Când ni s-a divizat apartamentul gen vagon în două apartamente, despărţite în dreptul coloanelor de un perete de lemn, am rămas cu două camere mari, bucătărie, baie şi o terasă. Eu împărţeam camera mai mare cu bunica. Restul încăperii funcţiona ca sufragerie şi salon şi se anima în fiecare seară cu nenumăraţi prieteni, cu rude şi cunoştinţe care se perindau în vizite mai lungi sau mai scurte. Eu fusesem de mult trimisă la culcare în patul din partea mai întunecoasă a camerei şi se presupunea că dorm, o presupunere cât se poate de departe de adevăr! Citeam mult sub ascunzișul plapumei şi îmi amintesc că eram pasionată de Insula Misterioasă a lui Jules Verne şi am jurat în gând că nu-l voi trăda niciodată pe romancierul francez, acordând locul de frunte din Panteonul meu mintal vreunui alt scriitor. Alternam însă cititul cu o participare pasivă, dar foarte angrenată, la conversaţia din jurul mesei.Read more…
În mod interesant, după ce atât părinţii mei, cât şi Egon s-au concentrat asupra dezvoltării profesionale, întâlnirile dintre familiile noastre şi vizitele în atelierul artistului s-au rărit. Tata a urcat în ierarhia universitară ajungând la cel mai înalt nivel (profesor universitar şi şef de catedră), mama şi-a finalizat studiile şi a ajuns tot cadru didactic universitar, eu am terminat liceul şi am intrat la facultate. Egon muncea cu râvnă şi încrâncenare, căutându-şi stilul propriu, original, în sculptură. concentrat pe ceramică, apoi pe cioplitul în piatră şi mai apoi pe sculptura în bronz. Îi priveam cu admiraţie munca şi-l ascultam vorbind despre creaţiile sale. Uneori dădea glas optimismului şi speranţei, alteori nemulţumirii şi frământărilor. Prima expoziţie personală de anvergură a avut loc în 1973, în sălile Galeriei UAP din Cluj, şi a dezvăluit fără echivoc inconfundabilul „stil Lővith”, uimind spectatorii şi câştigând sufragiile criticii. La fiecare vernisaj, Egon îşi invita prietenii, din toate perioadele vieţii şi toate categoriile sociale, astfel încât aceste evenimente, dincolo de sărbătorirea artistului, erau şi prilejuri de revedere a oamenilor dragi de demult pe care – din varii motive – nu-i mai întâlnisem. Luna iunie 1999 a fost tragică pentru ambele familii. S-au stins din viaţă, la o diferenţă de doar câteva zile, mai întâi tatăl meu (brusc, în câteva minute) şi apoi, în urma unei boli îndelungate, Margot, soţia iubită, muza şi stâlpul vieţii lui Egon. Durerea acestor pierderi ne-a făcut să ne apropiem din nou.Read more…
– Poftim fularul dumitale! M-am uitat la omul care mi-a ridicat fularul căzut pe jos. Era un om bine făcut, înalt cu ochi albaștri, zâmbitori. Stăteam unul lângă altul, cocoțați pe niște scaune înalte, la un bar din New Bedford, Massachusetts. – Mulțumesc mult, i-am spus. Ce fel de bere ai comandat? l-am întrebat în continuare, dorind să intru în vorbă cu el. – Samuel Adams seasonal, mi-a răspuns. Dumneata ce bei? – Bere pilsen cehească, i-am răspuns. – De unde ești? – m-a întrebat. Ai un accent puternic pe care nu-l cunosc. – Din Israel, i-am răspuns. – Tocmai iarna ți-ai găsit să vii în America ? m-a întrebat omul cu ochii albaștri. Pe scurt i-am satisfăcut curiozitatea. – Faci sport? – l-am întrebat, văzându-l înalt și zdravăn. – Am făcut destul sport la viața mea, mi-a răspuns noul meu cunoscut. Am fost jucător de hochei pe gheață în tinerețe, am continuat cu arte marțiale care îmi erau necesare pentru munca mea. Pe piept avea o insignă de poliție și un fluier.Read more…
Trecuseră zece zile de la începutul războiului de Yom Kipur. Ioav pilota un avion Phantom. Era deasupra Kuneitrei, pe partea siriană a podișului Golan. Își terminase misiunea și se pregătea să se întoarcă la bază. Deodată aparatul s-a cutremurat puternic. Fusese atins de o rachetă antiaeriană siriană, s-a gândit Ioav. Motorul din partea dreaptă a luat foc, nici vorbă de aterizare forțată. Singura soluție era să se catapulteze și să se roage ca parașuta să se deschidă. N-a mai reușit să se orienteze unde va cădea cu parașuta, de partea israeliană sau de cea siriană. A aterizat lin într-o pădurice. Timp de câteva minute a fost liniște. Nu departe de el erau împrăștiate fragmentele avionului pe care îl pilotase. De după copaci au apărut soldați sirieni cu țevile armelor îndreptate spre el. – Sus mâinile! – a strigat într-o ebraică stâlcită unul dintre ei care avea gradul de sergent. Nu ar fi avut niciun rost să folosească pistolul cu care era înarmat. În timp ce ridica mâinile, și-a amintit cuvintele comandantului flotilei aeriene de care aparținea: – În situația în care sunteți luați prizonieri, trebuie să vă fie clar: singurul lucru important este să supraviețuiți!Read more…
Recent m-am întors din Portugalia. Nu a fost prima vizită în această țară, dar această ultimă călătorie a fost cea care m-a impresionat cel mai mult. Starea de război în care se află Israelul, demonstrațiile pro-palestiniene și antisemite din orașele europene, relatările despre comportarea agresivă a autorităților față de turiștii israelieni din diversele aeroporturi din Europa m-au făcut să fiu îngrijorat, sceptic în legătură cu vizita în Portugalia. Mă temeam de atitudinea ostilă a personalului din aeroportul din Lisabona. Până la urmă nu am avut niciun fel de probleme nici la aeroport, nici la hoteluri. Totul a decurs normal. Mi s-a sugerat să folosesc pașaport străin și să nu-mi dezvălui naționalitatea. Dar mie nu-mi stă în fire să-mi ascund etnia. Nu am făcut-o pe vremea când eram în România, de ce să procedez altfel în Portugalia? Nu am întâlnit oameni care să se poarte dușmănos. Mă așteptam să mă ciocnesc de demonstrații pro-palestiniene, dar nu am dat decât de defilări cu ocazia Zilei Libertății, sărbătorită în 25 aprilie. Cu patruzeci de ani în urmă a avut loc revoluția care a dus la căderea regimului fascist al lui Salazar, Revoluția Garoafelor Roșii. În orașul Porto, toți oamenii purtau în mână câte o garoafă roșie. Am cumpărat și eu una și am continuat vizita pitorescului oraș Porto cu garoafa în mână. La colțul uneia din nenumăratele străzi pitorești ale Lisabonei, privirea mi-a fost atrasă de un om îmbrăcat în haine după moda anilor 1920-30Read more…
Asociația Sionistă din România (ASR), reînființată în 2002, a decis să -și relanseze activitatea. În condițiile intensificării antisemitismului în Europa, a antiisraelismului, campaniilor duse pentru a delegitimiza Statul Israel, Asociația Sionistă, împreună cu alte organizații evreiești din România trebuie săRead more…
În urmă cu 14 ani, când în Israel era o perioadă de atacuri criminale, am scris: „ Când ziarele sunt colorate în negru – culoarea doliului și în roșu -culoarea sângelui, simțim nevoia să fim împreună!”. Din nou nu esteRead more…
Pentru numărul jubiliar al Baabelului nu prea aveam un subiect corespunzător și inițial m-am gândit că dat fiind și faptul că nu am fost de la început printre colaboratori, poate nici n-ar fi cazul să scriu ceva. Dar iată că s-a ivit o ocazie total neașteptată care merită să fie cunoscută și pentru faptul că nu e frecventă și mai ales că mi-a adus o mare bucurie. Cred deci că e un subiect pentru un număr jubiliar. În cariera mea îndelungată am întâlnit tot felul de comportamente ale aparținătorilor, părinți, bunici, alte rude. chiar și ale vecinilor, față de medici. De la nemulțumiri acum din ce în ce mai frecvente referitoare la un comportament neadecvat al personalului medical și greșeli grave, multe făcute publice, până la mulțumiri sincere și tot felul de încercări de îndulcire prin mici sau mai mari atenții materiale, bineînțeles buchete scumpe de flori, cafeaua și țigările Kent din epocă, pește și miel mai ales de Paști, chiar și navete cu Pepsi, benzină când aceasta era raționalizată. etc. Dar mai totdeauna acest mod de aș arăta recunoștința față de medic era și este limitat la perioada de internare sau la momentul externării, dar foarte rar m-am întâlnit de gesturi de recunoștință care să se manifeste după ani, mulți ani după internarea pacientului în cauză.Read more…
Ciudat, nicio moarte în familie nu m-a șocat în așa măsură ca decesul vărului meu Ardelean Gavril, în martie 2012, nici măcar cea a părinților care, spre deosebire de el, ajunseseră la o vârstă înaintată. Gabi și cu mine aveam amândoi doar 56 de ani când m-a părăsit pe neașteptate. Pe vremea aceea era concertmaistrul filarmonicii din Oradea, un violonist apreciat și cu multă experiență. Deși ar fi putut străluci și ca solist, s-a simțit mai bine în sânul unei orchestre, fie ea o orchestră simfonică, fie cercul intim al muzicienilor formației locale de Klezmer. Moartea lui subită în timpul unui concert a fost o veste cutremurătoare pentru colegi, prieteni și puținele rude pe care le mai avea, ca să nu mai vorbim de pierderea pentru cultura locală și cea națională…De când mă știu l-am avut întotdeauna în preajmă, Gavril, Gabor, sau Gabi, cel mai vechi și cel mai bun prieten al meu. Abia mult mai târziu am aflat că mi-era văr primar. Mama lui, Klàri néni, era sora mai tânără a tatălui meu. Tatăl meu Làszlo era primul din cei șapte copii ai lui Jozsef Bauer, iar Klàri néni era penultima. Cei șapte frați aveau mame diferite: după moartea primei soții, Nina Freikind – bunica mea, Jozsef o luă de soție pe sora ei mai tânără, Sara Freikind – bunica lui Gabi. Read more…
De patru ani, în fiecare primăvară, Departamentul de Asistență Socială al Universității Babeș-Bolyai din Cluj organizează “Olimpiada Voluntarilor”, prin care invită liceenii activi ca voluntari în domeniul social să își descrie experiențele trăite în acțiuni de într-ajutorare a semenilor. Citind reflecţiile adolescenților sunt întotdeauna impresionată cu cât entuziasm și speranță în viitor se dăruiesc acestei activități în folosul altora și cât de multe semnificații desprind în urma ajutorului acordat. În acest an am fost impresionată de eseul unei liceene din Mediaș, Timea Beatrice David, care a (re)adus în discuție o valoare adesea uitată sau voit omisă azi: cunoașterea diversității comunității și a aportului minorităților la viața comunității. Cu cuvintele lui Timy, „am ales diversitatea … cu scopul cunoaşterii mai multor grupuri de oameni şi al intrării în contact cu diferite probleme cu care se confruntă aceştia”. Modalitatea prin care ea și colegii ei au intrat în contact cu „diversitatea” a fost și el special: a petrecut câteva ore săptămânal la sinagoga din Mediaș unde, în absența unei comunități evreiești care să organizeze activități de menținere ale propriilor tradiții culturale, o fundație vieneză, alături de fundațiile Casa de lângă sinagogă și Hosman Durabil au mobilizat liceenii să salveze „lucrurile rămase în biserică, inclusiv bunurile cele mai de preţ – sutele de cărţi uitate de timp”.Read more…
Suntem dependenţi de computer, laptop şi toate accesoriile smart, intervenţia salvatorilor IT este imperios necesară, iar competitivitatea pretinde ca operaţiunea de salvare să aibă loc în timp… real. Un salvator eficient trebuie să fie la zi cu toate actualizările softului şi permanent în poziţia de „start”, gata să răspundă la SOS-ul lansat de beneficiarul disperat – în general o întreprindere, o companie, o instituţie. Şi pentru că salvatori IT de top sunt puţini, iar strigătele de ajutor sunt tot mai multe, pe bună dreptate se pune întrebarea ce şanse are o revistă precum Baabel – bazată în totalitate pe voluntariat şi adresată unei nişe (de elită, spunem noi, dar totuşi nişă) – să beneficieze de servicii de salvare prompte şi de cea mai înaltă calificare? Cred că vă daţi seama că sunt minime. Totuşi, Baabel se bucură de ajutorul echipajului de Hatzalah virtuală – alcătuită din fraţii Horaţiu şi Silviu Cenuşă. Ori de câte ori apare o problemă accesez contul lor de pe Messenger (creat special pentru Baabel) şi în cel mai scurt timp primesc un răspuns liniştitor, o promisiune onorată cu promptitudine maximă şi cu profesionalism desăvârşit. Read more…
Prietenia mea cu familia Z. datează încă de la sfârșitul secolului trecut. În Dresda se mai vedeau ruinele rămase după bombardamentele nimicitoare de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Biserica emblematică a orașului, Frauenkirche, era în reconstrucție, fiind redeschisă abia în 2002. Sub egida asociației de prietenie cu Israelul a avut loc promovarea Jurnalului de Ghetou (apărut inițial în limba germană sub titlul Deportiert). Era iarnă, dar în biserică a apărut un public numeros, în paltoane. Printre ei se afla și familia Z. Aproape toate locurile au fost ocupate. Faptul că am răspuns la întrebări în germană a contribuit la o și mai mare apropiere față de public. Pentru mine era o noutate să citesc în public și succesul mi-a făcut bine. Am mai revenit la Dresda de încă două ori. Prietenia noastră a început mai târziu, când ei mi-au cerut sfatul pentru îndrumarea profesională a fiicei lor adoptive, care întâmpina unele dificultăți la învățătură. Posibilitatea de a fi în legătură imediată prin internet ne-a apropiat și mai mult.Read more…
Titlul nu este deloc original și nu pretind că eu l-aș fi inventat. Răsfoind printre amintiri, lucru pe care-l fac tot mai des de când sunt singură, am dat de un personaj, prieten bun al soțului meu și ca atare și al meu, domnul Șulem Rubinger, a cărui viață se potrivește perfect cu titlul articolului de față. O viață ca a lui merită cunoscută de baabelieni. De ce acum? Nu prea știu, dar gândindu-mă la cei care-și fac vacanța la mare, mi-am amintit că odată, prin anii 60, el m-a învățat să înot. Ce n-au putut face alții, el a reușit. Nouă zile s-a căznit și în a zecea noapte am visat că știu să înot și de atunci chiar știu. Ce e și cu subconștientul! Dar nu aceasta este tema acestui articol. Vreau să relatez o simplă poveste de dragoste care m-a impresionat mult. Șulem Rubinger era bucovinean, din Cernăuți, un muncitor autodidact. Lucra la o fabrică de oglinzi și era un social democrat convins, bundist. Știa perfect idiș, germana și destul de bine româna. Chiar a apucat să-l cunoască personal pe Eliezer Stainbarg, poetul și fabulistul genial care a murit în 1932. Eu l-am cunoscut pe domnul Rubinger mult mai târziu. Era om însurat, cu soția grav bolnavă, întors din Uniunea Sovietică, dezamăgit de realitatea de acolo.Read more…
În 23 februarie se împlinesc 92 de ani de la nașterea lui Hary Kuller și 64 de la căsătoria noastră. Hary nu mai există, fizic, alături de mine, dar trăiește în sufletul meu prin toată ființa lui, trăiește prin lucrările pe care le-a scris și poate, de undeva, sufletul său veghează asupra mea. 23 februarie era o sărbătoare importantă în mica noastră familie şi doresc ca anul acesta, primul în care nu mai putem sărbători împreună această zi, s-o marchez în revista Baabel, publicând un articol alcătuit din confesiunile lui Hary Kuller, despre viața şi cariera sa, publicate în Realitatea Evreiască, în 2004 şi 2006, cu prilejul împlinirii a 75 şi 77 de ani.Read more…
Îmi amintesc foarte bine de ziua în care, de mână cu ambii părinţi, mă îndreptam către aşa-numita Casă Pop Alexandru, de pe strada Moţilor. Edificiul se afla vizavi de vechiul sanatoriu “Parc”, al profesorului Mátyás Mátyás (unde în prezent se află Clinica de Pediatrie I). Ne duceam la doctorul Mihai Iubu ca să-mi scoată amigdalele. Am fost întâmpinaţi de Maya Pop, văduva lui Alexandru Pop, prietena mamei mele. Era o femeie deosebită, una dintre cele mai elegante doamne ale Clujului acelor ani. Era vestită pentru felul în care se îmbrăca, pentru bijuteriile pe care le purta, pentru viaţa socială pe care o organiza și preocupările extravagante pe care le avea, toate învăluite într-o bunătate de netăgăduit. Soţul ei, profesorul Alexandru Pop (1895-1954), a fost unul dintre corifeii chirurgiei clujene, alături de alte nume de chirurgi vestiţi din perioada interbelică și postbelică (Iacobovici, Nana, Cosma, Mircioiu, Țeposu, Roth, Mátyás Mátyás).Read more…
Ziv, rezident de terapie intensivă într-un spital din nordul țării, era satisfăcut de munca sa, îi displăceau doar discuțiile cu rudele bolnavilor. Încerca să fie obiectiv, să redea situația bolnavilor cu toate problemele lor, uneori exagera gravitatea bolii, pentru a nu le da rudelor speranțe neîntemeiate. Intensiviștii procedau astfel în mod normal, pentru a nu provoca nemulțumiri sau reclamații în eventualitatea în care situația bolnavilor se agrava. Ziv se simțea extenuat după fiecare convorbire de acest fel. Asistenta socială Rada, care participa și ea la discuțiile cu rudele bolnavilor, era tânără, dar avea experiență cu asemenea discuții. Încă de la începutul colaborării lor, Ziv a apreciat munca Radei, care știa să-i asculte cu răbdare pe oameni. Simțea că îl completează în discuțiile cu rudele. Era originară din Kiev și trăia în Israel de cinci ani. – Ce profesiune ai avut în Ucraina? – a întrebat-o Ziv. – Am fost asistentă socială și am lucrat la un centru medical din Kiev, a răspuns Rada. După sosirea în Israel, diploma din Ucraina nu mi-a fost recunoscută și a trebuit să-mi completez studiile în țară. Am venit aici cu doi copii, divorțată și cu părinții trecuți de cincizeci de ani. – Unde ai lucrat după venirea în țară? – Am făcut curățenie în mall-uri și în blocuri de locuit, așa cum făceau și alți nou-veniți. Banii erau puțini și trebuia să întrețin cinci persoane, pentru că în primii ani părinții mei nu au găsit de lucru. – Și totuși, cum te-ai descurcat? Știu din proprie experiență ce salarii mici primesc oamenii care fac această muncă. – Timp de doi ani, până mi-am terminat studiile, am fost și call girl, ca o a doua slujbă, a răspuns Rada…Read more…
Mohsen Banaie s-a născut în 1965 la Teheran, într-o familie strict musulmană, cu vederi de stânga și care a participat activ la revoluția islamică din 1979. Cum spune el însuși: „Tatăl meu s-ar fi răsucit în mormânt dacă ar fi aflat că plec în Israel.” Și totuși… Tatăl lui lucra la fabrica unui evreu și se bucura de condiții foarte bune. Așa se face că în copilărie Mohsen nu prea știa ce să creadă: pe de o parte un evreu asigura existența familiei sale, pe de altă parte evreii erau priviți ca dușmanii declarați ai musulmanilor. Ura împotriva evreilor a crescut în timpul revoluției islamice; pentru băiatul de 13 ani totul era limpede: dușmanii țării sale erau în primul rând Israelul și abia după aceea SUA. La un an după revoluție Mohsen a intrat în Mojahedin-e-Khalq, o organizație musulmană stalinistă, opusă regimului Khomeini. Ei aveau legături strânse cu organizația PLO, care i-a instruit în lupte de gherilă și atentate. Bineînțeles că ura față de Israel era la odinea zilei. În 1981 organizația Mojahedin-e-Khalq a fost scoasă în afara legii. Au urmat arestări, deportări, tortură, execuții în masă. Mohsen și-a petrecut următorii patru ani ascuns. Neputând merge la școală, citea tot ce îi cădea în mână – printre altele și Mein Kampf. De altfel subiectul îi era cunoscut, tatăl lui era un mare admirator al lui Eichmann….Împotriva evreilor existau prejudecăți „nevinovate”, ca de exemplu „zgârcit ca un evreu”, dar și zvonuri că evreii ar ucide copii musulmani, folosind sângele lor în ritualuri satanice. Și totuși, în copilărie el a avut o bună prietenă de joacă, o fetiță evreică pe nume Șirin.Read more…
Mama mea avea o mătușă, pe nume Klari, pe care o cunosc numai din povești. Era sora mai tânără a bunicii mele. Exact ca în povești, surorile nu puteau fi mai diferite decât ele două. Bunica era o ființă armonioasă, liniștită, dar tenace. Făcuse medicina la Viena alături de viitorul ei soț. Cânta minunat la pian și mai târziu, pentru a-și nostrifica diploma în România, și-a dat examenul în limba română la vârsta de patruzeci de ani. În schimb, mătușa cu nume luminos era veselă, apucată, încăpățânată, un spirit liber. La frageda vârstă de nouăsprezece ani, ca să i-o ia înainte surorii, s-a măritat cu un ofițer rus alb refugiat, cu ani buni mai în vârstă decât ea. Pentru a-i place, se lăsase operată în diverse părți, printre altele și-a operat nasul. Dar trebuie amintit că era foarte înzestrată în ce privește însușirea anumitor limbi străine (vorbea, scria și citea trei limbi europene). Prima căsătorie nu a durat prea mult. După acest exercițiu de forță s-a îndrăgostit până peste cap de un tânăr german. L-a luat de soț și pe acesta. Familia lui nu a fost de acord cu căsnicia dacă viitoarea consoartă nu trecea la religia familiei, cea evanghelică. Zis și făcut, din dragoste tușica s-a creștinat cât ai zice pește. Dar nici căsnicia aceasta nu avea să fie prea trainică. Read more…
Atmosfera de la OMA Café era foarte plăcută şi relaxată. Lumea, aşezată în grupuri în jurul meselor joase, bea bere (sau suc sau ceai) şi mânca din preparatele culinare oferite de gazde. Şi noi, cu colega mea Maria (producătoarea emisiunii Transilvania Policromă de la TVR Cluj, acum şi pe post de operator imagine) ne-am luat câte o farfurie de salată de boeuf şi ne-am amestecat printre oaspeţi. Nu eram pentru prima oară la un eveniment organizat de Third Generation Buchenwald. Pe câţiva membri ai acestui grup i-am cunoscut în 2019, am şi scris despre ei în Baabel. Grupul a luat fiinţă în 2005, la cea de a 60-a aniversare a eliberării lagărului de la Buchenwald, la apelul Comitetului Internaţional Buchenwald Dora şi Comandouri. Pe lângă păstrarea memoriei deţinuţilor din lagărul de concetrare, Grupul Internaţional Third Generaţion Buchenwald şi-a propus să aplice, în contextul zilelor noastre, lecţia învăţată în urma experienţei concentraţionare din perioada nazistă. Ambianţa OMA Café îmi amintea de atmosfera reuniunilor social-democraţilor din perioada interbelică – aşa cum o văzusem în filme sau mi-o imaginasem în urma lecturilor. Cred că şi cei care au ales locaţia s-au inspirat din aceleaşi surse, dar dincolo de această „punere în scenă”, miza actuală a celor care s-au întâlnit aici, sub egida Third Generation Buchenwald, este similară cu cea de atunci: stoparea ascensiunii extremei drepte şi a fascismului cu tot ceea ce aduce după sine: rasism, antisemitism, antiţigănism, nedreptate socială.Read more…
Trebuie să recunosc că s-a întâmplat pentru prima oară să particip la aniversarea unui copăcel…Nici nu puteam lipsi din moment ce fusesem prezentă şi la plantarea lui şi, mai ales, îmi făcea plăcere să revin la Şimleu Silvaniei, un oraşRead more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
