O controversă sănătoasă

Deunăzi am avut o discuție pe cale electronică cu o distinsă persoană de a cărei colaborare și ajutor mă bucur deseori, atunci când, împins de la spate de virusul scrisului, pun câte ceva pe hârtie/calculator. Discuția survenise în urma unui material în care doream să prezint o anumită stare de fapte actuală, dar care începea cu o (prea lungă?) introducere, în aparență fără nicio legătură cu subiectul ales. Reacția distinsei mele interlocutoare nu a întârziat să sosească. ”Domnul meu”, zicea ea (de fapt cuvintele îmi aparțin mie, doar ideea e a persoanei de care scriu), ”cititorul zilelor noastre nu are timp și nici răbdare să parcurgă un sfert de articol ca să ajungă la miezul lui. E nevoie de a-i spune direct și imediat despre ce e vorba, altminteri îl pierzi înainte ca el să ajungă la subiectul articolului”. Am încercat s-o conving, explicându-i că eu nu sunt jurnalist, că numai jurnalistul e obligat să prezinte faptele aproape goale cu scopul de a-și informa publicul de ultimele noutăți. Eu, îi spuneam, sunt doar medic, în cel mai bun caz un eseist amator și ca eseist am dreptul la divagații. Să spun drept, în aceste ultime zile de la discuția amintită, m-au cam ros îndoielile. Cine sunt eu , mi-am zis, să creez teorii într-un domeniu care nu-mi aparține mai deloc?Read more…

Disputa polonezo-israeliană privind rolul poporului polonez în masacrarea evreilor

După săptămâna în care am comemorat jertfele Holocaustului, am trăit 36 ore sub amenințarea bombardamentelor având ca origine Gaza, am sfințit pe cei căzuți pentru apărarea Israelului și m-am bucurat de a 71-a aniversare a existenței acestei țărișoare, am simțit nevoia să mă ocup în aceste rânduri scrise în românește de un subiect pe care deja l-am tratat și publicat pe blogul meu în ebraică în urmă cu câteva săptămâni. E vorba de disputa între două guverne (sau mai bine zis între două opinii publice): cel polonez și cel israelian, privitor la rolul poporului polonez în masacrarea a șase milioane de evrei, dintre care trei milioane de evrei polonezi. Imensa majoritate a israelienilor consideră poporul polonez ca părtaș la ororile hitleriste, întrucât cea mai mare parte a evreimii poloneze a fost dusă spre cuptoare cu sprijinul (sau în cel mai bun caz cu indiferența) populației poloneze în mijocul căreia trăia.Read more…

Oare a mai rămas ceva de scris sau de spus?

În general medicii scriu ficțiune, adică povești, cele mai multe fără legătură cu meseria lor. Poate doar că inspirația provine din legătura nemijlocită cu ființe umane, dar majoritatea subiectelor sunt cel mult tangențiale cu ocupația de zi cu zi. De multe ori scriu și materiale inspirate din meseria lor, dar nu beletristică, ci subiecte legate de situația medicinii în zilele lor, problemele îngrijirii bolnavului în sistemul medical în care trăiesc, sau abundente propuneri de îmbunătățire, venite din partea unor indivizi care de zeci de ani trăiesc și activează în mediul medical și încearcă să se facă folositori. Excepție la cele de mai sus o fac trei volume, care mi-au căzut în mână la intervale mari unul de celălalt, provenind din surse foarte îndepărtate, cel puțin geografic. Sunt trei publicații în care subiectul e medicina, medicii și pacienții, doar modul în care este tratat diferă complet de tot ce s-a scris în domeniu. Subiectul pare banal, dar stilul este complet neașteptat: este un amestec de satiră, amărăciune (și sinceritate) sufletească, critică, și pe undeva deznădejde. Citind cele trei cărți vezi imediat că nu e nevoie de mulți ani pentru a înțelege că problemele medicinii de azi, de ieri și bineînțeles de alaltăieri pot fi tratate în modul cel mai serios, dar că uneori e nevoie să te ridici deasupra realității de zi cu zi, să privești în jos și să încerci să nu te pufnească plânsul, sau râsul, depide în ce mood ești.Read more…

Două linii paralele care (totuși) se întâlnesc (uneori).

Doctor tânăr în Buhușul anilor 30, părintele meu a devenit curând medicul curant al marelui rabin Friedman, cu care a întreținut timp de ani o relație unică în felul ei. El era medicul care,după ce consulta pacientul și rezolva (bine înțeles în măsura posibilităților de atunci) problemele medicale ale acestuia, se așeza la taifas cu rabinul cărturar și discuta subiecte având ca origine Vechiul Testament și Tanahul și scrierile lui Rambam. Medicul ateist (și erudit) și înțeleptul rabin găsiseră la acea vreme o platformă comună care le permitea să discute, uneori în contradictoriu, acele scrieri care stau până în ziua de azi la baza a ceea ce mie îmi place să denumesc iudaismul perenial. Această imagine, care s-a întruchipat în mintea mea datorită poveștilor tatei, s-a redeșteptat în memorie în momentul când bunul meu prieten beerșeevian Strul Moisa mi-a propus o întâlnire (pe scenă!) cu unul din cei mai cunoscuți teologi ai României de azi, părintele Prof. Ioan Chirilă, președintele Senatului Universității Babeș-Bolyai din Cluj. De la bun început această propunere mi s-a părut ca o foarte reușită glumă. De ce glumă?! Pentru că eu, evreul ateist, știam foarte puțin despre ce s-a scris în ebraică acum câteva milenii , iar distinsul teolog român e știut ca un recunoscut specialist în domeniul Vechiului Testament (ca să nu mai vorbim de Noul Testament, de care doar am auzit pe ici si colo)! El a petrecut un timp în Israel, citește curent în ebraică, a scris cărți despre Israel, iudaism și iudeo-creștinism, și chiar se exprimă în limba care de cincizeci de ani a devenit prima mea limbă.Read more…

Cel care a plecat… și rămâne

De câte ori am scris despre el, despre activitatea și personalitatea sa?! De câte ori am avut ocazia să prezint altora ceea ce știam despre aportul său la o specialitate medicală care nu exista înaintea lui și pentru care el e considerat părinte și fondator?! Nimic mai simplu de înțeles, dacă ne gândim că George Litarczek, dispărut dintre noi acum două săptămâni, a trăit o viață lungă și plină de fapte care l-au făcut celebru nu numai în țara sa, dar și pretutindeni în lume. Dar tot ce am spus și/sau am scris despre el și faptele lui care l-au înscris pe veci în istoria medicinii, s-a adresat întotdeauna unui public care-l cunoștea, în mijlocul căruia și-a desfășurat întreaga sa activitate de mai bine de nouă decenii. Dar acum? Cum pot justifica cititorului aflat în afara sferei medicale faptul că dedic aceste rânduri celui care mi-a fost înainte de toate mentor, profesor și guru?Read more…

Turnul Babel la orizontală

Nu am niciun dubiu că cei care au creat acum mii de ani legenda Turnului Babel s-au inspirat dintr-o situație reală. În acele vremuri și chiar mult timp după aceea, colectivitățile umane erau izolate timp de veacuri, relațiile dintre diversele populații aparținând chiar aceluiași popor erau practic absente, nemaivorbind de existența dialectelor aceleiași limbi, care făceau (și fac până în ziua de azi) o comunicare umană imposibil de realizat. Limba, mijlocul de comunicare cel mai important între două ființe umane, poate fi în același timp un obstacol în calea înțelegerii dintre oameni. De aceea nu trebuie să ne mire apariția limbii esperanto, o încercare a oftalmologului varșovian Dr Ludwig Lejzer Zamenhof de a găsi o soluție problemei din epoca modernă, în care oamenii circulă de-a lungul și de-a latul globului și se lovesc de bariera unor limbi pe care nu le cunosc.Read more…

Pe capul meu de locuitor…

Mă întreb uneori, îndeajuns de des, pentru cine scriu. Întrebarea e firească, și totuși necesită o explicație. Dacă aleg un subiect care se referă la actualitatea românească sau europeană, cei care trăiesc acolo o cunosc mai bine ca mine. Iar dacă scriu despre ce este la noi, în Israel, o altă parte a cititorilor are dreptul să se plictisească numai când vede titlul eseului. Pe cine interesează problemele altora? Doar fiecare le are pe ale sale.Read more…

A fi sau a nu fi ce ești!

Îmi cer scuze de la bun început dacă aceste rânduri se adresează în mod special doar acelora dintre cititori care sunt interesați să afle mai multe despre evoluția societății israeliene din ultimii ani. Și îmi cer încă o dată scuze pentr faptul că în cele ce urmează nu mă voi ocupa de acele grupuri etnice, locuitori ai Israelului, care nu aparțin majorității ce se intitulează evreiască. Nu minimalizez existența conflictului interetnic de aici, dar nu toate subiectele pot fi tratate în acelaș timp. Subiectul pe care l-am ales poate fi considerat de mulți ca total periferic și neinteresant pentru cei care trăiesc în afara granițelor (încă nestabilite) ale Israelului, iar eu nu găsesc niciun argument pentru a-i contrazice. Și totuși…Doresc să amintesc un fapt istoric care poate mă va ajuta să justific alegerea subiectului pe care încerc să-l dezvolt aici. Israelul e nu numai o țară nouă, ci pentru 75% din populație (restul fiind musulmani și creștini) aproape fiecare membru (cu excepția celor născuți aici), pentru a căpăta titlul de ”israelian” a trebuit în primul rând să fie evreu. Legea spune că ai dreptul de te așeza în Israel ca cetățean ”cu acte în ordine” doar dacă poți dovedi că în vinele tale curge (și) sânge evreiesc.Read more…

N-am idee… M-au vândut prea scump sau prea ieftin?

Acum câteva săptămâni, cu ajutorul unor foarte buni prieteni, mi-a căzut în mână volumul editat de Radu Ioanid, ”Securitatea și vânzarea evreilor”, publicat în anul 2015 în editura Polirom. Grație importanței acestei cărți, ar fi trebuit s-o citesc mai devreme, dar și așa volumul m-a captivat, nu l-am lăsat din mână până nu am citit ultima pagină și am răsfoit cu răbdare sutele de documente reproduse în partea a doua a publicației.

Nu am intenția de a prezenta această importantă contribuție a lui Radu Ioanid la o mai profundă înțelegere a dramei/tragediei populației evreiești sub regimul comunist. Dar de la bun început doresc să afirm că citirea acestui text, după părerea mea, e obligatorie pentru cine dorește să înțeleagă ce s-a întâmplat cu noi, evreii români, sub dominația comunistă. Am senzația că niciodată în istoria comunismului mondial nu a fost luată mai în serios celebra frază a soarelui popoarelor, Stalin: ”Omul e cel mai prețios capital”!! Comuniștii români au preluat cu abnegație și energie preceptul stalinist și l-au ridicat la rangul de politică națională. Omul, adică evreul/neamțul e foarte prețios, nu numai pentru că se plătește foarte bine pentru oricine aparține acestor entități etnice, dar și pentru că plata e în valută forte, atât de necesară unei economii centralizate, de multe ori falimentară, care are nevoie de resurse financiare pentru a face față nevoilor de zi cu zi. Ba mai mult, în unele perioade evreii au fost vânduți pentru echipament industrial, sau pentru animale de rasă, de prăsilă, Read more…

Turma, abatorul și tot ce a urmat…

Eseul despre Simcha Rotem, publicat în ediţia trecută a revistei Baabel l.a întitulat. ”Moartea unui om care a ieșit din turmă”. Aluzia mea era mai mult decât clară. Am asimilat milioanele de evrei care au fost duși în timpul Holocaustului spre o moarte sigură, cu turmele care sunt îndreptate, fără drept de apel, spre abatoarele unde-și își vor termina existența terestră. Și ca și turmele de animale, aproape nimeni din cele șase milioane de victime nu a încercat să se opună deznodământului, un deznodământ care a devenit din ce în ce mai clar pe măsură ce războiul continua și știrile despre atrocitățile naziste deveneau cunoscute lumii întregi. Excepțiile de la acest mod de a privi soarta ca ceva împotriva căruia nu poți face nimic, sunt de-a dreptul rare atunci când citim istoria barbariei naziste având drept scop, pentru prima oară în istorie, ștergerea de pe suprafața pământului a unei întregi națiuni. Alegerea expresiei ”turmă” (expresie care nu-mi aparține, ea a fost folosită de nenumărate ori în trecut) a provocat un întreg șir de comentarii. Folosind o manieră elegantă și corectă, mai mulți cititori și-au manifestat opoziția față de expresia de mai sus, unii încercând să aducă aminte încercări, în general nereușite, de opoziție față de mașina nemțească a morții, dar mai ales exprimându-și dezacordul pentru felul cum poate fi înțeles termenul de turmă, ca și cum ar fi existat și un alt fel de comportare în fața călăului cu arma în mână și pe drumul spre camerele de gazare și cuptoarele încinse. Ba mai mult, unii au considerat folosirea termenului de turmă ca o exprimare a obrăzniciei și aroganței unui israelian, care-și permite să critice o atitudine de masă, în fața unei situații fără ieșire. Se pare că nici autorul articolului și nici redacția nu s-au așteptat la asemenea reacții. Doar așa se explică faptul că, pentru a doua oară am fost rugat să mă întorc asupra subiectului și ….să mă explic.Read more…

Moartea unui om care a ieșit din turmă

Trebuie să recunosc că ultimul impuls care m-a așezat în fața calculatorului a fost propunerea unei însemnate persoane din redacția revistei Baabel (H.O.), care mi-a oferit o idee bine inspirată (și pentru care îi mulțumesc), acea de a scrie despre cel care a fost Simcha Rotem (Kazik), ultimul luptător al ghetoului din Varșovia, care a decedat în urmă cu câteva zile, în Israel, la vârsta de 94 ani. Povestea vieții sale se încrucișează în mod total cu tragedia Holcaustului din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Am evitat cu bună știință termenul ”se încadrează”, pentru că faptele lui Simcha Rotem nu fac parte din atmosfera lugubră în care o imensă turmă umană a fost condusă spre o moarte sigură, în abatoarele denumite lagăre de concentrare, fără ca aproape nimeni să fi opus rezistență. Pentru orice om rațional, care nu voia să se înșele pe sine însuși, sfârșitul era clar. Odată cu trecerea timpului știrile despre lagărele de exterminare se răspândeau în toată lumea, iar simplul fapt că niciun evreu nu se întorsese vreodată dintr-un lagăr de concentrare impunea celor încă rămași în viață concluzia că nu există scăpare, totul e doar o chestiune de timp. Milioane de evrei s-au supus acestei cumplite soarte, nefăcând nimic, nici ca s-o împiedice, nici ca s-o amâne. În această atmosferă a avut loc revolta din ghetoul din Varșovia.Read more…

Comparații inutile

M-am întors din România. Ca deobicei sejur scurt, conferințe, mese suculente și prețioase întâlniri cu prieteni și colegi. Fără ninsoare, sau aproape deloc, deși decembrie.

Ca de obicei, primul lucru pe care l-am făcut când am aterizat la Otopeni a fost un scurt popas la chioșcul de ziare. Ideea e de a achiziționa câteva cotidiene, ca să încerc (de multe ori eșuez!) să înțeleg cam ce s-a întâmplat în această țară de la ultima mea vizită.

Un amănunt: de data aceasta am cumpărat și un exemplar din ultimul număr al Vieții Medicale, la care am colaborat nu de mult și despre care am fost informat că și-a schimbat formatul. Într-adevăr, acum acest săptămânal e mult mai redus ca dimensiuni, dar din păcate și-a pierdut enorm din greutatea sa specifică, transformându-se dintr-o publicație de interes informațional-științific într-un amestec de știri și de anunțuri de posturi libere. Sau așa mi se pare mie, doar pentru că nu mai sunt colaborator?! Nimic nu e exclus.

Dar să trecem la ceea ce, de fapt, vroiam să relatez.

Prin urmare, cele trei ziare cotidiene achiziționate, răsfoite cu atenție în orele până la decolarea următorului avion, mi-au oferit ocazia de a afla, poate pentru prima oară, în ce mare pericol este țara în care m-am născut în urmă cu aproape optzeci de ani….Dar a venit momentul despărțirii și iată-mă din nou în drum spre casă, în avionul ELAL de vineri, care aduce de fiecare dată cotidienele israeliene de sfârșit de săptămână, adică adevărate volume de gazetărie printată. Două ore și un sfert mi-au fost puse la dispoziție pentru a trece în revistă acele evenimente care s-au petrecut în lipsa mea…Read more…

M-am dat pe brazdă sau am capitulat, depinde…

Unul dintre aspectele cele mai interesante ale relației mele cu vârsta e cea legată de impactul tehnologiei moderne asupra vieții mele de toate zilele.

Asta a început acum vreo 25-30 ani, odată cu apariția primului telefon celular. Hotărîrea mea a fost imediată: voi merge în pas cu vremea, deci am achiziționat unul din primul moment. Dar criza a apărut atunci când, treptat dar în ritm vioi, telefonul s-a transformat dintr-un simplu instrument de comunicare auditivă cu un seamăn de-al meu, într-un minicomputer care îți oferă o mulțime de funcții, în marea lor parte inutile (cel puțin în ochii mei), dar și dificil de manevrat. Și atunci mi-am spus: ” bine, voi poseda un telefon din ăsta, foarte avansat, dar eu voi continua să mă folosesc în primul rând de dragul meu calculator, care îmi aduce informații, distracții, un loc de înmagazinare a produselor mele pseudoliterare și, bineînțeles ,un eficient mijloc de comunicare cu cei apropiați, prieteni, colegi, etc. Și ce frumusețe de corespondență e asta! Scrii ce vrei și cui vrei, citești ce vrei și, mai ales, ții pentru tine ceea ce nu vrei să împarți cu alții.
Dar viața nu stă pe loc, nicidecum.Read more…

O poveste cu tâlc, ca toate poveștile…

Deunăzi am cinat cu câțiva prieteni, ceea ce nu se întâmplă prea des. Suntem cu toții ocupați, chiar dacă la vârsta noastră s-ar părea că timpul ne stă la dispoziție și ne putem organiza viața așa cum vrem. Numai că lucrurile nu stau tocmai așa. Până la urmă, în viață nu există vid – o jumătate de zi care pare liberă și în care, teoretic, faci ce ai chef, se umple imediat cu un lucru care te așteaptă de mult și despre care te întrebi cum se face că nu l-ai rezolvat până acum. Dar acea masă de seară despre care povestesc ne-a găsit pe toți patru liberi și dornici de a schimba o vorbă într-un restaurant plăcut și la un pahar de vin bun. Sunt convins că nimeni nu se va mira că în mai puțin de zece minute discuția a urmat făgașul ”situației de la noi”. În țara mea nu poți vorbi de nimic, decât după ce ai dezbătut ”situația” din acel moment, cu și fără soluții, una mai nerealistă decât cealaltă. Discuția a căpătat imediat o nuanță tipică de dispută, pentru că așa cum se știe, aici trei indivizi posedă în general patru păreri despre același subiect.Read more…

Nimic nu se pierde, dar nici nu se transformă

Întâi o precizare autobiografică. În prima decadă a vieții mele terestre am fost un adevărat provincial de periferie, orășelul moldovean în care am crescut fiind greu de găsit pe harta României. Dar apoi am devenit cetățean al Capitalei și ca toți ceilalți concitadini ai mei, n-am prea dat mare importanță restului țării, pentru simplul motiv că restul nu avea nicio importanță (sîc!).Pe vremuri se spunea că Haifa muncește, Ierusalimul se roagă și Tel Avivul se distrează. Și atunci m-am întrebat ce face Beer Șeva? Răspunsul a venit imediat: Beer Șeva doarme! Asta m-a neliniștit profund – atunci ce nevoie au de încă un medic anestezist?! Deci în Israel am redevenit provincial, chiar provincial periferic, dar de data aceasta gândurile mele nu s-au îndreptat în mod serios spre capitala eternă a Israelului, ci spre Tel Aviv, pentru că Tel Aviv este pentru Israel exact ceea ce New York este pentru Statele Unite. Așa se face că de aproape o jumătate de secol respirăm aerul provinciei, la început în nord și apoi în sud, dar din când în când încercăm să ne destindem, trăgând o fugă spre orașul despre care se spune că nu închide ochii nicio clipă. O facem cu regularitate, cel puțin o dată pe lună, trăgând la acelaș hotel (nu, nu-i pomenesc numele pentru că am mai spus, nu sunt agenție de voiaj, dar dacă mă întrebați o să vă spun!) și apoi o luăm din loc în diverse direcții și în diverse scopuri.Read more…

Nedumeriri legate de “Operaţiunea finală”.

Acum vine la rând o situație cu care eu personal nu m-am mai întâlnit până acum. E vorba de a prelua existența de odinioară a unei ființe umane și a o transfera alteia!!! Nu mă credeți? Ei bine, vă invit să vizionați unul din ultimele filme hollywoodiene, ”Operațiunea finală”. El are ca temă celebra răpire a călăului nazist Adolf Eichmann. Nu, nu vă așteptați la o capodoperă cineastă. Dimpotrivă, filmul e siropos, plin de inexactități istorice, de fapt nimic neobișnuit. Dar în film apar personaje reale, cum ar fi David Ben Gurion și Isser Harel, celebrul șef al Mosadului în acei ani. Celelalte personaje reprezintă echipa Mosadului care a reușit să-l aducă pe Eichmann în Israel și în felul acesta să intre în istorie ca participând la cea mai reușită răpire din vremurile noastre. Pentru a ajunge la miezul poveștii mele e nevoie de încă unul sau două amănunte. Planul, care a reușit pe deplin, a inclus ideea genială de a-l aduce pe Eichman la avionul EL AL care aștepta pe aeroportul din Buenos Aires, mascat în pilot israelian beat, susținut de doi colegi. Aceștia s-au scuzat în fața grănicerilor argentinieni pentru comportarea urâtă a ”colegului” care a exagerat cu ingestia picăturii amare… Pentru a putea duce la bun sfârșit misiunea era nevoie de un specialist care să-i administreze răpitului droguri sedative, a căror influență mimează cea a alcoolului.

Și acum să trecem la fapte.

În film specialista în domeniul sedării a fost jucată de o actriță tânără și reușită (din punct de vedere fizic), foarte convingătoare în rolul de medic și de îndrăgostită de unul din membrii echipei. Iarăși ceva cu totul și cu totul banal. Numai că s-a ignorat faptul că în realitate ”omul cu seringa” nu era o ”ea” ci un ”el”, Read more…

Iată cum stau lucrurile la noi. Dar pe cine interesează??!!

Populația Israelului de azi se apropie de 9 milioane locuitori, 75% evrei, 21% arabi și 4% nici una nici alta – aceasă grupă reprezintă în mare parte emigranții din fosta Uniune Sovietică și care nu și-au putut dovedi apartenența la religia mozaică.
Sondajul efectuat de un cunoscut ziar israelian (de orientație „post-sionistă”, cum o numim noi aici, drept pentru care eu nu-l mai citesc, dar uneori îmi mai cade în mână un exemplar), se referă numai la populația evreiască din Israel. Deci sondajul are o valoare relativ restrânsă. Nu înțeleg de ce populația arabă a fost exclusă, poate doar pentru că el a fost efectuat în preajma Anului Nou evreiesc. Iată despre ce e vorba: La întrebarea legată de credința în Dumnezeu, 54% din evreii Israelului au răspuns pozitiv, procentul fiind de 64% printre tineri (18-24 ani) și 22% printre cei de peste 65 ani. 44% au fost de acord că omul se trage din maimuță. Șabatul (sâmbăta) e respectat total de 25% și parțial de alți 14%. Alimentația kașer (preparată după regulile religioase evreiești) e respectată total de 45% din populație și parțial de 14%.Read more…

Nostalgie desuetă

Într-o seară de sfârșit de august, în 1955, am plecat cu tatăl meu la Facultatea de medicină pentru a vedea rezultatele examenului (de fapt concursului) de admitere. Când mi-am văzut numele pe listă, tatăl meu mi-a spus: ”Vezi, acesta e comunismul adevărat! Tu vei fii student, aici în România.” Fraza acesta avea ca fundal evenimentele petrecute în urmă cu exact 30 ani, când tatăl meu, student la medicină la aceeași facultate și în aceeași curte, fusese bătut crunt de legionari, nevoit să-și retragă actele și să plece la Praga, unde cu ajutorul rudelor din Argentina și-a terminat studiile în medicină la Universitatea Germană din capitala Cehoslovaciei de atunci. Lenin scria odată (voi fi scuzat că citez pe acest individ, urât de imensa majoritate a omenirii) că stângismul e boala copilăriei comunismului. Parafrazându-l, voi spune că pentru mine comunismul a fost boala copilăriei și adolescenței mele. De o asemena boală ori mori, ori rămâi handicapat pentru restul vieții, sau dacă ai noroc te vindeci și dezvolți anticorpi care nu-ți vor mai permite să te molipsești niciodată de microbul acesta. Din fericire eu m-am vindecat radical și definitiv.Read more…

Calif pentru o zi

Așa că faptul că un medic anestezist scrie despre comunicarea dintre pacient și medicul său nu este întâmplător. Este un subiect de mare actualitate, care de la o zi la alta el devine tot mai ”fierbinte”.
Explicația se găsește în două date statistice opuse una alteia. Pe de o parte numărul populației care necesită îngrijire medicală crește în progresie geometrică. Oamenii trăiesc mai mult, sunt din ce în ce mai bolnavi și au nevoie de tot mai mult tratament și control periodic. Pe de altă parte, numărul medicilor activi crește doar în progresie aritmetică. Noi ieșim la pensie, unii mai și murim (poate nu știați?!), iar facultățile de medicină nu sunt în stare să-și mărească ”producția” în ritmul necesar pentru a acoperi nevoile. Rezultatul: un număr crescând de pacienți pentru fiecare medic și o teribilă lipsă de timp pentru a te ocupa de fiecare pacient, așa cum e nevoie și așa cum se așteaptă orice individ suferindRead more…

Trei planuri cincinale într-o singură răsuflare

Am ajuns pe aeroportul din Saloniki și am înțeles că soarta zborului nostru se afla în mâna unei companii aeriene (ASTRA grecească) incapabile să facă față unor deficiențe/defecțiuni apărute în mod neașteptat. Ei bine, eu am folosit acele ore de așteptare și am cugetat. În primul rând am făcut o recapitulare a ceea ce era important pentru mine în acel moment. Deci, la anul trec în cea de a noua decadă a vieții (am mai amintit lucrul ăsta și îmi cer scuze), sunt relativ sănătos, adică sufăr de boli cronice ținute în frâu pe cale medicamentoasă, preocupat de o mulțime de lucruri, pentru că sunt ocupat cu diverse îndeletniciri care îmi fac plăcere și îmi aduc satisfacții. Dar imediat a urmat celebra întrebare pusă de Woody Allen într-unul din filmele sale: totul e in ordine, dar până când?! Cu alte cuvinte, cum facem ca treaba să continue? Mai ales că mai nimic nu depinde de mine. Și cu toate acestea, ceva îmi mai rămâne, mi-am zis eu în timp ce eram așezat pe un scaun incomod, pe care-l părăseam doar din când în când pentru a vizita acel loc în care până și regele merge singur… Acel ceva este planificarea, planurile de viitor.Read more…