Vă invidiez (sau nu?)

Totul a venit deodată. Și pregătirile pentru Revelion și discuțiile fără sfârșit despre măsurile de prevenire a gripei (de parcă n-ar mai fi fost gripă pe lume) și a COVID-ului (de parcă nu ne despărțiserăm de el doar acum câțiva ani), totul îndreptându-se ca un act de acuzare împotriva noastră a ”pașoptiștilor” (și a celor născuți chiar înainte de ’48). Și, colac peste pupăză, a apărut în poșta mea electronică un eseu, în ebraică, inițiat probabil de cineva apropiat de vârsta mea, în care autorul face apologia vremurilor în care generația mea a crescut, s-a dezvoltat și s-a educat. Eseul nu a rămas fără comentarii și unul din ele, mai ascuțit și mai înfuriat decât altele, se încheie cu: ”noi suntem ultima generație care a ascultat de părinți și prima care e nevoită să-și ia în serios copiii”. De aici cititorul va înțelege cu ușurință de ce nu am găsit puterea necesară să pun deoparte materialul și să-l uit, așa cum uit acțiunea unui film.  Cele ce urmează sunt un răspuns (necerut), adresat acelora care au contribuit la materialul amintit… Titlul textului de față poate înșela, dar voi încerca să-l explic pe măsura posibilităților.Read more…

Café-Glida Yonak

În inima cartierului Wadi Salib, pe strada Kibbutz Galuyot nr. 23, se află o adevărată instituție culinară a orașului Haifa, Café-Glida Yonak (Cafea și Înghețată Yonak). Este un restaurant unic care funcționează într-o clădire modestă din anul 1936. Nu întâmplător se spune, zâmbind, că „doar la Haifa iei prânzul la Înghețată”. Localul a fost întemeiat în 1948, anul proclamării Statului Israel. Fondatorii săi au fost Yehuda (Yonak) și Yocheved (Yatza) Milstein, supraviețuitori ai Holocaustului din Polonia, care au imigrat în Israel și s-au stabilit la Haifa. Yehuda a primit porecla „Yonak” în perioada activității sale clandestine și de partizan în Polonia, iar aceasta a intrat apoi în numele restaurantului. La început, cuplul Milstein a deschis un salon de înghețată și sorbeturi pe strada Kibbutz Galuyot 23, numit Café-Glida HaKotev (Cafea și Înghețată Polul Nord). În aceeași clădire, niște imigranți români care locuiau în apropiere și-au deschis un local unde serveau fripturi la grătar. Treptat, salonul de înghețată s-a transformat într-un restaurant cu specific românesc, axat pe preparate din carne.Read more…

Periplul american – decembrie 2025 (I)

Am pornit la un drum lung şi greu în mijlocul iernii, cu destule îndoieli privind capacitatea mea fizică de a face faţă zborurilor obositoare și transferurilor dintre terminale. În era în care telefonul mobil a devenit îndrumătorul principal în orientare mi-era pusă la îndoială atât rezistenţa spaţială cât și cea temporală. și totuşi, am hotărât că plec… Triggerul acestei escapade a fost o conferinţă ţinută de AJS (Association for Jewish Studies). De câţiva ani sunt membru al acestei organizaţii, am și candidat la un premiu. Cartea pe care am trimis-o la evaluare era Jewish Foreign Trade Officials on Trial in Gheorghiu-Dej’s Romania, 1960-1964, apărută în 2022 la editura academică Lexington, USA. Nu am fost printre câștigători și abia acum am înţeles mai bine eventualele motive. Conferinţa s-a ţinut la Washington înrte 14-16 decembrie. Am profitat de zborul transatlantic să mă întâlnesc cu câțiva prieteni. Timpul şi şansa de a face asemenea călătorii se contractă cu o viteză necunoscută şi nu pot să știu ce a mai rămas înainte. Periplul american a început cu o oprire de câteva ore la Boston, de unde am continuat zborul spre Omaha, Nebraska, apoi la Washington DC., la conferinţă, şi în cele din urmă la New York.Read more…

O confuzie anatomică și o dilemă religioasă

Iubesc Timișoara. În ultimii patru ani am vizitat-o des și pe durate lungi, pentru că în acest oraș trăiește iubita mea. Orașul mai are însă și alte atracții pe care le apreciez. Shopping-ul e la nivel european. Găsești tot ce vrei și, ca peste tot în lume, și ce nu vrei.  O atracție majoră sunt plimbările lungi prin oraș și de-a lungul canalului Bega, o delectare și o ventilare a plămânilor și a minții. Traseul meu preferat, pe care l-am denumit The Magnificent Mile, după celebra promenadă din Chicago, trece pe lângă marea catedrală ortodoxă, un Corso frumos cu o fântână împodobită cu pești mari din bronz, cu magazine șic, apoi Teatrul Național, strada Alba Iulia cu cofetării italiene și magazine cu suveniruri de calitate, făcute chiar în România, nu numai în China. E plin de muzicieni de stradă, caricaturiști, clovni, ceea ce creează o atmosferă plăcută. Adesea aud lucruri foarte amuzante, unele chiar șocante. Zilele trecute mergeam pe strada Ungureanu și în fața mea mergeau agale patru băieți și o fată. Arătau cam de 14-15 ani. Părea că vorbeau cu toții, dar la un moment dat, fata a ridicat vocea și pe un ton autoritar și dominant a preluat disputa și a început să turuie ceva greu de urmărit și punctat la fiecare zece secunde cu expresia “Ce pu*a mea”, asociată pentru efect dramatic, cu o scurtă desfacere a brațelor cu palmele întoarse în sus. Read more…

JOI. UN AN. FEBRUARIE (I)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 2 februarie. 2.2.   Inima spune întotdeauna DA

Lacul are o pojghiță subțire de gheață, dedesubt se vede apa, neagră cu reflexe argintii.  La semafor se opresc trei bicicliști.  Parcă s-ar fi înțeles între ei, tustrei se sprijină cu un picior pe bordură și se mișcă ușor la dreapta și la stânga ca să-și păstreze echilibrul.  Alături de ei mai e un loc liber în care mă încadrez.  La lumina verde îmi continui drumul și deodată aud dinspre dreapta un hohot de râs.  Cu coada ochiului văd câțiva tipi care fumează țigări electronice în fața unei bănci.  Îi văd dublu, întâi pe ei, apoi oglindirea lor în vitrina băncii. Câțiva metri mai încolo, doi îndrăgostiți matinali se despart cu un sărut înainte de a începe activitatea zilei: părul scurt îmbinat cu părul lung, fețele nu se văd, poate doar o tresărire, atât. Pe drum, inima mea bate alături de ei. Se apropie podul.Read more…

Ultimul ostatic s-a întors acasă

Săptămâna aceasta, adică luni 26 ianuarie 2026, în Israel a avut loc un eveniment deosebit: ultimul ostatic, sergentul erou Ran Gvili, luat prizonier de teroriștii Hamas din zona Gaza în 7 octombrie 2023, s-a întors acasă. Mai precis, corpul lui neînsuflețit a fost identificat și adus acasă pentru a fi înmormântat în Israel, în conformitate cu tradiția evreiască, după 843 zile de prizonierat, în care fusese luat după ce fusese ucis. Cine este – respectiv, cine a fost – Ran Gvili? Era sergent de poliție, născut în 1999, deci în vârstă de 24 de ani atunci când a căzut eroic. În 7 octombrie 2023, ziua atacului terorist Hamas asupra Israelului și a măcelului care a costat viața a 1200 israelieni, Ran Gvili se afla acasă, în așezarea Meitar de lângă Beer Șeva. Era în concediu medical, după o fractură la umăr, căpătată într-un accident. În două zile urma să fie operat. Nu era obligat să se prezinte la luptă. A făcut-o voluntar, atunci când a aflat ce se petrece. A spus părinților că nu vrea să-i lase pe prietenii lui să lupte singuri. S-a prezentat la poliția din Beer Șeva și a fost trimis în zona din jurul Gazei. Împreună cu un prieten și coleg, a ajuns în kibuțul Alumim. Acolo, cei doi au acționat sub ploaia de gloanțe, reușind să salveze viața a zeci de participanți la festivalul Nova. A lichidat 14 teroriști din organizația Hamas. A fost rănit grav și totuși a reușit să-și păstreze calmul, dar a murit din cauza rănilor primite. Read more…

Șantajul Groenlanda

Zilele trecute am văzut la Teatrul Național din București piesa întitulată Perplex, a dramaturgului german (foarte la modă în Occident, se pare) Marius von Mayenburg. Este teatru absurd, atât de absurd, încât în timpul celor două ore ale spectacolului, cele patru personaje rămân de nenumărate ori perplecși, din cauza enormității unor declarații, evenimente, întâmplări pe care nu știu cum să le interpreteze, sau de unde să le ia. La sfârșit, publicul se liniștește, după ce înțelege că este doar… o piesă de teatru.Cu excepția ultimei afirmații, este starea de spirit care mă cuprinde când aud despre discuțiile în jurul Groenlandei. Din păcate, nu este o piesă de teatru, ci o realitate, dar la fel de absurdă, dacă ne gândim la statutul de colonie americană pe care are de gând să i-l confere Trump. Să fie clar, repet, deși lumea cunoaște aceste date: Groenlanda este un teritoriu autonom cu guvern și parlament proprii, afiliată Danemarcei, țară NATO. Deși Groenlanda nu este membră, prin apartenența Danemarcei la Alianța Atlantică, prevederile Chartei NATO, inclusiv articolul 5, i se aplică și ei,. Deci dacă cumva Groenlanda ar fi atacată, toate statele membre și aici se includ și Statele Unite, trebuie să-i sară în apărare. Deci, nu este nevoie ca SUA să se erijeze singură în ”protectoarea” insulei, ca să o salveze de o imaginară agresiune a Rusiei sau Chinei. Nu că teoretic nu ar fi posibilă, astăzi totul e posibil, dar deocamdată toate analizele, cu excepția discursului trumpist, arată că o agresiune chineză sau rusă în Groenlanda nu este iminentă.Read more…

Genealogie IV. Despre Siegfried și Malvine

Scriind recentul articol despre Jakob Rosenfeld care a fost medic la Viena, a emigrat la Shanghai, ajungând apoi general în armata Chinei comuniste, mă tot gândeam la unchiul mamei mele, Siegfried Schaffel.  Cei doi aveau multe în comun: Siegfried a fost și el medic la Viena, a emigrat la Shanghai…  Într-o doară am dat o căutare pe Google și, spre mirarea mea, am descoperit că internetul îl cunoaște.  El apare, desigur, în articolul meu, unde povesteam cum am descoperit casa din Shanghai unde își avea cabinetul.  Apare și în poveștile mamei mele, Erika Schaffer, publicate și în engleză, pe un site dedicat evreilor din Cernăuți. Asta era cam tot ce știam despre Siegfried și soția sa, Malvine, sora mai tânără a bunicii mele.  Dar am mai găsit și altele. De pe site-ul cimitirului Montefiore din Queens, New York City am aflat data decesului, 29.12.1957 și „adresa” mormântului.  La cerere se poate obține și o fotografie.  De fapt, fotografie aveam, dar de calitate îndoielnică și știam doar că este undeva la New York. A urmat însă o surpriză mult mai mare.  După război, aproape întreaga arhivă a comunității evreiești din Viena a fost transferată la Ierusalim, la Arhivele Centrale pentru Istoria Poporului Evreu.  Unele documente au fost scanate și puse la dispoziția publicului.  Printre ele am găsit câteva referitoare la Siegfried și Malvine. Read more…

Proiectul de lege „anticomunism” şi sorţii lui de izbândă

În 22 decembrie 2025 – exact la 36 de ani după alungarea lui Nicolae Ceauşescu – un grup de parlamentari USR (Uniunea Salvaţi România) a depus la Senatul României documentul B733/2025 întitulat: „Propunere legislativă privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter comunist și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra umanității sau de încălcarea drepturilor fundamentale ale omului”. Citind iniţiativa legislativă mi-am amintit că în aprilie 2019, aflându-mă la Weimar pentru a participa la festivităţile legate de aniversarea eliberării lagărului nazist de la Buchenwald, am fost uimită când am văzut tinerii purtând drapele roşii, adunaţi în jurul statuii lui Ernst Thälmann, pentru a-l omagia pe acest erou comunist. Uimirea mea se datora faptului că acasă, în România, de 30 de ani nu văzusem, niciun steag roşu afişat sau purtat la vreun miting. Văzusem steagul Rusiei ţariste, steagul ucrainean, steagul legionar, dar nu cel roşu, comunist, care nu mai era deloc o opţiune politică. Dispăruse de la sinefără să fi fost nevoie de vreo interdicţie, deşi existase o astfel de măsură. Ţin minte că la memorabilul miting în 12 ianuarie 1990, din Piaţa Palatului, la care membrii cei mai importanţi ai conducerii Frontului Salvării Naţionale au fost supuşi unui adevărat asediu şi a fost emis un decret privind interzicerea Partidului Comunist Român. După doar câteva zile, în 17 ianuarie 1990, Consiliul de Conducere al FSN a revenit asupra deciziei, motivând că ea nu a fost luată pe baze democratice şi contravine principiilor pluralismului politic şi libertăţii de asociere care ar trebui să caracterizeze un stat de drept.Read more…

ADN-ul lui Hitler

Viața personală, inclusiv cea intimă a dictatorului criminal Hitler a rămas o enigmă, dar studii genetice recente aspra ADN-ului lui Hitler sub îndrumarea cercetătoarei engleze prof. Turi King au relevat probleme psihiatrice, anumite malformații care îl împiedicau să aibă relații normale cu femeile și în același timp au dezmințit zvonurile (probabil propagate de antisemiți) că bunicul lui ar fi fost evreu. Până și Lavrov, ministrul de externe al Rusiei, susținea acest lucru, dar prin recentul examen al ADN-ului, el s-a dovedit fals. Oricum, Lavrov nu este cunoscut ca mare iubitor de evrei și tot timpul critica Israelul. Recent, postul de televiziune britanic Channel IV a difuzat un film documentar întitulat: Hitler’s DNA: Blueprint of a Dictator [ADN-ul lui Hitler: schița unui dictator]. Analiza a fost efectuată pornind de la urmele de sânge găsite pe canapeaua din buncărul tiranului, după moartea lui. La Gettysburg Museum of History din SUA se păstrează câteva lucruri rămase de la Hitler și de la Eva Braun –  cu care Hitler s-a căsătorit simbolic înainte de a o ucide pe ea și de a se sinucide. Printre ele se află o bucățică din stofa canapelei, tăiată de colonelul american Roswell P. Rosengren.Read more…

Kis Pajtás – o revistă scrisă de copii, pentru copii, în urmă cu opt decenii

Războiul Mondial se terminase și, treptat, viața culturală a Clujului și-a reluat cursul. Au reînceput spectacolele de teatru, operă și teatru de păpuși, au apărut ziare și reviste noi, în limbile română și maghiară. Printre acestea s-a numărat și Dolgozó Nő (Femeia muncitoare), o publicație lunară în limba maghiară, organ al Uniunii Femeilor Antifasciste. Revista a funcționat între anii 1945–1989, sub egida Uniunii Democratice a Femeilor din România și, mai apoi, a Consiliului Național al Femeilor din RSR. Era o revistă de interes public, cu rubrici din viața femeilor de la orașe și sate, care cuprindea reportaje puternic politizate, dar și rubrici de sănătate, literatură, sport, sfaturi pentru gospodine. Din anul 1947, revista Dolgozó Nő a înființat și un supliment pentru copii, intitulat „Kis Pajtás” (Micul Prieten), care avea o trăsătură deosebită (poate unică): autorii articolelor erau copii, care scriau sub îndrumarea unor redactori. Acest articol mi-a fost inspirat de câteva imagini reproduse dintr-un caiet de amintiri, în care „redactorii revistei Kis Pajtás” s-au iscălit cu prilejul aniversării prietenei și colegei lor întru ziaristică, Judith Diamantstein. Read more…

Răspuns la o întrebare pe care nu ți-ai pus-o niciodată

Credeai că înțelegi despre ce e vorba. Credeai că dacă ai trăit de-ajuns ca să apuci să vezi tot ce e în jurul tău, vei avea răspunsuri la întrebările care niciodată nu te lasă în pace. Și credeai că privitor la marile probleme ale vieții gândirea ta e corectă. Și deodată… Deodată vine filmul The Origin. E făcut în anul 2023, regizat de Ava DuVernay, iar actrița principală este Aunjanue Ellis-Taylor. Este o ecranizare a cărții lui Isabel Wilkerson, Caste:The origin of our discontents (Casta: originea nemulțumirii noastre). Subiectul pare simplu, dar nu este. Problema pornește de la ”păcatul” meu originar, acela de a numi antisemitismul o formă a rasismului. Cu alte cuvinte, pentru mine, de când mă știu, ura împotriva evreilor, o ură răspândită în toată lumea, e pur rasism și niciodată nu m-am întrebat dacă antisemitismului i se mai ”cuvine” și o altă definiție. Ești antisemit, ești rasist și atât. Dar, spune Isabel Wilkerson, antisemitismul nu e rasism, ci o ură a unei caste împotriva altei caste. Și uite cum, fără să vreau, ajung la miezul acțiunii filmului și bineînțeles, al cărții. Autoarea este o negresă americană născută în 1961, prima femeie de origine afro-americană care a primit premiul Pulitzer pentru jurnalistică. Read more…

Istoria neștiută a… căruciorului de la supermarket

De cele mai multe ori când mergem la supermarket, mai ales când o facem o dată pe săptămână, pentru că în alte zile nu avem timp, a devenit aproape banal gestul de a lua un cărucior unde să aşezăm cumpărăturile Nu trebuie decât să-l împingem printre rafturile cu marfă de toate felurile. Există și cărucioare cu un loc special pentru copii, unele chiar în formă de mașinuță cu volan, unde mămicile își pot aşeza copiii în timp ce ele aleg de pe rafturi tot ce au nevoie. Cărucioarele au devenit atât de obișnuite în orice supermarket, încât atunci când nu le găsești, te întrebi ce nu este în regulă în acel magazin. Desigur, există și coșuri, dar pentru aprovizionarea săptămânală sau pentru o familie numeroasă, căruciorul ușurează mult misiunea, totul devine mai rapid și mai eficient. Cărând un coș plin nu te poți deplasa cu rapiditate printre rafturi, mai ales dacă eşti în vârstă. Oare v-ați pus vreodată întrebarea a cui a fost această idee? Ei bine, inventatorul căruciorului pentru cumpărături a fost Sylvan Goldman, un evreu care a schimbat pentru totdeauna nu doar felul în care consumăm, ci și felul ne mișcăm și gândim spațiul public.Read more…

Cartea de bucate a Silviei

Mărturisesc că nu gătesc decât foarte rar și preparatele mele, din fericire, le mănânc singur. Obișnuiam să iau prânzul în sala de mese a spitalului Soroka, dar după ce ea a fost distrusă de o rachetă iraniană, în iunie 2025, am început să cumpăr mâncare gătită de la diferite restaurante populare. Zilele trecute, fiica mea mi-a dăruit un album cu rețetele culinare ale fostei mele soții, Silvia, care s-a stins din viață în urmă cu doi ani. A trecut mai bine de o lună până l-am deschis. Pe fiecare pagină se află câte o rețetă. Silvia gătea bine și prepara o gamă largă de bucate. E adevărat că la începutul căsniciei au fost și preparate pe care le-am boicotat. Pentru mine, mâncărurile se reduceau la supă de carne, șnițel, chiftele, sarmale și, bineînțeles, prăjituri. Supa de tarhon o vedeam ca pe o pedeapsă, dar celorlalți membri ai familiei le plăcea. La sfârșitul săptămânii, când meniul includea supă de tarhon, Silvia făcea special pentru mine și supă de carne. Și pe parcurs, supa de tarhon a devenit una din supele mele preferate. Ciorba ei de fasole cu ciolan afumat și ciolentul ei erau adevărate opere de artă culinară. Supa de chimen, dacă o țineți minte, era pedeapsa pentru tulburările digestive provocate de fructele verzi, nespălate, pe care le găseam în grădina casei unde am copilărit. Silvia a găsit diverse metode să o amelioreze și, încet-încet, ea a devenit supa mea preferată.Read more…

Rădăcinile imnului Hatikva: poetul Naftali Herz Imber și Casa Oliphant din Haifa

Casa Oliphant, unde a trăit și poetul Naftali Herz Imber, autorul versurilor imnului Hatikva, se află pe bulevardul Ben Gurion nr. 16, în Colonia Germană din Haifa. Casa Oliphant este un exemplu reprezentativ al arhitecturii templerilor: o clădire cu acoperiș de țiglă în două ape și un fronton caracteristic. Deasupra intrării este gravat, în limba germană, un verset din Psalmi: „Fericiți cei ce păzesc judecata, cei ce fac dreptate în orice vreme.” Clădirea a fost construită în anul 1870 de un tâmplar înstărit, membru al comunității templere, care a locuit în ea până în 1881. Un an mai târziu, casa a fost cumpărată de L. Oliphant. Laurence Oliphant a fost scriitor, membru al Parlamentului britanic, diplomat, jurnalist, mistic și un fervent susținător al sionismului. Începând din 1882, el a locuit în această casă împreună cu soția sa, Alice, și cu secretarul său, Naftali Herz Imber. Familia Oliphant își petrecea lunile de vară la Daliyat el-Carmel, într-o vilă construită de Laurence Oliphant în anul 1884. Astăzi, clădirea adăpostește Beit Yad LeBanim, Casa Memorială a comunității druze… Naftali Herz Imber s-a născut în anul 1856, într-un târg din regiunea Galiția (Polonia), într-o familie modestă. Încă din copilărie s-a remarcat prin talentul său excepțional și la vârsta de 18 ani publica deja poezii în presa idiș și germană. În timpul peregrinărilor sale prin Europa și Balcani, l-a întâlnit pe Laurence Oliphant la Constantinopol în 1881. Acesta i-a propus să-i devină secretar și să plece împreună în Țara Israelului.Read more…

Când planetele se aliniază… (Partea a treia)

Pușa emana atâta căldură şi prietenie, încât m-am simţit imediat în largul meu. A doua zi dimineaţa, cum ea era cam matinală de felul ei, când m-am sculat, micul dejun era deja pregătit cu gust, totul era pe masă, în afară de ceea trebuia servit cald, cum ar fi cafeluţa. Nu ştiam, dar am aflat foarte repede că Pușa găte foarte bine și era rapidă și eficientă în tot ce făcea. În plus, avea nişte idei cam arhaice, cum că bărbatul nu are ce căuta în bucătărie. După zeci de ani în paradisul feminist canadian, am învăţat că bărbaţii sunt doar un instrument ocazional folosit pentru procraere, dar membrii cei mai utili şi respectaţi în societate sunt, bineînţeles, femeile. Cel puţin am râs bine, am făcut ”haz de necaz” și de multe alte lucruri, doar crescusem și eu în România. Pe scurt, sejurul meu cu Pușa a început cu dreptul şi am înţeles amândoi că lucrurile între noi au potenţialul să evolueze rapid şi foarte bine. Mai era încă un lucru foarte delicat – eu eram relativ proaspăt în faza de recuperare psihică și emoţională după pierderea bruscă şi brutală a familie mele. Având o inteligenţă emoţională superioară, Pușa a reuşit să mă menţină pe linia de plutire mai bine decât o armată de psihoterapeuţi. Influenţa ei a fost extraordinară. Îmi părea rău s-o împovărez cu problemele mele, dar ea a rezolvat şi această dilemă, spunând că oricum ea considera problemele mele ca fiind și ale ei și dacă accept, ea va continua să-mi dea sprijin și în continuare. Ca urmare a acestui talent al ei, ne-am apropiat mult mai repede unul de celălalt.Read more…

JOI. UN AN. IANUARIE (II)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. Traducerea din limba germană îmi aparține.  Versiunea română, pe care o publicăm în foileton în Revista Baabel, apare aproape simultan cu cea originală, cu aprobarea editurii.  În această ediţie continuăm cu următoarele două zile de joi din ianuarie. Hava OremRead more…

Lipsa mondială de medici

Medicina este destinată vindecării bolnavilor cu cel mai înalt standard de tratament. Ea cere compasiune față de suferințele pacienţilor, perseverență și condiții prielnice consultaţiilor și tratamentelor medicale. Dar toate acestea necesită medici, cadre medii și personal paramedical auxiliar. Cererea de personal medical și mai ales de medici este în continuă creștere. Întreaga lume duce lipsă de medici, însă cu diferențe semnificative între diferite țări. În 2023, în Israel numărul medicilor la 1000 de locuitori era mai mic decât media din țările OECD (Organisation for Economic Co-operation and Development) – 3,5 față de 3,7. România are mai mulți medici decât Israel relativ la numărul locuitorilor (3,7 la 1000), dar mai puțini decât media în EU de 4,3 la 1000. Chiar și în EU se vorbește despre o lipsă de 1,2 milioane de medici, asistente și moașe. Lipsa de medici este simțită în special în Italia. Deși în statistica OECD din 2023, Italia avea printre cei mai mulți medici (5 la 1000 de locuitori), numărul lor scade continuu, pe de o parte datorită îmbătrânirii lor și pe de altă parte pentru că mulți emigrează în țări care le oferă condiții mai bune și salarii mai mari. 131.000 de medici au părăsit Italia între 2000 și 2022. Un fenomen asemănător are loc în America Latină: 75% dintre medicii licențiați local practică medicina în Spania.Read more…

Dr. Jakob Rosenfeld, general în armata lui Mao

În 28 august 2025, ziarele din Israel relatau despre o festivitate care a avut loc la Muzeul Soldaților Evrei din al Doilea Război Mondial (lângă intersecția Latrun): ambasadorul Chinei în Israel a înmânat o medalie nepotului unui anume Dr. Jakob Rosenfeld, originar din Viena și înmormântat la Tel Aviv, pentru activitatea lui deosebită în China, în războiul împotriva invadatorilor japonezi, apoi în războiul civil și, în sfârșit, la întemeierea Republicii Populare Chineze.  Povestea lui este absolut incredibilă…  Dar poate că nu e chiar atât de incredibilă, pentru că cel puțin o parte a biografiei lui îmi amintește de cea a unchiului Siegfried (de fapt, unchiul mamei mele) despre care am mai povestit. Dr. Jakob Rosenfeld (1903 – 1952) era originar din Lemberg, Galiția (azi Lviv, Ucraina), dar încă din copilărie a trăit la Viena.  Tatăl a fost ofițer în armata austro-ungară, apoi a lucrat ca pălărier. Jakob Rosenfeld a absolvit medicina la Viena în 1928 și s-a specializat în urologie.  De la început avea convingeri social-democrate și după lovitura de stat din 1933 a fost arestat și dat afară din spitalul unde lucra; în continuare și-a deschis un cabinet particular.  Și mai rău avea să fie după anexarea Austriei: Dr. Rosenfeld nu era numai social-democrat, ci și evreu, drept pentru care a fost deportat întâi la Dachau și apoi la Buchenwald, dar, printr-un miracol, a fost eliberat în iunie 1939, cu condiția să părăsească țara până în două săptămâni.  Fratele său mai tânăr, Josef, a reușit să obțină vize de la consulul general al Chinei, Ho Feng-shan, și au plecat împreună la Shanghai.  Acolo doctorul și-a deschis un cabinet de urologie și ginecologie în Concesiunea Franceză.Read more…

A apus vremea scrisorilor?

Am păstrat semnul întrebării la sfârşitul titlului, deşi este evident că de o bună bucată de vreme lumea nu mai scrie scrisori, ci e-mailuri, iar acest trend pare ireversibil. Dimensiunea acestei schimbări a fost ilustrată limpede, de-a dreptul şocant (cel puţin pentru mine), de o ştire recentă preluată de presa internaţională: Danemarca este prima ţară care desfiinţează serviciul de distribuire a scrisorilor din cadrul poştei naţionale PostNord. Serviciile poştale daneze au o vechime de peste 400 de ani (funcţionează din 1624), însă în ultimele două decenii distribuirea scrisorilor „fizice” s-a diminuat cu aproximativ 90%, devenind complet nerentabilă. Ultimele scrisori au fost livrate la 30 decembrie 2025, iar cele circa 1000 de cutii poştale roşii, cu însemnele companiei, au fost demontate şi puse în vânzare, la preţuri cuprinse între 1550 şi 2000 de coroane daneze (aproximativ 200–270 de euro). Bănuiesc că graba cu care au fost demontate nu a fost motivată doar de dorinţa de a le valorifica, ci şi de necesitatea de a evita situaţiile neplăcute în care cetăţeni neinformaţi ar fi continuat să expedieze scrisori care nu mai aveau cum să ajungă la destinaţie…Read more…