Despre balamuc și alte impresii studențești

De când mă știu sufăr că nu am în bibliotecă toate cărțile pe care mi le doresc. Prima durere mi-a produs-o Til Buhoglindă. Îl avea colega mea de bancă din școala primară. O carte mare, cu copertă albă și cu Til purtând pe cap o tichie roșie de bufon. Adoram cartea asta, îl iubeam pe Til, aș fi vrut să îl am permanent acasă, să îl pot citi de câte ori aveam poftă. Dar cartea nu exista nici la biblioteca școlii și nu se găsea nici în librăriile pe care le-am răscolit împreună cu Mama, întrebând peste tot de ea. Mă duceam mereu în vizită la M și o rugam să citim împreună. Odată așa de absorbite am fost de poveste, că era să întârzii acasă. Iar ai mei erau necruțători în cazul în care nu ajungeam înapoi la ora promisă. 

N-am avut acasă nici Cuore și nici Morcoveață, dar cu ele n-a fost mare problemă, pentru că se găseau la biblioteca școlii în multe exemplare, așa că le împrumutam de câte ori aveam chef să le recitesc. Prin clasa a VI-a am descoperit ”Cișmigiu et. Comp” de Grigore Băjenaru. Luată tot cu împrumut, de la o vecină. Atât de mult mi-a plăcut și atât de mult mi-am dorit-o, că am început să o copiez într-un caiet. Ajunsesem la capitolul IV când a trebuit să o returnez. Vecina o dorea de urgență înapoi. Apoi au fost volumul trei și patru din ”Război și pace” pe care Mama le-a ratat la coadă la librărie. Anna Karenina și câteva titluri din colecția Romanul de dragoste, pe care o aveam aproape integral. De câte ori găsesc undeva o carte după care am tânjit cândva o cumpăr, deși nu pot spune că-mi mai trebuie neaparat. Vreau să am în format fizic în bibliotecă toate cărțile pe care le consider importante. Să le privesc și să le mai mângâi din când în când.Read more…

In Memoriam

Două supraviețuitoare ale Holocaustului, eliberate de Forțele Aliate din lagărele de exterminare Auschwitz-Birkenau, slăbite și extenuate după un an trăit în condiții inumane, porniseră pe așa-numitul drum al morții. Bestialitatea fasciștilor din lagăr n-a reușit să stingă licărirea de speranță în supraviețuire și întoarcere la casa părintească, de unde au fost luate cu forța când Germania fascistă încerca să găsească „soluția finală” pentru exterminarea evreilor din Ungaria. Elisabeta, o tânără de 21 de ani, mezina unei familii de evrei ortodocși cu 13 copii din comuna Baktalórántháza, din estul Ungariei, a supraviețuit împreună cu o soră a ei. Părinții și șapte frați și surori mai vârstnici au fost despărțiți de ele în primele ore de selecție, pe rampa de tren din lagăr, ultimul lor drum fiind spre camerele de gazare. Elisabeta nu știa nimic de soarta celorlalți frați și surori. După o peregrinare lungă și obositoare, au poposit pe o pajiște înflorită. În apropierea lor s-a așezat un tânăr. Era tot un supraviețuitor, unul din miile de evrei din convoaiele marşului morţii După câteva minute și-a luat inima în dinți, s-a apropiat și s-a prezentat: – Mă numesc Friedmann Zoltán, am scăpat cu viață după ani de muncă forțată într-un lagăr de concentrare din Bor, Iugoslavia. Am lucrat ca ajutor de mecanic de locomotivă pe trenurile care transportau cărbuni spre Germania.Read more…

Plângând de trecut, ne îndepărtăm de el (parafază după Karl Marx)

Bine ai ajuns, îmi vor riposta unii. Să citezi din Marx, chiar modificându-l, fără să fii obligat?! Fără să te prezenți la examenul de socialism științific la sfârșitul anului II de studii medicale?! Te-ai cam sclerozat…Uite că nu! Sunt încă în deplinătatea facultăților mintale, dovadă că îmi amintesc multe lucruri din trecut, deși sunt convins că multe altele le-am uitat și ele nu se vor mai întoarce niciodată. Dar de data asta mă refer la niște timpuri pe care nu pot să le uit, pentru simplul motiv că… nu le-am trăit. După cum știu unii din prietenii și cunoscuții mei, eu am părăsit raiul comunist înainte ca el să ajungă la fundul prăpastiei, adică ani de zile înainte de deceniul al nouălea al secolului trecut. Așa se explică faptul că cea mai mare parte a poveștilor lui Ioan T. Morar din superba colecție Fake news în epoca de aur nu le-am trăit, deci nu le-am cunoscut. Dacă respectiva carte nu v-a căzut încă în mână, păcat, pentru că tipul, poet și publicist, cunoscut celor care citeau pe vremuri Viața studențească, el trăind în ultimii ani în Provence, a pus pe hârtie o antologie a falsurilor anilor ’80, în care mai nimic nu era adevărat. Pe atunci nimic nu era important, doar cultul personalității al celebrului cuplu, întărit de existența și activitatea ”prolifică” a fiului Geniului Carpatin.Read more…

Ţepe autumnale

Europa asistă neputincioasă, ca o fată mare, la violarea integrității sale energetice, economice, financiare și chiar alimentare. Miliarde de euro investiți de cetățenii europeni în asigurarea stabilității energetice și a prosperității economice se scurg literalmente în mare. Odată cu gazul scurs și conductele ciuruite, Marea Baltică înghite, atât în mod fizic cât și simbolic, bunăstarea și pacea europeană. Precum Titanicul odinioară, dar într-un mod camuflat, belicos și intenționat, o epocă de relativ belșug și echilibru este scufundată în modul cel mai josnic și irațional. Ne merităm soarta nevolnică și prăbușirea. Întreg lobby-ul verde european n-a cârtit și n-a mișcat în front, măcar de formă, cel puțin împotriva gravei poluări a mediului. În istorie lașitatea și ipocrizia se plătesc înzecit. Atacul sub steag fals asupra unui obiectiv economic civil de importanță strategică deschide cutia Pandorei în ce privește terorismul de stat. Distrugerea unor segmente importante ale conductelor de gaz North Stream 1 și 2 reprezintă practic o agresiune teroristă împotriva UE, împotriva siguranței energetice a cetățenilor europeni. Există doar câteva state în lume capabile să execute o asemenea acțiune de comando la o adâncime de cca 200 m sub nivelul mării. Nu mă voi lansa în niciun fel de speculații, dar după toate regulile scrise și nescrise ale războiului, atacarea obiectivelor civile de către „forțe necunoscute” constituie o escaladare fără precedent și fără viitoare limite a actualului război mondial nedeclarat.Read more…

Cum percep animalele lumea?

A percepe lumea din jurul nostru ca ființe umane implică un mecanism complex care include folosirea diferitelor simțuri, integrarea informațiilor primite de la senzori în creier, comunicarea prin limbaj și prin gesturi și alte procese care necesită inteligență, obișnuință și experiență.  Diferite animale percep lumea în mod instinctiv, în funcție de căutarea hranei, instinctul de reproducere, apărare, atac, sau pentru a scăpa de un pericol. De exemplu, liliecii folosesc pentru orientare, alimentație, etc., ecolocația, bazată pe efectul Doppler, folosit și în ecocardiografie și în examenul ultrasonic. Bufniţa are un auz atât de dezvoltat, încât găsește șoarecele în întuneric, îar dacă șoarecele se mișcă, îl depistează chiar la sute de metri de distanță într-un tufiș, sau sub un strat de zăpadă. Șarpele vede foarte prost, dar poate detecta un șobolan sesizând căldură emanată de acesta, iar păianjenul este sensibil la vibrații.Read more…

Prietenul Micului Prinț

Era o dimineață senină de vară, soarele care răsărea colora deșertul într-un roșu aprins, ireal. Alon zbura cu avionul lui de sport S2 deasupra craterului Ramon, însoțit de Boaz, nepotul lui de 13 ani. Îi promisese drept cadou de bar mițva un zbor deasupra Negevului. Alon a fost pilot de avioane de luptă timp de douăzeci de ani. După pensionarea lui din aviație, la vârsta de patruzeci și cinci de ani, nu a putut renunța la pilotaj și și-a cumpărat un avion de sport. Au decolat de treizeci de minute, zborul era lin, amândoi erau încântați de peisaj. La un moment dat Alon a auzit un zgomot ciudat al motorului. A relatat turnului de control al aeroportului local. – Aterizează cât mai repede! – i-a răspuns Ome, de la turnul de control. Avionul a început să piardă din înălțime, era din ce mai greu de pilotat. Alon nu-și mai aducea aminte decât că a încercat să aterizeze. Nisipul deșertului se apropia vertiginos, apoi s-a auzit un zgomot asurzitor…Doctorul Arie Silver, medicul de gardă la domiciliu al terapiei intensive, a fost trezit din somn de zbârnâitul telefonului. – Domnule doctor, veniți repede! S-a prăbușit un avion undeva lângă Craterul Ramon, sunt mai multe victime!Read more…

Popoare care (încă) nu au un stat propriu

Frontierele însângerează omenirea până astăzi. Funcționari incompetenți din birourile ministerelor de externe de la Londra și Paris au generat hărți trasate geometric, ignorând distribuția rasială, etnică sau religioasă a populației din întinse regiuni geografice afro-asiatice. Numeroase popoare, având o limbă și o regie distinctă, au fost distribuite pe teritoriul unor state cu care nu au nimic în comun. Kurzii sunt numai un exemplu. Sau poporul baloch, împărțit între Pakistan, Iran și Afganistan. Priviți configurația bizară a republicii Mali, care include populații creștine, tuaregi musulmani și animiști africani, generând un război sângeros. Kurzii. Numărul kurzilor din Asia de Sud-Vest este estimat la 30 – 45 de milioane, plus 1 – 2 milioane în diaspora. Kurzii reprezintă 18 – 25% din populația Turciei, cca 20% în Irak, 10% în Iran și 9% în Siria. Kurzii formează majorități regionale în toate aceste patru țări. Kurzii sunt al patrulea grup etnic ca mărime din Asia de Vest, după arabi, perși și turci. În 1991 numărul total de kurzi a fost estimat la 22,5 milioane, dintre care 48% trăiau în Turcia, 24% în Iran, 18% în Irak și 4% în Siria.Read more…

Istoria educării nevăzătorilor din Transilvania

Până acum se credea că educarea nevăzătorilor din Transilvania ar fi început în anul 1900, odată cu înființarea Școlii de Orbi din Cluj. Iată, însă, că o astfel de inițiativă a existat în timpul școlilor grănicerești, încă din 1846. Descoperirea surprinzătoare a fost făcută printre documentele Regimentului de Graniță din Caransebeș. Cea mai veche referire la protecția orbilor apare într-un document pe care Curtea din Viena l-a emis la 6 martie 1844. În document este menționat orfanul Josef Monpay, care era complet orb. El locuia în zona Caransebeșului și dacă nu exista o școală specializată pentru deficiența lui la care să fie trimis, era necesară mărirea ajutorului financiar. Spre sfârșitul anului 1844, Curtea de la Viena a hotărât să sporească acest ajutor, de la 25  la 40 de florini. Doi ani mai târziu, la 30 iunie 1846, de la Viena a fost expediat un alt document din care aflăm: „noua decizie a Majestății Sale, a cărui intenție este de a răspândi educația elementară a orbilor și de a o urmări cu atenție în continuare”.Read more…

Pogromul de la Iași din 1899

Dacă istoria evreilor din România în perioada fascistă este destul de bine cunoscută, același lucru nu se poate spune despre perioada anterioară.  Titlul articolului se referă la pogromul din 16 mai 1899.  Nu sunt istoric și nu am făcut o cercetare serioasă în domeniu, dar aș vrea să prezint câteva repere mai puțin cunoscute cititorilor. Revoluția de la 1848 a adus cu sine idealuri liberale vest-europene, printre care și dorința de emancipare a evreilor.  Proclamația de la Islaz cerea „emancipația israeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință” (Articolul 21).  Evreii au sprijinit cu entuziasm revoluția.  Pictorul Constantin Daniel Rosenthal a plătit chiar cu viața participarea la revoluție. După Unire, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare.  Dar bunele intenții s-au evaporat repede.  Constituția din 1866, cu toate că prevedea egalitatea în fața legii, libertatea credinței, libertatea de exprimare și multe alte libertăți fundamentale, le refuza evreilor cetățenia română: „Numai streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea” (Articolul 7).  Mai mult, temându-se de un influx de imigranți, liberalii au instituit o serie de acțiuni anti-evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc.  După Războiul de Independență, Tratatul de la Berlin (1878) prevedea ca împământenirea să-i includă și pe evrei și pe musulmani.  Articolul 7 a fost reformulat, dând posibilitatea acordării individuale a cetățeniei după anumite criterii. Read more…

Italia. Victoria extremei drepte

În decurs de două săptămâni, două partide de exremă-dreapta au ajuns pe prim planul politicii europene, provocând unde de șoc printre țările membre ale UE. În Suedia  ”Democrații Suediei” au devenit, în urma alegerilor,  cel de-al doilea partid ca popularitate. Chiar dacă  nu a intrat în guvernul de centru-dreapta, va sprijini cu cei 73 de deputați măsurile promovate de noul cabinet și cu certitudine va putea impune anumite poziții. Alegerile de duminică din Italia aduc la guvernare o coaliție compusă din  partide de centru-dreapta și extremă dreaptă. Unul dintre ele, ”Frații Italiei”, deși nu se consideră de extremă-dreaptă își are sorgintea în formațiunile postfascite din țară. Spre deosebire de Suedia, ”Frații Italiei” conduse de Giorgia Meloni  care a obținut, potrivit rezultatelor provizorii, 26 la sută vor intra în guvern împreună cu Liga lui Matteo Salvini, de asemenea considerată de extrema dreaptă și Forza Italia a lui Silvio Berlusconi –deși aceste două paride au obținut voturi sub așteptări. Această coaliție va putea obține majoritatea și în Camera Deputaților și în Senat. Ținând cont de rezultate, pentru prima dată, prin persoana Giorgiei Meloni, Italia va avea un prim-ministru femeie. Stânga italiană  a obținut rezultate mai slabe fiind și fărămițată.

Victoria extremei drepte în două țări membre ale Uniunii Europene este fără doar și poate un semnal negativ pentru Europa, tocmai în momentele în care ar fi nevoie, mai mult ca niciodată, de unitate…
Read more…

Regina Elisabeta a II-a şi Mihail Gorbaciov

În ultimele săptămâni am pierdut, una după alta, două personalități care au influențat determinant mersul istoriei – Mihail Gorbaciov și regina Elisabeta a II-a. La prima vedere pare oarecum forțat să îi compari, dar dacă înlături suprafața, descoperi trăsături care permit o anumită apropiere. Intenția care i-a animat pe cei doi era o schimbare spre bine, atât pentru popoarele lor, cât și pentru lume și dorința lor a fost ca aceasta să se realizeze pașnic. Ceea ce îi deosebea era modul de lucru. Despre Mihail Gorbaciov se poate spune că a acționat deschis, și-a prezentat în mod public ideile, ideologia, programul. Regina Elisabeta a II-a a acționat cu discreție, prin persuasiune aproape invizibilă, funcția ei nepermițând vreo intervenție directă. Analizând rezultatele, constatăm că regina a avut mai mult succes, pe când cele ale lui Gorbaciov au fost plătite scump și în multe direcții el a eșuat. Așa cum au subliniat liderii politici britanici și din întreaga lume, istoricii și analiștii politici, cei 70 de ani ai domniei reginei Elisabeta a II-a au adus schimbări uriașe. Ele se referă la structura a ceea ce a fost Imperiul Britanic atunci când Elisabeta a urcat pe tron, la economie, la relațiile interumane, la însăși compoziția demografică a Marii Britanii care astăzi se caracterizează printr-o multiculturalitate sănătoasă, prin integrarea, chiar dacă nu în totalitate, a diferitelor etnii provenind din fostele componente ale Imperiului. Chiar dacă rolul ei a fost formal, acele puține drepturi pe care le avea nu au fost exercitate în defavoarea progresului Marii Britanii. Mihail Gorbaciov nu a avut acest noroc, deși…Read more…

Maranii: Identitate dublă și apariția modernității

Cartea lui Yirmiahu Yovel The Other Within – The Marranos. Split Identity and Emerging Modernity a apărut în anul 2009 la Princeton University Press, fiind apoi tradusă în franceză și ebraică. Maranii, denumiți și conversos (convertiți – în spaniolă), New Christians (creștini noi – în engleză), sau anusim (siliți – în ebraică) sunt evreii din Spania și Portugalia și descendenții lor, obligați să se convertească la creștinism în urma presiunilor exercitate de autorități. (Din toate aceste denumiri am ales să folosesc termenul „marani”, pentru că este singurul care a intrat în limba română.) Maranismul spaniol a apărut după două valuri de convertire masivă, în 1391-1414 și în 1492. Cu tot succesul economic și o oarecare emancipare politică, maranii au suferit de discriminare și de persecuțiile inchiziției. Ei au fost the other within (străinii printre noi), aparținând și totodată neaparținând, respinși atât de evrei, care îi considerau trădători ai propriei religii, cât și de veteranii creștini, care vedeau în ei evrei. Ca rezultat al izolării lor sociale și în deosebi pentru că în viața lor de zi cu zi amestecau noțiuni evreiești și creștine, mulți marani sufereau de o identitate scindată, neliniște sufletească, discordanță socială și religioasă, ceea ce a devenit caracteristica lor distinctivă. Exemplul cel mai elocvent a fost Baruch Spinoza (1632-1677). Niciun gânditor modern nu a fost mai radical în critica lumii spirituale, atât a iudaismului cât și a creștinismului.Read more…

Vila Tugendhat din Brno

În urmă cu vreo zece ani mi-a căzut în mână o carte pe care am citit-o cu deosebită plăcere: The Glass Room (Camera de sticlă) a lui Simon Mawer. Chiar dacă este un roman, ea are mai mult decât „un sâmbure” de adevăr: este povestea unei case (absolut reale!) și a proprietarilor ei, o familie evreiască înstărită din Brno, Cehia. De atunci îmi doresc să o vizitez, dar nu a fost simplu. La început era închisă pentru renovare și chiar după deschidere, numărul vizitatorilor e strict limitat, trebuie să te înscrii cu luni înainte. În vara aceasta s-a ivit ocazia potrivită – și m-am convins că vila este și mai frumoasă decât mi-aș fi putut închipui din imagini și din filme. Vila a fost proiectată de Ludwig Mies van der Rohe, unul din reprezentanții de frunte ai arhitecturii europene de după Primul Război Mondial și directorul școlii Bauhaus. Iar designul interior și mobilierul a fost realizat în colaborare cu Lilly Reich. Vila întruchipează cunoscutul principiu al lui Mies van der Rohe: less is more: simplitatea și lipsa aproape totală a ornamentației este compensată prin materialele deosebite și mai ales prin spațiile extraordinare pe care le creează. Mi-am pus întrebarea: de ce tocmai atunci și de ce tocmai acolo? Read more…

Wilhelm Filderman, cel mai important lider al evreimii române (II)

Conform documentelor vremii, era o epocă în care legile de eliminare a evreilor din societatea românească urmau fără întrerupere. Naționalismul economic – teorie prin care se înțelege rezervarea tuturor ramurilor de activitate economică, de bogăție și de profesiuni pentru elementul românesc prin excluderea evreilor – devenea atunci doctrina dominantă în stat. Guvernul a propus un proiect de lege pentru încurajarea industriei naționale care impunea ca 75% dintre angajați să fie de origine română. Ce-i drept, legea nu s-a aplicat. Totuși starea de spirit era contra evreilor. Niciun partid și nicio grupare politică, niciun conducător al vieții intelectuale românești, nimeni, afară de foarte rare excepții, care prin raritatea lor subliniau contrastul cu mediul înconjurător, nu protesta împotriva nedreptăților făcute evreilor, împotriva excesului de asprime legislativă și administrativă a căror victime erau evreii, împotriva paroxismului campaniei de ură ce se abătuse împotriva lor. Niciunul din spiritele conducătoare ale acestei țări nu s-a ridicat atunci, ca și mai târziu, pentru a salva onoarea poporului român printr-o desolidarizare publică de autorii acestei politici. Evreii erau complet izolați, nu li s-a acordat cetățenia. Necontenitele legi de excludere, goanele de la sate, umilirile fără sfârșit la care au fost expuși – nimic nu îi mișca pe intelectualii și pe democrații români. Această nepăsare a avut un caracter de complicitate cu politica de excludere dusă de corpurile legiuitoare împotriva evreilor, cu politica de șicane și vexațiuni făcute de guverne și administrații, cu atitudinea intenționat rece și dușmănoasă a presei, cu propaganda sălbatică a grupărilor și persoanelor cu program politic special antisemit. Situația aceasta, cu oarecare tendințe de schimbare, a durat până în momentul intrării României în război. Spre sfârșitul primului deceniu al secolului XX, această situație a produs la o parte a populației evreiești o reacție politică – ea a stat la baza creării Uniunii Evreilor Pământeni.Read more…

Promoția 1992

Am emoții, emoții foarte mari. De parcă aș fi din nou în clasa a noua și la prima oră scriu teză la mate. Iar Jirel vine cu niște subiecte așa de alambicate, că nici măcar nu știu să le citesc, darămite să le mai și rezolv. Mă ajută să mă simt ca în clasa a noua și mirosul, și felul în care cade lumina pe coridorul acestei clădiri impozante, de la începutul secolului trecut. Și balustrada de lemn e neschimbată, și treptele pe care acum nu le mai urc în fugă, ci cu pas măsurat. Aceleași coridoare pe care tremuram că o să mă asculte după ce n-am învățat, că o să mă prindă după ce am chiulit, că o să mă ignore după ce m-am îndrăgostit. La urma urmei, aș putea să fac stânga-mprejur și să plec. Nu m-a văzut nimeni, deci pot să mă întorc în apartamentul impersonal pe care l-am închiriat prin booking, să îmi strâng bagajele și să îmi părăsesc (pentru a câta oară?) orașul natal. Și pe când stau în cumpănă și nu știu ce să fac, mă ajunge din urmă D. Nu mai pot să fug, apăs pe clanță și intru. În amfiteatru sunt deja destul de mulți adulți pe care la prima vedere nu-i recunosc. Stau și ei cam stingheri și par la fel de speriați ca mine. Dar e suficient un gest, un zâmbet, o privire aruncată peste umăr ca să ne recunoaștem. untem noi, cei cu frunțile incandescente, așa cum declama o poezie de Petre Ghelmez, la modă pe vremea adolescenței noastre. Noi, cei care am venit să sărbătorim 30 de ani de la absolvirea liceului Gheorghe Munteanu Murgoci din Brăila. Promoția 1992.Read more…

Ițic Ștrul: D E Z E R T O R ?

Pornind de la nuvela lui Liviu Rebreanu Ițic Ștrul Dezertor, am scris articolul Strul, Ștrul, Srul, apărut în revista Baabel. De fapt, articolul prezenta opinia mea, referitoare la modul în care tripletul de nume Strul-Ștrul-Srul a ”aterizat” în limba română[. Desigur, în articol am menționat că expresia depreciativă la adresa evreilor Ițic Ștrul Dezertor ”a prins”; mai ales în rândul celor ce n-au citit nuvela, sau n-au citit-o până la capăt. Deci, la întrebarea din titlu, răspunsul este NU. În prezentul articol, alături de drama lui Ițic Ștrul, apare un nou personaj real: colonelul Mauriciu Brociner. În 2 septembrie 2022, În Piaţa Constituţiei din Bucureşti a avut loc o ceremonie militară care marca împlinirea a 145 de ani de la numirea primului ofițer evreu din Armata Română; se numea Mauriciu Brociner.Read more…

Păcatele trebuie recunoscute

De-a lungul istoriei au existat sute de genocide și crime împotriva umanității. După cum spunea Elie Wiesel, deosebirea dintre acestea și Holocaustul poporului evreu este că naziștii au planificat lichidarea întregului popor și pas cu pas, cu o precizie specific germană, aproape că au reușit să-și îndeplinească planul. Israelul a recunoscut masacrul de la Deir Yassin, în care 107 de arabi, inclusiv femei și copii au fost uciși de către organizații paramilitare evreiești în aprilie 1948, înainte de declararea independenței Israelului. Motivul aparent era deblocarea drumului care ducea spre Ierusalim, pentru a putea aproviziona orașul, dar nimic nu îndreptățește crimele împotriva civililor nevinovați. Holocaustul poporului evreu a fost recunoscut de Germania, principala vinovată, și de mulți dintre colaboratorii ei. Turcia însă nu a recunoscut genocidul împotriva poporului armean din 1915. Stalin a lichidat zeci de milioane de oameni a căror memorie rămâne îngropată în Gulag. Un popor nu poate trăi cu conștiința împăcată fără să-și recunoască păcatele împotriva propriilor cetățeni, sau altor popoare. M-am născut și am crescut în România comunistă. Nu am de ce să mă plâng, cu toate lipsurile materiale, am avut o copilărie fericită. Nu am ascuns niciodată că sunt evreu și am suferit de foarte puține aluzii antisemite. Eram fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului. Din familia mea și a soției au fost ucise 65 de persoane în lagăre de exterminare. Toți au fost luați din Transilvania de Nord. Am trăit tot timpul cu informațiile primite de la părinți, de la oficialități și de la școală, că România nu a participat la Holocaust. Au fost doar unele mici pogromuri și atât. Pe atunci nu prea călătoream în Moldova și nici nu aveam rude acolo…Recent, University of Oklahoma Press a publicat cartea So they remember (Așa își aduc ei aminte). Autorul, jurnalistul american Maxym Groldenshteyn, este nepotul unui supraviețuitor al ororilor transnistrene. Read more…

Tișre, luna sărbătorilor de toamnă în Israel. Gânduri și amintiri

Luna Tișre cade între septembrie și octombrie, anul acesta ea coincide mai mult cu octombrie. În Israel ea este o lună foarte specială, din cauza vacanțelor interminabile. Elevii sunt mai mult acasă decât la școală. Mulți își iau concediu. Studenții sunt și ei în vacanță, fiindcă anul universitar începe abia în luna următoare. Nici tribunalele nu lucrează. Sărbătorile încep chiar cu prima zi a lunii: Roș Hașana (Anul Nou). Evreii întâmpină Anul Nou cu rugăciuni pentru iertarea păcatelor comise de-a lungul anului și o bună „înscriere în cartea vieții” pentru anul care vine. Roș Hașana este singura sărbătoare care în Israel ține două zile, iar în percepția populară este considerată ca „ziua înscrierii”. De aceea urarea tradițională (în afară de un an bun) este „la un an nou să fiți înscriși”. Nu numai oamenii religioși, ci și și mulți alții merg la sinagogă în aceste zile. În prima zi, după rugăciune sau după amiază se ține ritualul numit Tașlih (lepădare, aruncare). Toată lumea merge la o sursă de apă, care poate fi marea, sau un râu sau un lac, pe cât posibil cu pești. Dacă în apropiere nu există niciuna din aceste surse, poate fi folosit și un robinet din care curge apa. În mod simbolic, în cadrul unei rugăciuni speciale, păcatele sunt aruncate în apă. Ritualul se bazează pe un verset din profetul Micha.Read more…

Turism la înghesuială. Am învăţat să preţuiesc intervalele.

Anul acesta ne-am propus să repetăm concediul de anul trecut şi să ne ducem din nou, la început de septembrie, la Omiš. În acest orăşel, aflat pe ţărmul Dalmaţiei, la vărsarea râului Cetina în Marea Adriatică, stâncile semeţe se oglindesc în limpezimea mării şi ziua e ritmată de dangătul clopotelor care răsună din turlele vechilor biserici de piatră. Ne-a făcut plăcere să ne îmbăiem la soare pe plaja nisipoasă, să ne scăldăm în apa calmă şi mângâietoare mării, să ascultăm larma copiilor care sporovăiau în aproape toate limbile europene şi ne-am decis să revedem şi Splitul. Anul trecut am făcut un popas scurt în străvechiul Aspalathos, dominat de Palatul lui Diocleţian, vizitând doar sinagoga multiseculară. Îmi doream să hoinăresc din nou pe străduţele întortocheate, să privesc pe îndelete vestigiile palatului imperial construit de Diocleţian după ce a demisionat din poziţia de suveran, o minune a arhitecturii secolului III[1], care s-a păstrat în ciuda evenimentelor istorice furtunoase care au trecut peste el. Îmi împrospătasem informaţiile despre palat, despre bisericile şi clădirile emblematice ale orăşelului medieval construit între zidurile sale, şi aşteptam cu speranţă să le identific şi să le privesc pe îndelete. Am trecut prin poarta cetăţii şi am fost confruntaţi cu …viermuiala turiştilor. Practic era imposibil să înaintezi sau – în cel mai bun caz – trebuia să stai la rând ca să poţi merge pe străduţele pavate cu pietrele lustruite de paşii nenumăraţi ai celor care trecuseră pe acolo de-a lungul veacurilor.Read more…

Când Bobby l-a întâlnit pe Boris

E ciudat că într-un secol XX atât de bogat în evenimente au existat doar două adevărate „meciuri ale secolului”, unul de șah și unul de box. Despre meciul de box știu doar că a avut loc într-o junglă din Africa, între doi oameni duri și la o oră imposibilă pentru un elev de gimnaziu. Am aflat ulterior că pe unul din ei îl chema Muhammad Ali și pe celălalt George Foreman. Ali l-a trimis la podea pe Foreman în a opta rundă. Nu ținusem cu niciunul, dar mai târziu am citit că înainte de meci, Muhammad Ali s-a dus la un spital ca să viziteze un copil bolnav de leucemie și i-a promis că el va învinge cancerul tot așa cum el, Ali, îl va snopi în bătaie pe Foreman, la care copilul i-a răspuns că el nu va învinge cancerul, dar cel puțin îl va întâlni pe Dumnezeu și îi va povesti că l-a cunoscut pe Muhammad Ali. Martorii oculari spun că a fost prima oară când guralivul Ali nu și-a mai găsit vorbele. Unii chiar susțin că l-au văzut plângând. În schimb la meciul secolului la șah, opțiunile mele erau clare. Meciul se disputa în 1972, între un rus care mai era și sovietic și un american care mai era și evreu. Pe rusul cel cumpătat îl chema Boris. Pe americanul cel excentric îl chema Bobby. Înaintea corectitudinii politice nu ne trăgea nimeni de urechi dacă vedeam lucrurile în alb și negru, iar în scenariul pe care eu mi-l imaginasem, în plin Război Rece, era clar cine trebuia să fie albul și cine negrul, chiar dacă în presa oficială lucrurile stăteau exact invers. La început meciul nu a decurs deloc conform așteptărilor mele. La prima partidă americanul a venit mai târziu. La a doua nu a venit deloc. După două meciuri era deja 2 la 0 pentru rus. Dar americanul cel excentric mai era și genial.Read more…