De curând am dat peste reproducerea unui tablou cu fotografii, realizat în 1936, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la inaugurarea templului Neolog din Cluj, de pe str. Horea. O parte dintre cei ce mă privesc din această fotografie sunt rude mai mult sau mai puţin apropiate ale familiei mele. Pe mulţi nu i-am cunoscut personal, căci au trecut în lumea celor drepţi înainte de naşterea mea, dar am avut curiozitatea de a le cunoaşte biografia. Ei au fost conducătorii unei comunităţi cu un trecut glorios, o comunitate care în perioada interbelică era numeroasă şi prosperă. Voi trece în revistă mai multe nume, dar am să mă opresc mai mult asupra unui dintre conducătorii evreimii clujeje din perioada interbelică: Jenő Szabó.Read more…
Este bine-cunoscut faptul că Israelul este perceput negativ în întreaga lume, iar oamenii s-au obișnuit cu această situație în forma sa tradițională, mai blândă. O noutate este valul vehement de ură globală împotriva Israelului, care nu s-a răspândit doar în țările și media tradițional anti-israeliene, ci a cuprins și o mare parte a presei occidentale. Aproape că nu trece o zi fără manifestații de masă pe străzile occidentale, manifestații care, deși la prima vedere își exprimă solidaritatea cu victimele palestiniene, inevitabil se transformă în ură împotriva Israelului și a evreilor. Ar fi prea simplu să atribuim acest fenomen incompetenței evidente a reprezentanților oficiali israelieni în domeniul informațiilor. Aceștia încearcă să argumenteze cu fapte, dar faptele sunt ultimul lucru care contează în această confruntare. Mult mai eficiente sunt imaginile, în special cele care arată gradul de distrugere din Gaza și suferința civililor care fug sau caută hrană. Eforturile Israelului de a arăta suferința propriului său popor, în special a familiilor celor răpiți, sunt mult mai puțin evidente. În trecut, manifestările anti-israeliene erau o formă voalată de antisemitism, dar acum, când antisemitismul a devenit o normă acceptată, el poate fi exprimat direct, fără a mai apela la anti-israelismul de fațadă. Există o serie întreagă de factori care îi favorizează pe opozanții Israelului.Read more…
În 1949 aveam 10 ani, eram în clasa a V-a și profesorul nostru ne-a cerut să scriem o compoziție despre cunoscutul roman al lui Pușkin, Fata căpitanului, povestea unui tânăr de viță nobilă care la vârsta de 17 ani e trimis să-și facă serviciul militar departe de casă. De ce tocmai această carte? N-am idee. Știu însă că la acea vreme eram deja fascinat de povestiri și că povestea lui Piotr Andreevici mi-a plăcut mult. Acțiunea se petrece în secolul al XVIII-lea, în timpul răscoalei lui Pugaciov, un cazac care a condus o mișcare populară antițaristă și și-a sfârșit viața la Moscova, decapitat în piața centrală a orașului. Îmi închipui că prezența lui Pugaciov i-a determinat pe activiștii regimului comunist din România acelor vremuri să considere că romanul lui Pușkin era potrivit pentru educația noii generații, supuse unui început de serioasă îndoctrinare. Am citit romanul și m-am pus pe scris. Doar că imaginea lui Pugaciov nu mi-a făcut o impresie bună, drept pentru care în compoziția mea eu am luat partea armatei țariste și l-am creionat pe Pugaciov ca pe un criminal care și-a meritat soarta! Vă închipuiți cum a fost primită compoziția mea! Profesorul a cerut ca tata să apară la școală și i-a arătat cumplita eroare politică a fiului său. Părintele meu s-a întors acasă și fără multe explicații m-a așezat la masa de scris și mi-a dictat noul text care trebuia prezentat a doua zi și în care, bineînțeles, eroul pozitiv e Pugaciov și criminalul e țarul! Și de ce această lungă introducere, la cele ce vor urma? Pentru că în cele ce urmează intenționez să discut reacția subiectivă a cititorului / spectatorului la întâmplările sau acțiunile la care, volens-nolens, se simte obligat să ia partea unuia sau altuia dintre personajele unei cărți, film sau piesă de teatru.Read more…
Recent m-am întors din Portugalia. Nu a fost prima vizită în această țară, dar această ultimă călătorie a fost cea care m-a impresionat cel mai mult. Starea de război în care se află Israelul, demonstrațiile pro-palestiniene și antisemite din orașele europene, relatările despre comportarea agresivă a autorităților față de turiștii israelieni din diversele aeroporturi din Europa m-au făcut să fiu îngrijorat, sceptic în legătură cu vizita în Portugalia. Mă temeam de atitudinea ostilă a personalului din aeroportul din Lisabona. Până la urmă nu am avut niciun fel de probleme nici la aeroport, nici la hoteluri. Totul a decurs normal. Mi s-a sugerat să folosesc pașaport străin și să nu-mi dezvălui naționalitatea. Dar mie nu-mi stă în fire să-mi ascund etnia. Nu am făcut-o pe vremea când eram în România, de ce să procedez altfel în Portugalia? Nu am întâlnit oameni care să se poarte dușmănos. Mă așteptam să mă ciocnesc de demonstrații pro-palestiniene, dar nu am dat decât de defilări cu ocazia Zilei Libertății, sărbătorită în 25 aprilie. Cu patruzeci de ani în urmă a avut loc revoluția care a dus la căderea regimului fascist al lui Salazar, Revoluția Garoafelor Roșii. În orașul Porto, toți oamenii purtau în mână câte o garoafă roșie. Am cumpărat și eu una și am continuat vizita pitorescului oraș Porto cu garoafa în mână. La colțul uneia din nenumăratele străzi pitorești ale Lisabonei, privirea mi-a fost atrasă de un om îmbrăcat în haine după moda anilor 1920-30Read more…
Ideea acestui articol mi-a venit atunci când o rudă, (o doamnă de 95 de ani care urmărește zilnic știrile și rezolvă cuvinte încrucișate la computer!) ne-a trimis un articol care anunță că în Germania s-a desființat poșta aeriană internă, mai există doar cea internațională. O statistică arată că în 1996 poșta germană folosea 26 de avioane pentru a transporta în fiecare noapte 430 de tone de scrisori la 45 de destinații. De fapt, nici nu e de mirare. De când cu poșta electronică, numărul scrisorilor a scăzut simțitor, pe uscat se poate ajunge într-o singură zi cu trenul sau cu mașina în orice colț al țării, mai ieftin și cu mai puțină poluare, iar pentru comunicări urgente, în zilele noastre există mijloace mult mai simple și mai eficiente. În schimb în SUA, unde distanțele sunt mult mai mari, trimiterea poștei cu avionul a devenit atât de comună, încât începând din 1977 nu se mai cere un tarif special pentru poșta aeriană, iar în străinătate, începând din 2007 totul merge automat prin poșta aeriană, altă modalitate nici nu mai există. Avantajul rapidității poștei aeriene în comparație cu transportul pe uscat sau pe mare este evident; acest lucru a fost recunoscut chiar în urmă cu 2000 de ani. Persanii antici și romanii foloseau porumbei pentru a trimite mesaje în timpul războaielor. Frontinus scria că Iulius Caesar s-a folosit de porumbeii mesageri în timpul războiului de cucerire a Galiei.Read more…
În Franța, în Valea Loarei există, pare-se, 300 de castele, dintre care, în epica mea călătorie, împreună cu fiul meu Mircea, în septembrie 2022, am văzut trei: Castelul din Angers (mai degrabă o fortăreață) și Castelele Azay-le-Rideau și Chenonceau. Evident că acest număr enorm este controversat, deoarece criteriile de a încadra o clădire sau alta în categoria castel pot fi, desigur, diferite. Din cele 300 de castele, în prezent 100 sunt vizitabile. Vizita noastră fost un maraton de o zi și cel mai mult am zăbovit la Chenonceau, unul din cele mai celebre din Franța, supranumit Castelul Doamnelor, al doilea cel mai vizitat după Versailles. Eram în drum spre Elveția, unde urma să vizităm niște rude dragi, stabilite acolo de peste 20 de ani. Evident că nu fără motiv ne-am abătut pe Valea Loarei, despre care citisem și auzisem atâtea datorită domeniilor istorice ale nobililor și regilor francezi, datorită castelelor așezate, majoritatea lor în parcuri extraordinare, vizitate de milioane de oameni anual. Umblă vorba că dacă ai văzut un castel, le-ai văzut pe toate. Eu zic că nu e chiar așa.Read more…
Adina Rosenkranz-Herscovici folosește metoda ”manuscrisului găsit”, motiv prezent de pildă în ”Manuscrisele de la Accra” de Coelho, sau ”Manuscrisul de la Saragoza” de Jan Potocki. E un jurnal alcătuit din însemnări de dimensiuni diferite, datate din primele decenii ale secolului trecut. Ele sunt scrise cu talent, la persoana întâia ca o confesiune, sau ca monologuri adresate unui bărbat. Uneori sunt citate și răspunsurile acestuia. E povestea unei iubiri ilicite, a unui amantlâc pasional, dintre o femeie măritată și un bărbat mai tânăr decât ea. Amor început întâmplător, ca atracție fizică irezistibilă, într-o călătorie cu tramvaiul și care va dura nu mai puțin de zece ani, dovedindu-ne, pentru a câta oară? că dragostea se naște mai întâi din pasiunea trupească pentru ca, treptat, să descopere infinite repere și să se transforme în iubire profundă. Ce bine a fost ales titlul! Puritanii să nu se răzvrătească împotriva unui subiect despre infidelitate conjugală, căci să nu uităm ce succes au avut Anna Karenina și Madame Bovary!…Eroina, al cărui nume nu-l vom cunoaște, e o femeie elegantă și deșteaptă, cu un corp frumos. Read more…
Eurovision, concursul internațional de muzică ușoară, este organizat anual de către Uniunea Europeană de Radio-televiziune – The European Broadcasting Union sau EBU – înființată în 1950, cu centrul la Geneva. Deși competiția este europeană, unele țări care au aderat la EBU pot și ele participa, printre ele fiind Israel, Australia, Azerbaijan, Maroc și Georgia. Predecesorul Eurovisionului a fost festivalul Italian San Remo, în 1951. Concursul Eurovision se ține anual, începând din 1956, singura întrerupere a fost în 2020, când pandemia COVID-19 făcea ravagii. Singurele țări europene care nu au participat niciodată au fost Liechtenstein și Vatican. Cele mai numeroase participări le-a avut Germania. Competiția Eurovision a început în Elveția în 1956, prima câștigătoare fiind elvețianca Lys Assia cu cântecul Refrain. Deși organizatorii acestei competiții se lăudau și continuă să se laude că ea este apolitică, istoria arată altfel.Read more…
Fuseserăm dezbinați. Cumplit de dezbinați! Asta fusese, bineînțeles, dorința politicienilor. Şi le-a reușit. Asta fusese, bineînțeles, dorința politicienilor. Şi le-a reușit. Cei de dreapta îi urau pe cei de stânga. Şi invers. Laicii pe religioși. Conservatorii pe liberali. Cei care erau contra îi urau pe cei care erau pentru. Şi invers. Divide et impera – spusese odată unul căruia mulți politicieni i se închină de atunci încoace. Ne-au divizat iarăși în triburi. Am ieșit la demonstrații. Fiecare din noi considera că el și numai el deține adevărul absolut. Şi fiecare din noi considera că Dumnezeu ori Legea sunt de partea lui. Dușmanii noștri au sesizat asta. Şi au atacat. Pe 7 octombrie pământul din jurul fâșiei Gaza a ars . Au fost omorâți intr-o singură zi 1200 de oameni din care peste 300 la un festival de muzică . Şi când ne-am revenit din șoc am văzut că suntem la fel de dezbinați. Unii ziceau că ne-a pedepsit Dumnezeu. Alții că asta demonstrează că Dumnezeu nu există. Conducătorii noștri au încercat să ne unească. Aveau acum nevoie de noi toți pentru noul război contra Hamas. Dar ne-am prins destul de repede că tonul din vocile lor suna fals.Şi apoi a fost un alt festival de muzică, de data asta în Europa. Și o fată de 20 de ani care ne reprezenta.Read more…
Aceste rânduri s-au născut în săptămâna de după sâmbăta de 7 octombrie 2023, sărbătoarea de Simhat Tora, cunoscută azi în Israel ca sâmbăta neagră sau sâmbăta blestemată. A durat câteva zile bune ca să cred că încep să înțeleg ce ni se întâmplă. Alarma a sunat la ora 6:29 dimineața, odată cu începutul barajului de rachete asupra jumătății de sud a Israelului. Marea majoritate a oamenilor erau acasă. Dar în nordul țării, acolo unde locuiesc eu, nu au fost alarme și doar pentru că fiica mea mi-a trimis după câteva minute un anunț pe WhatsApp că la ea totul este în regulă am aflat că a izbucnit războiul. Trei din cele patru canale principale de televiziune au intrat în regim de emisiuni speciale, al patrulea nu a emis deloc – ideologic era mai important să nu se lucreze sâmbăta. Asta înseamnă fără publicitate și programe distractive, doar știri și mai ales comentarii fără întrerupere. Și multă muzică tristă. După câteva ore, reporterii, aproape jenați, au început să transmită cererile de ajutor primite de la cunoștințe. Se scuzau, poliția, pompierii, salvările nu răspund. Unde este armata? Încet, aproape în șoaptă, a apărut pe ecran termenul victime – un termen abstract care înseamnă că sunt răniți și morți, dar nu se poate comunica, deoarece întâi trebuiau anunțate familiile. Termenul a fost treptat reactualizat: zeci de victime, apoi peste o sută, aproape două sute, reporterii și stațiile mai precaute vorbeau sau scriau despre sute de victime. Apoi a apărut informația că ar fi peste 900 de victime. Stăteam cu sufletul la gură, oare vom trece de o mie? Am trecut. Am ajuns la 1300, apoi 1400. Numărul celor omorâți a fost mai târziu, peste săptămâni, revizuit la 1143…Read more…
Ieri, 5 mai 2024, am postat pe Facebook acest articol, publicat iniţial în 2013, şi a fost blocat, de îndată., de către Cybersecurity! Am decis să-i actualizez data publicării, ca să devină Editorial de Ziua Comemorării Holocaustului – Yom HaShoah. Vasile Nussbaum a părăsit această lume în vara anului 2023.
Cele scrise de el continuă să fie foarte actuale!
Ne-am adunat la sinagogă să comemorăm deportarea evreimii clujene la Auschwitz. Au trecut de atunci 69 de ani, o adevărată etapă istorică. De obicei evenimentele istorice se comemorează doar la aniversări rotunde, la 10, 25, 50 de ani. Doar unele evenimente deosebit de importante în istoria unei naţiuni, înălţate la rangul de sărbători naţionale, se comemorează anual. Comemorarea de faţă însă are o semnificaţie diametral opusă. Noi comemorăm un eveniment care am fi dorit să nu fi avut loc şi are o semnificaţie de avertisment: să nu să mai repete niciodată! Consider că nu această sinagogă este locul potrivit pentru evocarea amintilor din lagăr, pentru atenţionarea stăvilirii repetării unor asemenea orori. Ar fi bine venit – nu pentru noi, evreii, ci pentru întreg poporul român, pentru toţi cei care trăiesc în această ţară – dacă eu şi alţi supravieţuitori ai Holocaustului, cel puţin cu ocazia comemorărilor, am fi invitaţi în catedrala ortodoxă, în bisericile catolice sau ale altor culte, pentru a vorbi despre Holocaust. Acolo am reuşi să convertim cifra de şase milioane pe plan afectiv. Motivul evocării amintirilor nu ar fi nicidecum dorinţa de a stârni mila, ci a sensibiliza persoana care ne ascultă, pentru câteva momente, să se transpună în situaţia respectivă. Să facă acest lucru pentru că nimeni nu e scutit – ca în anumite condiţii nefaste – să ajungă în situaţii similare!Read more…
De la difuzorul din autobuz răzbate o muzică mobilizatoare: „Împreună vom câștiga”. Pe pereții unui zgârie-nori din fața mea e afișată o pancartă uriașă pe fond albastru: „Vom câștiga împreună”. Primul-ministru nu mai contenește să ne promită: „Victoria totală e după colț”. Iar eu stau și mă gândesc că toate aceste lozinci, oricât ar fi ele de plăcute urechii, sau atrăgătoare ochiului, au o singură meteahnă: sunt false. Nu vom câștiga. Din păcate, nu vom câștiga, pentru că deja am pierdut. Am pierdut atunci când, după 7 octombrie, am lăsat furia să ne conducă. Furia este justificată în fața ororilor Hamasului, dar acesta nu este un program strategic. Am pierdut pentru că azi, în ochii multora, dorința de răzbunare valorează mai mult decât viețile a 44 sau 33 sau poate doar 22 de confrați ai noștri, prizonieri în Gaza. Am pierdut pentru că astăzi cuvintele a doi clovni fără nicio pregătire militară valorează mai mult decât cele a doi generali, foști comandanți de stat major.Read more…
Mă aflu în Sala de Seminarii a centrului de congrese Weimarhalle, alături de alte cel puţin două sute de persoane – sala e arhiplină – la ceremonia acordării Cetăţeniei de Onoare a Oraşului Weimar mai multor supravieţuitori ai lagărului de la Buchenwald. Printre ei se numără şi unchiul meu, Vasile (László) Székely, deportat la Auschwitz-Birkenau, în mai 1944, când abia împlinise 15 ani. După câteva săptămâni de detenţie în cumplitul lagăr de exterminare, a fost trimis cu un transport la Buchenwald, de acolo la Bochum, fiind readus la Buchenwald cu câteva săptămâni înainte de 11 aprilie 1945, data auto-eliberării lagărului. Atunci s-a reîntâlnit cu tatăl meu, Imi, care sosit aici în ianuarie 1945, după ce fusese evacuat de la Auschwitz şi supravieţuise unei călătorii de şapte zile în vagon deschis şi unui marş al morţii. Am vizitat Buchenwald în aprilie 2019 şi am fost profund marcată de cele trăite atunci. Mi-am depănat impresiile în paginile revistei Baabel şi nu mi-am imaginat că aveam să mă mai întorc. Ţin foarte mult la unchiul meu Laci, de aceea mi-am dorit mult să fiu de faţă la festivitatea în care i se conferă titlul de Cetăţean de Onoare al Oraşului Weimar. Dorinţa mi s-a îndeplinit; am ajuns la Weimar şi nu oricum, ci într-o deplasare oficială, împreună cu echipa TVR Cluj. Colegii mei filmează, iar eu – copleşită de emoţie – stau îndărătul unchiului Laci şi mătuşii Lenkice. Începe ceremonia. Primarul Peter Kleine, în ţinută de gală, purtând un colan auriu cu stema oraşului, îşi începe discursul arătând că oraşul Weimar şi-a dobândit faima mondială prin Goethe, Schiller și Bach, prin curentul Bauhaus şi prin Republica de la Weimar, dar puţini ştiu că în proximitatea oraşului se afla un tărâm al suferinţei: lagărul de concentrare nazist de la Buchenwald, un sinistru loc de detenţie pe care weimarezii l-au ignorat, s-au făcut că nu ştiu, au întors capul în partea cealaltă. Tocmai de aceea, începând din 2020, dintr-o iniţiativă comună cu Memorialul Buchenwald, Consiliul Local al oraşului Weimar acordă titlul de Cetăţean de Onoare unor supravieţuitori ai acestui lagăr, în semn de reparaţie, reverenţă şi recunoştinţă faţă de foştii deţinuţi care participă an de an la festivităţile de la 11 Aprilie, ziua eliberării Lagărului de la Buchenwald, fiind alături de municipalitate în efortul continuu de a combate antisemitismul, antiţigănismul, rasismul, reînvierea fascismului și ascensiunea extremei drepte.Read more…
A fost o traiectorie neobișnuită parcursă de un om neobișnuit, întemeietorul industriei chimice din Israel. După părerea mea, biografia lui se citește ca un roman polițist. Subiectul este bine cunoscut, pentru că în ultimii ani el a scris două cărți autobiografice: My Siberian Life (Viața mea în Siberia) și Given to Salt (Dedicat sării). Novomeysky s-a născut în 1873 în satul Barguzin din apropierea Lacului Baikal. Cum adică? Eu știam că în Rusia Țaristă exista o lege prin care evreii puteau să se stabilească doar în așa-numita „Zonă de rezidență” (Pale of Settlement), în partea de apus a imperiului țarist. Dar iată că în Siberia au trăit și evrei – deportați ca deținuți politici. Bunicului lui Novomeysky a fost unul dintre aceștia. A fost amestecat în mișcarea de eliberare a Poloniei ocupate de Rusia țaristă și în 1831 a fost deportat în Siberia. Patru ani a mers pe jos până la Lacul Baikal! Bineînțeles că la început familia a avut de înfruntat mari greutăți, dar au avut și noroc: în apropiere s-au descoperit zăcăminte de aur. Fiul său s-a ocupat de extracția aurului și cu timpul a devenit un om înstărit. Visul lui a fost să le dea copiilor cea mai bună educație posibilă. Așa se face că la vârsta de 11 ani Moshe Novomeysky a plecat la Irkutsk, unde a urmat un liceu tehnic. Iar după bacalaureat a studiat la Universitatea Tehnică din Clausthal, până astăzi una dintre cele mai bine cotate din Germania, devenind inginer minier. Read more…
Atmosfera de linșaj antievreiască și anti-israeliană din marile universități americane, violența fizică îndreptată împotriva studenților și profesorilor evrei seamănă aproape perfect cu contextul și realitatea Germaniei naziste din anii 1930. Agresivitatea din campusuri este augmentată cu manifestațiile brutale ale extremei progresiste pro Palestina, cu celebrele incantații „From the river to the sea, Palestine will be free” care în traducere liberă înseamnă ștergerea de pe hartă a Israelului și aruncarea evreilor de acolo în mare. Practic avem de-a face cu un coșmar al decadenței, al stupizeniei și al manipulării care implicit va duce la conflicte inter-rasiale, interetnice și interconfesionale aproape imposibil de stăvilit. Noul război civil american bate la ușă și sunt pe cale să apară echivalentele comandourilor SA și SS. Evenimentele triste și grave din ultima vreme din campusurile americane ar trebui să stârnească oprobriul și opoziția vehementă a conducerii universităților înseși, ceea ce nu s-a întâmplat. Doar la Harvard a fost debarcată cu mare greutate rectora, o făptură „diversă” conform procentajelor recent impuse din zonele rarefiate ale puterii de stat și guvernamentale americane, sub presiunea extremei stângi și a progresiștilor din Partidul Democrat din SUA și lobby-ului său deosebit de puternic. Ele arată exact ca pe vremea dictaturilor fasciste și comuniste privitoare la componența rasială, etnică, socială, sexuală etc. a studenților și a profesorilor. Intelectualitatea mondială doarme în papuci, într-un dolce farniente penibil și iresponsabil, căci dacă victimele sunt evreii sau Israelul, nu e nimic nou sub soare, Iuda trebuie să sufere, pentru că e păcătos de când a pornit istoria.Read more…
Helene Lieser stă îmbujorată în fața pictorului, în atelierul lui din Viena, pe un taburet așezat pe un piedestal de lemn, în lumina revărsată prin ferestrele uriașe. Culorile trandafirilor din grădină se reflectă prin geamuri și învăluie atelierul într-o lumină purpurie. Casa e cuprinsă de liniște, departe de tumultul străzilor și al grijilor din oraș. E vara anului 1917. Europa e răvășită de război, americanii încep lupta submarinelor cu Germania, comuniștii câștigă tot mai multă influență în Rusia, monarhia Habsburgilor se află la marginea prăpastiei, într-un colaps moral și financiar. Întreaga Europa este bântuită de boală, foamete și sărăcie. Sau aproape toată lumea. Fiica unui industriaș bogat din Viena, Justus Lieser, și a unei rafinate filantroape, Henriette Amalia Lieser, pozează de câteva luni, la dorința mamei sale, pentru un portret, care, firește, după moda vremii, va fi expus în salonul apartamentului familiei din Palatul Lanna, în Argentinierstrasse 20a, direct lângă tablourile lui Utrillo, Kokoschka, Rembrandt și Schiele. Tânără Helene aduce un aer inocent în atelierul lui Gustav Klimt, unde s-au perindat femeile din înalta societate vieneză, Adele Bloch-Bauer, Sonja Knips, Serena Lederer, Gerta Loew, Bertha Zuckerkandl, muzele lui Klimt, Emilie Flöge sau fetele model. Cariera lui Gustav Klimt coincide cu mișcarea de emancipare a femeilor din Austria, dar și cu retorica antisemită și antifeministă. Read more…
Ideea de a scrie despre subiectul acesta mi-a venit cu totul întâmplător, dar imediat s-a transformat în obligație! Am simțit nevoia de a face cunoscută o inițiativă care, sper, nu va trece neobservată acolo unde cei în cauză ar trebui să o prezinte marelui public, și nu numai din România. E vorba de apariția unui manual care-și poate găsi asemănarea – în cel mai bun caz – doar într-o țară ca Germania, iar cititorul va înțelege imediat originea acestei opinii. Este un manual de liceu, pentru clasele XI-XII, scris în românește, publicat în România, dedicat elevilor români și care mi-a parvenit datorită inițiativei unui om deosebit, moldovean, și care își duce existența în urbea copilăriei mele. Nu, nu e primul de acest gen în România și în românește. O căutare pe Google produce o listă de manuale cu acest subiect. Dar cel despre care doresc să scriu este cel mai nou, ediție 2024, și e inutil să menționez în ce atmosferă internațională ne aflăm în aceste zile și cât de greu este să găsești – indiferent în ce limbă – un material obiectiv și nepătat de ura pentru tot ce e evreiesc și Israel. Manualul de numește Istoria evreilor. Holocaustul, și a apărut în editura Didactică și Pedagogică, la începutul acestui an, sub egida Ministerului Educației. Coordonatorul manualului e Alexandru Florian, iar semnatarii sunt: Daniel Boboc, Nicolae Drăgușin, Petre Matei, Florin Petrescu, Gabriel Stan și Măriuca Stanciu. Din momentul când manualul a ajuns pe calculatorul meu și până în această dimineață, am lăsat deoparte toate celelalte îndeletniciri mai mult sau mai puțin urgente și l-am citit de la un capăt la celălalt, fără să mă opresc. Bine am făcut să-i acord importanța cuvenită, și aceasta din două motive.Read more…
Spectacolul zgomotos și mediatizat al protestelor anti-israeliene din țările occidentale, în care Israelul este confruntat cu acuzații în mare parte nefondate, din păcate nu mai e o surpriză pentru nimeni. În Sudul global, aceasta este o tactică obișnuită de diversiune de la problemele interne. Dar și mai îngrijorătoare este contaminarea culturii occidentale de către simpatizanții unor grupuri teroriste precum Hamas și Hezbollah. Scopul lor nu este compasiunea autentică pentru suferința palestinienilor, ci subminarea valorilor occidentale și împiedicarea Israelului de a se apăra de inamicii barbari care nu fac niciun secret din intențiile lor de genocid. Aceste proteste, adesea întâlnite în campusurile universitare, au tendințe antisemite și încearcă să forțeze Israelul să înceteze acțiunile militare în Gaza. Ele sunt formate dintr-o coaliție disparată, care include elemente antidemocratice și chiar fascistoide, unite doar prin fervoarea lor antiisraeliană. Un alt aspect care explică frecvența și intensitatea protestelor anti-israeliene este cel pur cantitativ. Masa totală a locuitorilor musulmani din lumea occidentală o depășește pe departe pe cea a locuitorilor pro-israelieni. Această asimetrie se manifestă în mod firesc prin demonstrații numeroase și vehemente. Prin urmare, nu este de mirare că în toate marile orașe și campusuri universitare occidentale nu lipsesc forțele capabile să recruteze suficienți simpatizanți pentru acțiuni senzaționale. Aceștia nu înțeleg decât parțial cauzele și complexitatea evenimentelor și sunt empatici mai ales față de suferința populației civile. Încercarea de a analiza aceste grupuri conduce la o listă subiectivă, în ordinea descrescătoare a implicării lor în conflictul central dintre Israel și Hamas:Read more…
Încă în 1847, doctorul I.F. Semmelweis a cerut spălarea și dezinfectarea mâinilor înainte de a consulta femeile la naștere, reușind astfel să scadă incidența febrei puerperale care făcea ravagii . Probabil că așa a murit la Toplița și bunica mea din partea mamei, la câteva zile după naștere. Infecții spitalicești au loc peste tot, deși în ultimele decenii lumea medicală a progresat mult și în acest domeniu. Iată câteva exemple cu care m-am confruntat eu însumi și oamenii din jurul meu: În 1973 eram student în anul trei la medicină la Timișoara. Câteodată ne luau la “muncă voluntară” la construirea noului spital județean. Așa s-a întâmplat că un coleg de cameră a călcat într-un cui ruginit. S-a dus la urgențe și a primit ser antitetanic. Numai că, după câteva săptămâni a început să se simtă rău. Nu avea poftă de mâncare, avea febră, dar nu prea mare și slăbea tot timpul. I s-a diagnosticat hepatită B, pe care o primise de la siringa incorect sterilizată cu care i s-a făcut injecția de ser antitetanic. A zăcut șase săptămâni la spitalul de boli infecțioase și, spre norocul lui, s-a însănătoșit.Read more…
La Vichy, în partea centrală a Franței, în stațiunea care își leagă numele pe vecie de o tristă și grea perioadă a Republicii Franceze, am ajuns în anul 2012, ca membră a unei delegații cu caracter profesional. Am scris destul de multe impresii despre Franța, oamenii, locurile, curiozitățile ei și totuși, iată, încă mai găsesc ascunse în memorie amintiri despre alte locuri ale acelei țări prin care am umblat, nu numai ca turistă sau prietenă în vizită. E ciudat cum amintirile se cheamă parcă unele pe altele. În 2012 eram într-un grup de vreo 30 colegi, proveniți din administrațiile mai multor județe din nord-vestul țării, reuniți într-un generos proiect, ajunși în Franța pentru diferite vizite și împărtășirea experienței colegilor francezi, petrecând la Vichy o săptămână întreagă, la început de primăvară. Nu numai că activitățile la care luam parte erau interesante, șederea noastră în stațiunea franceză arhicunoscută a fost realmente plăcută. Am fost acolo și în prima zi de mai și am avut plăcerea să observ un foarte frumos obicei al francezilor, acela de a folosi lăcrămioarele, florile albe, delicate cu parfum paradisiac, ca simbol și porte-bonheur al primei zile de maiRead more…
