de foştii deţinuţi care participă an de an la festivităţile de la 11 Aprilie, ziua eliberării Lagărului de la Buchenwald, fiind alături de municipalitate în efortul continuu de a combate antisemitismul, antiţigănismul, rasismul, reînvierea fascismului și ascensiunea extremei drepte.Read more…

Un armean din Limassol

Aşteptând să plătesc, am remarcat, pe o etajeră aflată lângă casa de marcat, două steguleţe armeneşti, un hacikar şi stema Armeniei, sculptate în lemn. Cu gândul la cadoul pe care puteam să-l fac prietenului meu din Cluj, Mircea Tivadar, l-am întrebat pe vânzător dacă aceste obiecte puteau fi cumpărate şi cât costă. Iar el mi-a răspuns: „Nu sunt de vânzare, sunt aduse din Armenia”. Sunteţi armean? „Da.” Şi cum de expuneţi steagul şi simbolurile armeneşti în magazin? „Dacă aş trăi în Armenia nu le-aş expune, dar aici, în diaspora, mă simt mai ataşat de simbolurile naţionale…”. Aşa a demarat conversaţia cu armeanul cipriot care vorbea o frumoasă engleză britanică. Evident, am început cu obişnuita întrebare (nerelevantă, de fapt): Câţi armeni sunt în Cipru? „Au fost mult mai mulţi, dar acum au rămas vreo 5000 de suflete”Read more…