Pe masa mea de lucru este pahar de bachelită vechi, de sorginte rusească. Iniţial a stat zeci de ani pe biroul masiv al tatii. Îl adusese în 1961, când a revenit de la Moscova, unde îşi susţinuse doctoratul, şi îl utiliza drept recipient pentru ustensilele de scris: creioane Koh-i-Noor bine ascuţite, cu mine de toate tipurile, creioane automate şi pixuri de calitate. Îmi amintesc de momentele când îşi alegea cu grijă instrumentul adecvat şi apoi se apleca să-şi aştearnă notele de curs sau să schiţeze un desen tehnic pe colile veline, aranjate în top în biblioteca din spatele biroului. După plecarea tatii din această lume, am adus acasă la mine paharul de bachelită şi l-am umplut cu creioane automate, pixuri, linere şi carioci de mult uscate, pe care le ţin numai ca să-mi amintească de tata. Ce să fac cu atâtea instrumente de scris? Nici nu am loc să scriu pe o coală A4, masa mea de lucru fiind cotropită de computer. Dacă totuşi scriu de mână, o fac doar ca să-mi notez câteva idei, să-mi întocmesc o listă de obiective pe termen scurt sau de cumpărături. Acestea le notez pe bilețele, pe care apoi le pun, în funcţie de destinaţie, în buzunar, în geantă sau le prind într-un dispozitiv cu clemă ca să le am mereu în faţa ochilor. (De pildă, pe un astfel de bileţel scrie: „de terminat articolul pentru Baabel).Read more…
Casa Comitatului
Timp de 23 de ani am intrat zilnic în acest edificiu orădean. Eram consilier al Instituției Prefectului Județului Bihor și am petrecut vreo 5000 de zile lucrătoare în clădirea care fusese cu secole în urmă Casa Comitatului. Am considerat așadar că se cuvine să mă documentez asupra istoriei clădirii, mai cu seamă fiindcă, la fel ca mai toate clădirile mai vechi sau mai noi, și aceasta are momente de glorie inedită și istorioare uitate care pot fi de interes pentru cititori. Comitatul, cu capitala la Oradea Mare, era o unitate administrativă a regatului Ungariei și a existat ca atare din secolul al XI-lea până în anul 1920. Înainte ca Oradea să devină ”Mare”, diferitele zone ale așezării aveau administrație proprie, iar piața în care este amplasat edificiul despre care vorbesc se afla în centrul orașului Olosig (din maghiarul Olaszi, adică orașul italienilor, al meșterilor veniți pe aceste meleaguri din Italia, încă din secolul al XII-lea). Oradea Mare se va compune mai târziu din Velența, Subcetate, Orașul Nou și Olosig. Ultimul conținea sediile administrative de importanță ale comitatului: Casa Comitatului, tribunalul, sediul episcopiei catolice, închisoarea, sediul comunității reformate ca și primăria orașului Olosig. Să încep deci cu începutul, dar acesta este învăluit în mister, deoarece data construcției clădirii nu este precizată nicăieri în mod explicit.Read more…
Aforisme periferice 9
1. Cel mai dulce chin pe care mi l-a hărăzit destinul este scrisul, facerea cuvântului, elanul frazei, zborul gândurilor, explozia ideilor. 2. Admir nespus actorii care își sublimează rolul cu minim de mijloace expresive, cu gesturi, mimică și cuvinte esențiale, devenind astfel monumentali, gigantici. O elementaritate supremă menită să dăinuie în memoria noastră. 3. Cititul, lectura constituie o șansă binecuvântată a luptei purtate cu tine însuți, o posibilitate unică a transcendenței prin cunoaștere, imaginație și simțire. 4. Europa nu e capabilă nici măcar de pace. Bătrâna fostă doamnă se autodegradează în mod continuu și aplicat. Isteria ei războinică actuală este un spectacol lamentabil, ceva între penibil și grotesc. Retorica belicoasă și zăngănitul de arme s-ar putea să aducă după sine o catastrofă de proporții.Read more…
Doctor Moscovici din Beer Șeva
Dr. Moscovici, medic chirurg la un cunoscut spital din capitală, ne povestește impresiile sale de nou sosit în țară nou imigrant. Am fost cazat în centrul țării, dar, neavând relații, am fost nevoit să-mi fac stagiul de specializare ca medic la Beer Șeva. Am închiriat de la firma Amigur un apartament de două camere, într-o clădire veche, construită imediat după întemeierea statului, și aflat într-un stadiu avansat de uzură. În clădire mai trăiau doar bătrâni nevoiași, care nu-și puteau permite apartamente proprii; unii dintre ei erau supraviețuitori ai Holocaustului. Singurii locatari mai tineri eram eu și două surori medicale, Malca și Lea, bucovinence, care își făceau și ele stagiul la spital pentru obținerea permisului de practică medicală. Ele locuiau la altă scară. Spre distracția mea erau gemene, semănau ca două picături de apă și întrucât își schimbau între ele și garderoba, aproape nimeni nu reușea să le deosebească decât la spital, unde purtau ecuson. Fiecare palier avea două apartamente și cum pereții erau foarte subțiri, „transparenți”, atunci când era liniște auzeam clar discuțiile vecinilor mei, familia X, originari dintr-un frumos oraș moldav.Read more…
Plictiseala
Eu nu prea mă plictisesc în viața mea de pensionar: ba scriu la Baabel, ba citesc, pregătesc o prezentare pentru medici, asistente medicale, studenți la medicină sau la școala de asistente medicale, îmi vizitez nepoții sau ei ne vizitează pe noi și chiar vizionez unele programe TV (o dată pe zi știrile, programe de gătit la televiziunea româna sau maghiară, nelipsitele seriale de la ProTV International Inimă de țigan și Regina, pe care le văd poate pentru a zecea oară, sau concursul Românii au talent. Mai rămâne timp și pentru scurte plimbări în oraș și cumpărături, “răsfoitul” prin Facebook și corespondența prin e-mail sau Whatsapp. Nu lipsește nici Sudoku pe care încerc să-l rezolv de 3-4 ori pe zi. Plictiseala este un fenomen complex și uneori dinamic, adică ea poate crește cu timpul în frecvență, durată și intensitate și ea nu este neapărat legată de lipsa de activitate. Sunt oameni care au întotdeauna mutre acre și dacă îi întrebi cum se simt, dau din umeri sau cască. Asta nu înseamnă că ei ar suferi de vreo boală organică. Plictiseala cronică este un mod de viață. Ea se deosebește de plictiseala întâmplătoare (atunci când nu ai ce face), la fel cum depresia cronică se deosebește de cea care urmează unui eveniment traumatic în viață (de exemplu divorț, pierderea unei persoane iubite etc.). Plictiseala cronică are un impact negativ în viața celui afectat și se pare că produce efecte negative asupra stării mintale și fizice. Persoana nu are interes pentru nimic. Plictiseala cronică a devenit o problemă și mai mare în timpul pandemiei de COVID-19.Read more…
„Mitologie”
Thasos este o insulă grecească din nordul Mării Egee. Aici s-a născut Afrodita. Se spune că dacă înconjori insula înot, întinerești cu zece ani! Cât despre mine, ar trebui s-o înconjur de trei ori… – Oprește-te! – îmi strigă o prietenă. Nu se leagă! Afrodita s-a născut în insula Paphos! Am fost acolo, e minunat! – Stop! – strigă alta. Afrodita s-a născut în preajma insulei Kythera, din spuma albă a valurilor mării… Un vânt ușor a dus-o apoi în insula Cipru! – Nu vedeți pădurea din cauza copacilor! – conchide prietena mea bună. Dragostea și frumusețea se nasc peste tot, au nevoie doar de un dram de liniște și confort!Read more…
Ionii pozitivi din copilăria mea
Pe Tanti Lenuța, croitoreasa, care locuia vizavi de casa noastră, eu și sora mea o ajutam deseori în munca ei. Corpul uman fiind simetric, ea ne învățase să punem materialul „parte peste parte” înainte de a fi croit. Prin însăilare se fixau pliurile sau îndoiturile de material, pentru ca apoi să urmeze tragerea la mașina de cusut Singer. Uneori ne ruga să scoatem fire dintr-un fel de șiret. Ața obținută astfel era mai ieftină decât cea din ibrișin. Primele două-trei fire se trăgeau mai anevoios, dar apoi, ieșeau ușor. Cred că de acolo vine și expresia „a merge șnur”! Ața asta era de potrivită pentru a însăilările necesare probelor. Când haina era croită și trasă la mașină, urma surfilatul cusăturilor pe dosul rochiilor sau fustelor lucrate de Tanti Lenuța, ca să nu se destrame. Am observat încă de atunci cât mă relaxează munca migăloasă și repetitivă și mă duceam să dau o mână de ajutor, mai ales atunci când nu mai aveam randament la învățat. Nu ştiu dacă dumneaei se bucura sau nu, dar încântată de ajutorul nostru era soacra ei, Tanti Popa, pentru care avea sarcina să facă aceste operaţii. În afară de croitoreasă, mai ajutam voluntar doi vecini. Aceștia au dat și numele povestirii “Ionii pozitivi” din copilăria mea.Read more…
Universitatea „noastră” a ajuns la centenar
În aprilie 2025 Universitatea Ebraică din Ierusalim împlinește un secol de existență. Ei și? – veți spune. Ce e un secol? Universitatea din Praga are aproape șapte, Sorbona are aproape opt. Adevărat. Dar aceasta este a noastră și nu pentru că ar fi spus-o vreun politician într-un discurs pompos, ci pentru că viețile noastre sunt împletite cu Universitatea. Cum spune soțul meu (nu foarte modest, dar adevărat): „50 de ani fără mine și apoi 50 de ani cu mine.” Și fără îndoială că primii 50 de ani au fost mult mai zbuciumați…Ideea de a întemeia o universitate la Ierusalim datează încă din anii 1880, a fost discutată la Primul Congres Sionist din 1897, decizia a fost luată în 1913 și în anul următor a fost achiziționat terenul… Și ce teren! Este pe culmea muntelui Scopus, cu o priveliște spectaculoasă: spre apus, întregul oraș îi stă la picioare, iar spre răsărit, după câteva cartiere mărginașe, începe deșertul. Terenul coboară peste 1000 de metri în cea mai adâncă depresiune de pe fața pământului, spre Marea Moartă. Iarna, după ce dau ploile, dealurile se acoperă cu un pufușor verde, dar restul anului e uscat ca iasca și spre seară deșertul primește o nuanță violacee. De câte ori am admirat această priveliște…La mijlocul secolului al XIX-lea, acest teren era practic nelocuit. În 1889 a fost cumpărat de Sir John Gray Hill, un avocat de succes din Liverpool. El și-a construit o vilă și împreună cu soția pictoriță își peteceau aici vacanțele de vară. Dar cum nu aveau copii, după moartea lor terenul a fost vândut, iar vila și cele câteva anexe au devenit primele clădiri ale Universității, vila devenind Institutul de Chimie. În sala mare a institutului, Einstein a ținut prima conferință despre teoria relativității, în februarie 1923. Clădirea a fost avariată în cutremurul din 1927 și ea nu mai există, dar pe locul unde era odată este o tăbliță comemorativă cu fotografia casei. Piatra de temelie a fost pusă în 1918, la scurtă vreme după schimbarea stăpânirii otomane cu cea britanică, iar ceremonia de inaugurare a avut loc exact acum 100 de ani, la 1 aprilie 1925Read more…
Ioav
Ioav fost studentul meu. Era îndrăgostit de terapia intensivă, și-a împlinit visul și a ajuns medic specialist în domeniul pe care și-l dorea. Am lucrat mult împreună, am fost examinatori ai studenților de medicină care făceau rotație în secția de Anestezie și Terapie Intensivă la spitalul Soroka. Avea un umor deosebit. La examene, înaintea întrebărilor de specialitate, îi relaxa pe studenți cu întrebări despre literatură, muzică, religie. Aceasta a devenit o tradiție îndrăgită de studenți pe parcursul anilor. Era citit, îl interesa literatura, filosofia, istoria. Era o plăcere să stau de vorbă cu el. Era întotdeauna nelipsit de la demonstrațiile de sâmbătă seara împotriva reformei judiciare. La începutul războiului a refuzat propunerea spitalului de a-l reține la locul de muncă și s-a înrolat în armată. ” Pe front e mai mare nevoie de mine,” spunea. A fost medicul unei unități de comando. În prima sa permisie a participat la demonstrația de solidaritate cu ostatecii deținuți de Hamas… În decembrie 2023, în timp ce îi trata pe soldați, a fost el însuși foarte grav rănit, în creier și în masivul facial. La sosirea la spitalul Soroka, nimeni din personal nu l-a recunoscut din cauza rănilor extinse ale feței.Read more…
Nu va fi în curând pace în Ucraina și nici în Orientul Mijlociu
Președintele Donald Trump visează. Nu e un lucru rău, de multe ori visele te înarmează cu calități extraordinare, nemaipomenite, crezi că poți muta până și munții din loc, te transportă în locuri minunate sau te ajută să-ți îndeplinești cele mai curajoase idei. Sunt dorințele tale, ascunse în subconștient, așa-numitul wunschtraum. Problema este că atunci când te trezești, trebuie să-ți dai seama că sunt vise și că foarte puține dintre ele pot fi realizate, poate chiar niciunul, cel puțin nu așa cum le-ai visat. E bine să-ți păstrezi ideea care te-a preocupat înainte de a adormi și să cauți o cale realistă de a o pune în practică. Multe invenții, lucrări, teorii, opere de artă s-au născut în acest fel. Numai că președintele american nu procedează așa. Ceea ce visează trebuie aplicat tel quel, așa cum era în vis. Nu există „nu se poate”. Dezmeticirea vine mai târziu și atunci încerci să faci ceva, să impui, de cele mai multe ori să ameninți. Uneori reușești, dar de cele mai multe ori nu. Atunci nu ai încotro, trebuie să renunți la vis și să vezi ce se poate face în lumea reală. Pe președintele Trump l-au copleșit două vise care, trebuie să recunoaștem, au pornit de la o idee frumoasă – pacea, pacea în Orientul Mijlociu, pacea în Ucraina, și, dacă se poate, în timp record, în 24 de ore. Acesta a fost promisiunea făcută la inaugurarea mandatului său și chiar mai înainte. Au trecut trei luni și, din păcate, nu se întrezărește nimic în această direcție, pe termen scurt sau mediu. Oricum, cele 24 de ore au trecut demult.Read more…
Legenda celor zece triburi pierdute II
În articolul trecut am încercat să demonstrez că legenda celor zece triburi pierdute chiar asta și este: o simplă legendă căreia i s-a atribuit o importanță exagerată, uneori chiar până la absurd. Cred că suntem cu toții de acord că probabilitatea de a-i mai găsi pe urmașii triburilor deportate acum 2700 de ani este practic nulă. Deja Rabi Akiva, prin anul 100 e.n., era convins că cele zece triburi sunt pierdute pe vecie. Și totuși…Au fost cazuri în istorie când grupuri de evrei au ajuns să fie izolați, până și existența lor a fost uitată. Un exemplu este comunitatea din Kaifeng, China, despre care am mai scris. Sunt și alte grupuri etnice, nu puține, care susțin că ar fi descendenți ai triburilor pierdute. Poate că unii sunt cu adevărat urmașii unor grupuri izolate de evrei, cine știe? De fapt, în această categorie intră și evreii care au fost convertiți cu forța, de exemplu cei din Peninsula Iberică sau din Iran și ei declară că au practicat iudaismul în taină. Se pune întrebarea cum trebuie să înțelegem aceste afirmații. Unele sunt la fel de absurde ca teoriile propuse de europeni. De exemplu, băștinașii maori din Noua Zeelandă spun că ei sunt urmași ai unora dintre cele zece triburi pierdute. De ce? Pentru că așa le-au spus misionarii. Nu zău! Read more…
Hipnoza și anestezia
Încep cu câteva “incidente” legate de hipnoză, la care am asistat. Un anestezist din departamentul pe care l-am condus a făcut un curs scurt de hipnoză, după care a primit aprobarea comitetului de etică medicală a spitalului ca să încerce hipnoza la gravide aflate în proces de naștere. Am asistat și eu la câteva din tentativele lui și nu pot spune că au fost reușite. Femeile au preferat să fie stăpâne pe procesul de naștere și să primească injecția epidurală pentru ameliorarea durerilor. Celelalte două cazuri au fost comice. Acum câteva decenii, la un congres al anesteziștilor, un cunoscut profesor a încercat să demonstreze o ședință de hipnoză în public. Pacientul era pe podium, dar profesorul a trebuit să-l părăsească pentru scurt timp. După vreo zece minute, pacientul a strigat “Ce vrea nebunul ăsta cu mine” și a fugit din sală. Un al treilea caz a fost la spitalul unde lucram. Noul șef al clinicii de hipnoză voia să ne demonstreze o hipnoză publică. A chemat pe podium vreo zece persoane. Pe mine însă m-a “diagnosticat” de la distanță și mi-a spus că eu nu sunt un subiect potrivit pentru hipnoză. Cum o fi ghicit? Poate pentru că aveam pe buze un zâmbet de neîncredere…Read more…
Júlia Szilágyi (1936-2025) în amintirile autorilor revistei Baabel
În cele două săptămâni de când a părăsit această lume, în presa de limbă maghiară (clujeană, transilvăneană şi din Ungaria), dar şi în presa electronică şi audio-vizuală de limbă română, au apărut numeroase evocări ale cunoscutei eseiste, scriitoare şi profesoare, semnate de colegii de breaslă, prietenii şi discipolii care au apreciat-o şi îndrăgit-o, au învăţat de la ea şi au încercat să-i urmeze exemplul. Júlia Szilágyi era apropiată de Revista Baabel atât în calitate autoare şi cititoare, cât şi în cea de bună prietenă a câtorva autori baabelieni. În acest articol colectiv, semnat de Daniel Lőwy, Andrea Ghiţă şi Andrei Zador, am adunat crâmpeie de amintiri preţioase despre Omul cu totul deosebit, imposibil de înlocuit, căreia prietenii îi spuneau simplu: Júlika.Read more…
Încă o poveste cu tâlc
De la bun început îmi cer scuze că încep cu o glumă (de obicei pun gluma la sfârșit), dar cred că e mai bine așa… Un țăran a vândut o iapă unui consătean, după o prelungită tocmeală, După ce și-a preluat animalul, noul proprietar i-a adresat o întrebare vânzătorului: “Ce crezi că ar trebui să știu despre iapa asta, e deosebită, are nevoi speciale?” Acesta i-a răspuns: “Fără discuție, deși până la urmă e doar o iapă ca toate iepele. Și totuși… De pildă, îi place numai fânul proaspăt cosit, nu paiele ținute mult timp în grajd… Și asta e o problemă pe timp de iarnă. În plus, trebuie țesălată cel puțin o dată la două zile, pielea ei e foarte sensibilă, prinde cu ușurință paraziți. Iar copitele trebuie curățate zilnic, pentru că orice murdărie de pe partea neacoperită de potcoaveipoate provoca răni deschise… Și la urmă, încă un sfat extrem de important: dacă vrei să fie liniștită și să te slujească, să nu te arunce din șa, are nevoie un armăsar bun”… Au trecut câțiva ani. Între timp vânzătorul s-a despărţit de nevastă și s-a mutat în alt sat. După câteva luni i-a ajuns la ureche un zvon: fosta lui soție s-a recăsătorit cu cumpărătorul iepei, care rămăsese între timp văduv. Amuzat, dar și oarecum enervat că fosta consoartă își găsise atât de repede un partener, individul a trimis actualului soț o mică scrisoare. Iată textul:Read more…
150 de ani de la naşterea lui Albert Schweitzer
Într-o zi urmăream o emisiune la unul din canalele TV occidentale. Era un concurs de cultură generală. Concurentul a fost întrebat ce personalitate enciclopedică a secolului XX cunoaşte, iar el a rspuns: Albert Schweitzer. Atunci am hotărât să scriu acest articol. Schtweitzer se înscrie pe linia “Marilor” din secolele trecute: Confucius, Platon, Aristotel, Newton, Mahatma Gandhi, Einstein și mulţi alții. Albert Schweitzer (1875-1965) s-a născut în Alsacia, într-o familie de preoţi evanghelişti liberali şi acest lucru i-a pecetluit viaţa. El a fost teolog, filozof, muzician, medic, misionar, luptător pentru pacea şi binele omenirii. A rămas celebru în istorie datorită conceptului său “respect pentru viaţă”, care susţine protejarea și respectarea tuturor formelor de viaţă: plante, animale şi oameni. Această filozofie a fost un pilon în activitatea sa, influienţând gândirea etică modernă. S-a născut într-un orăşel unde biserica era folosită de protestanţi şi catolici deopotrivă, ceea ce l-a dus la concluzia că toleranţa religioasă duce la unitate între oameni și nu la dezbinare. A studiat teologia la Universitatea din Strasbourg, deveninind preot și apoi profesor de teologie la aceeaşi universitate. A făcut studii legate de viaţa lui Isus şi cercetări privind Vechiul și Noul Testament.Read more…
O prietenie neobișnuită, intuită din două tablouri de Rembrandt
Dacă Purim este o sărbătoare evreiască, unde este citită Cartea Esterei, care face parte din Biblia Ebraică, din secțiunea Ktuvim, ea i-a fascinat și pe ne-evrei, dovadă fiind numărul destul de mare de tablouri pe care le-a inspirat, mai ales în Țările de Jos. Aici i-aș aminti pe Rembrandt van Rjin, Jan Victors, Johannes Spilberg cel Tânăr, Jan Lievens și lista ar putea continua. Eu mă voi opri la lucrarea lui Rembrandt și nu doar pentru că poate fi văzută în secția de Arta Europeană a Muzeului Național de Artă al României. Acest tablou, aflat de mult timp în muzeu, a devenit mai cunoscut publicului în timpul Revoluției din Decembrie 1989, fiind deteriorat de gloanțele trase în timpul evenimentelor de atunci. Rembrandt a pictat Haman cerând iertare Estherei în jurul anului 1660, când era deja un artist consacrat, dar se confrunta cu unele dificultăți financiare. Ca artist era deja cunoscut pentru stilul său pe care îl regăsim în această lucrare, considerată una dintre cele mai importante din creația pictorului olandez. Prin folosirea clarobscurului, el reușește să creeze o atmosferă tensionată, iar expresiile personajelor redau emoții puternice de frică, hotărâre, disperare. Compoziția tabloului este dinamică, concentrându-se pe interacțiunea dintre Haman și Estera, în vreme ce regele Ahașveroș observă scena cu autoritate. Ar fi fost interesant de știut cine a comandat acest tablou, dar, din păcate, la fel ca în multe alte cazuri, informațiile despre comanda operelor de artă din secolul al XVII-lea sunt incomplete sau pierdute. Dată fiind mărimea tabloului, trebuie să fi fost o persoană cu o situație materială foarte bună – dar este posibil ca Rembrandt să nu-l fi pictat la comandă, ci pentru a-l vinde ulterior… Rembrandt a fost foarte apropiat de comunitatea evreiască din Amsterdam. A pictat numeroase portrete ale evreilor și pe alții i-a folosit ca modele pentru personajele din tablourile care reprezentau scene biblice.Read more…
Consilier
Se apropie pensia și a venit vremea să-mi găsesc o ocupație. M-am înscris la un curs de consilieri de alăptare. La început n-au vrut să mă primească. Mi-au spus că e un curs pentru femei, dar le-am răspuns că asta e discriminare de gen. Dacă există femei macaragiu, de ce n-ar exista și bărbați consilieri de alăptare? Dar tot n-au vrut să mă primească. Cică n-am experiență maternală. Nu am alăptat până acum și există dubii serioase că voi alăpta în viitor. Dar ce, consiliera de fericire e fericită? Și consiliera matrimonială e măritată? E chiar divorțată de două ori, o cunosc. Așa că, vă asigur, pot fi și eu un excelent consilier de alăptare. Cursul s-a ținut de două ori pe săptămână. A fost foarte fain, am învățat multe poziții noi. Poziții de alăptare, nu vă gândiți la prostii. În timpul orei ascultam cântece de leagăn și ne priveam țâțele. Ce poate să fie mai bun?Read more…
Aforisme periferice 8
1. Literatura română actuală e minunată, dar aproape nimeni nu o mai bagă în seamă, pentru că toți sunt geniali, cu premii și titluri, membri în uniuni, ligi, legiuni, comisii și comitete. Unii sunt mai importanți decât alții, președinți, directori sau secretari, toți nemuritori, buni de așezat în panteonul cultural al neamului, mereu neîncăpător. 2. Sunt rarae aves cei cărora Dumnezeu le dă talentul și puterea de a crea o operă autentică. Sunt însă mai mulți cei care creează în cel mai bun caz o operetă, un vodevil sau o dramă de alcov. Majoritatea se fâțâie și se agită în epocă, nelăsând în urmă decât un roman maculatură, o poezie de inimă albastră, o semnalare în presă sau, cel mult, un eveniment cultural monden. 3. Un prozator de anvergură integrează întotdeauna dimensiunea socio-istorică în narațiunea sa complexă și creativă, ethosul societății din care se inspiră. 4. Un poet important nu are numai stări, emoții și sensibilități. El metamorfozează și sublimează vibrațiile emoționale și afective în magia limbajului, în spirit transcendent și scânteieri de absolut.Read more…
Lumea cristalelor (2)
În continuarea articolului din numărul trecut, revin cu relatarea vizitei la parcul expozițional din orășelul austriac Wattens, parc numit atât de potrivit Lumea Cristalelor, o lume dedicată produselor fabricii Swarovski. Am încercat să nu exagerez cu adjective precum extraordinar, excepțional, cuceritor, încântător, uluitor sau altele asemenea care, folosite prea des, se banalizează și nu mai exprimă starea pentru care au luat naștere. Evident, când vizitezi un loc, te aștepți la experiențe ieșite din comun, doar pentru asta bați drumul. Locul pe care îl voi descrie, după puterile mele, este pe deplin conform cu o experiență inedită, departe de banal. Așa cum spuneam, acest spațiu expozițional a fost deschis în 1995. Pentru a marca centenarul fabricii de cristale Swarovski, artistul André Heller a imaginat, a proiectat și apoi a realizat un loc magic care a primit deja aproape 17 milioane de vizitatori. Sunt convinsă că au fost fermecați, căci fiecare poate găsi ceva pe placul său. André Heller s-a inspirat din castelul Ambras, un edificiu renascentist din Innsbruck, oarecum învecinat deci, unde arhiducele Frederic al II-lea a adunat o colecție de obiecte considerate miraculoase la vremea aceea, în secolul al XVI-lea…Read more…
Mi-a căzut o piatră de pe inimă, dar nu s-a rostogolit prea departe
În 11 martie după-amiază, Curtea Constituţională a României (CCR) a decis respingerea candidaturii lui Călin Georgescu la președinția ţării. Potrivit legii este o hotărâre definitivă şi irevocabilă. Era o situaţie firească, previzibilă, după ce acest candidat demonstrase prin ideile şi faptele sale că este incompatibil cu jurământul preşedintelui României. A doua zi după ce Biroul Electoral Central (BEC) invalidase candidatura lui Georgescu, declanşând proteste violentele ale susţinătorilor furioşi, Curtea Constituţională a respins contestaţiile care cereau anularea deciziei BEC. De data aceasta acţiunea Curţii Constituţionale a fost mai limpede decât în decembrie, când a anulat turul întâi al alegerilor după ce mai întâi le validase. Aştept ca la un moment dat, cât de curând posibil, să se aducă la cunoştinţa publicului larg motivele anulării şi ale bâlbâielii care a precedat-o. Aş dori ca lumea să poată afla şi cauzele scăpării din vedere a acestui candidat extremist, apărut parcă din neant şi propulsat într-un timp record, deşi ulterior s-a aflat că nici parcursul său profesional şi nici cel politic, dinainte şi de după 1989, nu erau necunoscute serviciilor care, totuşi, s-au dovedit insuficient de vigilente.Read more…