Acum, în pragul Sărbătorilor de Toamnă, evreii vizitează mormintele celor dragi, aşezând o piatră, aprinzând o candelă şi rostind o rugăciune pentru sufletele lor. Ieri am fost din nou (îmi vie să spun „acasă”), la Bănişor…

În acest sat românesc, vechi de peste 800 de ani, aşezat între dealurile molcome ale Sălajului şi-au găsit un cămin şi un rost antecesorii mei care (bănuiesc, nu am dovezi documentare) au părăsit Galiţia acum un veac şi jumătate, pentru a-şi afla un trai mai bun în Transilvania, pe atunci parte a Austro-Ungariei, unde tocmai se adoptase legea emancipării evreilor.

La Bănişor familia Fischman a dus o viaţă tihnită, timp de aproape un secol. A făcut negoţ şi agricultură, a sporit numeric, şi-a căsătorit feciorii şi fiicele, în sat, în satele învecinate, sau chiar la Cluj (precum bunica mea, Malka) şi şi-a îngropat morţii în micul cimitir de lângă islazul comunei.

Tatăl şi unchiul meu îşi petreceau vacanţele la bunicii Fischman, iar în 1932-1933 – în perioada crizei care afectase puternic starea materială a familiei sale din Cluj – tata a locuit la bunici vreme mai îndelungată, absolvind clasa a IV-a primară la şcoala din sat, iar apoi a reuşit cu brio la examenul de admitere în faimosul Liceu George Bariţiu din Cluj.

Existenţa lor a fost retezată în mai 1944, când toţi evreii bănişoreni (asemeni tuturor coreligionarilor lor din Transilvania de Nord, aflată atunci între hotarele Ungariei fasciste) bătrâni, adulţi, tineri şi copii au fost smulşi din casele lor (jefuite imediat ce au fost părăsite) şi duşi în ghetoul de la Cehei. După trei săptămâni de mizerie, foamete, chinuri şi umilinţe, îndurate în locul de concentrare improvizat în băltoacele râului Crasna revărsat, evreii din comitatul Sălaj (printre ei şi membrii familiilor Fischman şi Farkas din Bănişor) au fost îmbarcaţi în trenurile cu destinaţia Auschwitz. Majoritatea lor covârşitoare a pierit.

Doar o singură femeie din familia Fischman – Olga  (Golda) – a revenit în Bănişor, două verişoare şi un verişor, supravieţuitori din familia Farkas, şi-au găsit vremelnic un rost la Cluj. După tragedia Holocaustului le-a fost imposibil să-şi reconstruiască viaţa în Bănişor sau altundeva în Transilvania şi au părăsit ţara curând după întemeierea noului stat evreu, unde s-au aşezat şi au trăit până la sfârşitul vieţii.

Când m-am născut eu nu mai erau în România. Nu i-am cunoscut niciodată, după cum nu mi s-a povestit mai nimic nici despre Bănişor.

Am crescut fără bunici, aproape fără să cunosc trecutul familiei mele, fără vreo legătură cu religia sau cu tradiţia. Sunt sigură că părinţii mei (asemeni altor colegi de generaţie cu acelaşi destin) nu ar fi putut să-şi găsească echilibrul, să privească înainte, să se dedice unor idealuri (pe care atunci le credeau juste şi salvatoare) şi să se realizeze în viaţă, dacă nu s-ar fi rupt definitiv de trecutul teribil (un trecut foarte apropiat, aflat la nici două decenii distanţă). Erau tineri, plini de avânt, de forţă, animaţi de dorinţa de a acţiona, de a întemeia o lume nouă, bazată pe egalitate de şanse, o lume prosperă. S-au eliberat de tot ceea ce i-ar fi putut ţintui de viaţa dinainte de război şi m-au educat cum au ştiut mai bine, să fiu cinstită, corectă, sinceră, sârguincioasă, să respect valorile morale. Simţeam că sunt iubită şi protejată în mediul familial şi am mai avut norocul fantastic a doi bunici „adoptaţi”. În aceste condiţii, mulţi ani nu am simţit lipsa istoriei şi tradiţiei familiei mele. O parte din ea avea să se reconstituie de-a lungul anilor din crâmpeie de amintiri, printre care şi secvenţele (aproape cinematografice) despre Bănişor, mai ales că le puteam vizualiza, privind două fotografii păstrate, ca prin miracol: una făcută prin 1935, în curtea casei lui Olga Fischman şi alta, făcută lângă monumentul din centrul satului, prin 1941-1942.

De fapt, ce mai rămăsese în Bănişor ca să amintească de familiile evreieşti (Fischman şi Farkas) care trăiseră acolo în tihnă, timp de aproape un veac? Doar micul cimitir de lângă islaz, unde îşi dormeau somnul de veci înaintaşii mei care s-au săvârşit din viaţă înainte de Holocaust. Cei pieriţi în lagărele de exterminare naziste nu au morminte… S-au risipit în fumul crematoriilor.

Am vizitat cimitirul abia la sfârşitul anilor 1980, împreună cu rudele originare din Crasna învecinată, stabilite în Statele Unite ale Americii după Holocaust. Potrivit tradiţiei iudaice, în preajma Sărbătorilor de Toamnă, veneau să viziteze cimitirele din mai multe localităţi sălăjene, însoţiţi de copii şi de nepoţi. Considerau de datoria lor să le arate locul de unde se trăgea familia. Unul dintre rudele mai vârstnice ne-a explicat – atât cât a ştiut – cine odihnesc sub pietrele de mormânt, vechi, unele cu inscripții aproape ilizibile.

Tata asculta tăcut, cu inima împietrită parcă… Bănişorul lui, satul în care se născuse (şi întotdeauna preciza acest lucru), satul în care a urmat clasa a IV-a primară, cel în care se împrietenise cu Traian Gordan şi alţi băieţi de vârsta lui, dispăruse în ultima vară dinaintea deportării…

La fel s-a întâmplat şi cu unchiul meu. Nici el nu s-a mai întors în sat, din aceeaşi vară a anului 1943, deşi Clujul se află la doar 120 de kilometri depărtare. Amândoi fraţii s-au realizat în oraşul de pe Someşul Mic. Tata a fost profesor universitar la Politehnică, iar unchiul meu director al Regionalei de Căi Ferate. Poate că retezarea infinit dureroasă a rădăcinilor i-a ajutat să ia viaţa pieptiş, să nu se uite îndărăt şi să izbândească prin muncă şi tenacitate,

Şi totuşi, eu – la aproape două decenii după moartea tatii – am  simţit dorinţa arzătoare să revin la Bănişor, să-mi caut rădăcinile şi să mă altoiesc de cioturile lor. Părea un demers fără sorţi de izbândă. De fapt ce voiam? Să mă apropii, peste mai bine de şaptezeci şi cinci de ani, de satul în care trăiseră, muriseră şi fuseseră îngropaţi (în micul cimitir de lângă islaz) stră-străbunicul şi stră-străbunica, străbunicul şi străbunica mea, unde se născuseră bunica (ucisă la Auschwitz) şi tata? Cine mai ştia de evreii de odinioară şi ce ar fi avut de împărţit cu mine locuitorii de azi din Bănişor care – eventual – puteau suspecta că am venit să revendic vreo proprietate a înaintaşilor mei…

Şi totuşi, miracolul s-a produs, via internet, unde am dat de Asociaţia Fiii Satului Bănişor şi am luat legătura cu preşedintele acesteia, părintele Augustin Câmpean. El m-a îndrumat către Artemiu Vanca, inginer şi scriitor trăitor la Bucureşti, născut la Bănişor, satul în care a copilărit, de care s-a legat pe vecie, l-a imortalizat în romanele sale şi a tradus în viaţă mai multe iniţiative menite să ridice Bănişorul şi să-l popularizeze. Printre aceste acţiuni se numără înfiinţarea Asociaţiei Fiii Satului Bănişor şi editarea Anuarului care cuprinde multe articole despre istoria satului şi chiar a familiilor evreieşti trăitoare aici. Astfel s-a petrecut întâlnirea fastă cu un om care ştia despre înaintaşii mei (chiar mai mult decât mine). Artemiu Vanca (Cetăţean de Onoare al Bănişorului) m-a invitat la Bănişor de Sfânta Maria Mare https://baabel.ro/2018/08/la-banisor-de-sfanta-maria-mare/ , minunata zi în care, an de an, se întâlnesc fiii şi fiicele satului, risipiţi prin lume. Atunci am cunoscut-o pe Viorica Chifor, o gazdă plină de suflet, o gospodină desăvârşită, o femeie generoasă şi prietenoasă. Din prima clipă s-a stabilit între noi o relaţie directă şi sinceră ca între două bănişorence care se cunosc de când lumea.

Am mai poposit în casa Vioricăi anul trecut, tot de Sfânta Maria Mare https://baabel.ro/2019/08/merinde-de-la-banisor/   şi apoi  în octombrie, împreună cu unchiul meu care – la îndemnul meu – a revenit, după 76 de ani, în satul în care-şi petrecea vacanţele. A adus cu el cea de a treia fotografie din Bănişorul de odinioară, făcută în ultima vară dinainte de deportare: iulie 1943.

Amintirile copilăriei au ieşit la suprafaţă ca nişte izbucuri ferecate în adâncul sufletului său. S-a întâlnit şi a discutat cu venerabilul Ioan Gordan (din păcate, stins din viaţă la o lună după această vizită) care mai ţinea minte familiile evreieşti Fischman şi Farkas, dinainte de război.

Anul acesta nu am ajuns la Bănişor de 15 August (pandemia a împiedicat organizarea Zilei Satului) însă am revenit acum câteva zile pentru a vizita mormintele înaintaşilor din micul cimitir evreiesc de lângă islaz, pentru a aşeza pietrele şi a aprinde candelele neuitării.

Am avut bucuria de a o reîntâlni pe Viorica Chifor, care ne-a aşteptat cu inima deschisă şi cu masa întinsă şi – în ciuda tuturor insistenţelor noastre – ne-a împachetat merinde de drum care ne ajung pentru… o săptămână.

L-am întâlnit pe părintele paroh Augustin Câmpean, am admirat noua capelă pe care a ridicat-o în răstimpul de când nu ne-am văzut şi ne-a povestit despre planurile pe care le are pentru consolidarea comunităţii şi înfrumuseţarea satului de care s-a ataşat cu toată inima.

M-am bucurat să-i pot da un exemplar din Enciclopedia Geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, tradusă de mine. Volumul, care cuprinde şi un articol despre evreii din Bănişor şi destinul lor tragic, a fost dăruit Asociaţiei Fiii Satului Bănişor (al cărui preşedinte este părintele Augustin Câmpean) din partea Asociaţiei Fischman pentru Memoria Evreilor din Bănişor înfiinţată de noi, descendenţii familiilor evreieşti din Bănişor.

Încă nu am găsit un răspuns logic la întrebarea de ce-mi doresc să mă întorc acasă la Bănişor, dar simt că rădăcinile retezate pot da mlădiţe viabile care merită cultivate.

Andrea Ghiţă