Răzbunarea lui Hadrian

Răscoala lui Bar Kochba împotriva Romei (132 – 135 e.n.) a fost o grea lovitură pentru imperiu. O întreagă legiune, a XII-a Deioteriana, a fost ștearsă de pe fața pământului – de atunci numele ei dispare din cronici. Soarta învinșilor a fost și mai cruntă, un adevărat genocid. Setea de răzbunare a lui Hadrian nu s-a mulțumit cu înăbușirea sângeroasă a răscoalei și înrobirea majorității bărbaților supraviețuitori. Politica lui a fost să înlăture pentru totdeauna focarul de revoltă care era Iudeea. În acest scop a hotărât să anihileze populația locală, distrugând astfel legătura fizică dintre poporul evreu și patria sa. O mare parte a supraviețuitorilor au fost exilați, iar locurile biblice au primit nume noi, latine. De exemplu Ierusalimul a devenit Aelia Capitolina, iar provincia Iudeea a fost rebotezată Palaestina, în amintirea filistenilor care trăiseră acolo cu o mie de ani mai devreme și de care nu mai era nici urmă în perioada romană. Prin introducerea numelui „Palaestina”, Hadrian a creat o problemă cu care Israelul modern se confruntă şi în prezent. Intenția lui Hadrian de a nimici legătura dintre poporul evreu și patria sa părea să fi reușit. Cu toate acestea, tradiția iudaismului rabinic s-a păstrat ca printr-o minune, datorită lui Rabi Șimon bar Iohai, unul din întemeietorii iudaismului rabinic, care s-a ascuns timp de treisprezece ani într-o peșteră până la moartea lui Hadrian. De fapt, numele „Palaestina” nu a fost inventat de Hadrian. Încă din zorii istoriei există inscripții egiptene („Padiiset”), asiriene („Palashtu”) și elene („Palaistine”), care se referă la regiunea respectivă. Însă Hadrian a fost primul care a folosit denumirea pentru o unitate administrativă cu granițe bine definite și pentru motive politice.Read more…

Noul subiect academic al tiranologiei și concluziile sale epocale

Un aforism din vechime spune că „poți înșela mulți oameni pentru puțin timp, poți înșela puțini oameni pentru mult timp, dar nu poți duce de nas la nesfârșit pe toată lumea”. Acest adevăr mi-a apărut ca gravat în piatră, dar de fapt era mâzgălit pe peretele unei toalete de la universitate. Oricât de rezonabilă și de corectă ar părea această afirmație, din păcate ea nu corespunde realității. Considerând populația lumii de aproape 6 miliarde de locuitori, mai puțin de o treime, adică circa 1,9 miliarde trăiesc în condiții oarecum democratice, iar dintre ei cam jumătate se află în India. Aceasta este considerată o țară democratică, dar are atât de mulți alegători ignoranți încât trebuie să ne îndoim de calitatea democrației de acolo. Doar o mică parte din populația lumii se bucură de democrația occidentală de tip anglo-saxon, pe care noi o considerăm „normală”. Cu atât mai regretabil este că o parte semnificativă a populației din țările democratice nu apreciază, sau chiar respinge această stare de lucruri. Fiind că marea majoritate a oamenilor trăiesc într-o dictatură, consider că trebuie găsită o metodă pentru a cuantifica severitatea opresiunii.Read more…

O emigrație improvizată și primul an petrecut în Germania

În aprilie 1970 am părăsit împreună cu mama Viena cu trenul de noapte. Mama mai avea o singură rudă în viață, pe bătrânul Sándor-bácsi, care locuia la Budapesta, acolo unde adepții „Crucilor cu săgeți” i-au împușcat singurul fiu și l-au aruncat în Dunăre. Când mama i-a spus că nu mai plecăm în Australia, ci în Germania, el a declarat că rupe relațiile cu noi. Împotrivirea lui era o lovitură destul de serioasă și în același timp neașteptată – pe noi ne critica, în vreme ce el însuși trăia mai departe în mijlocul ucigașilor fiului său. Ca urmare a acestei discuții eram destul de deprimați când ne-am urcat în trenul spre Frankfurt, prima oprire pe drumul emigrației noastre modificate la repezeală. Acest pas era necesar pentru că tatăl meu aflase pe neaștepate că diploma lui nu va fi recunoscută în Australia. Am optat pentru metropola de pe Main pentru că abia cu o săptămână în urmă tatăl meu s-a întâlnit acolo cu un fost coleg de școală, ca să se sfătuiască cu el asupra unei posibile emigrări în Germania. Informațiile fiind atrăgătoare, el ne-a telegrafiat să venim imediat cu tot calabalâcul: șase valize, câțiva saci uriași și două lăzi de tablouri pe care intenționam să le vindem, dar nu am reușit niciodată.Read more…

Copiii din strada Pavel

La începutul secolului XX, marele romancier și dramaturg maghiar Franz Molnár a scris unul din cele mai frumoase romane pentru tineret ale tuturor timpurilor: „Băieții din strada Pál” (în maghiară A Pál útcai fiúk). De peste o sută de ani el a delectat generații de copii care creșteau la est de Viena. Inspirat de exemplul marelui maestru, la al cărui nivel nu voi ajunge din păcate niciodată, am ales un titlu asemănător. Numele străzii e practic același și articolul meu vorbește tot despre întâmplări pe care le-am trăit în copilărie, chiar dacă acestea s-au petrecut în alt loc, în altă perioadă și în alte împrejurări. Nu am aceleași pretenții literare, dar strada Pavel a existat cu adevărat, la fel și copiii de care mă leagă amintiri, unele vesele, altele mai puțin. Trebuie să fi fost prin 1965 când am părăsit în sfârșit locuința din fabrica Cotex, Oradea și ne-am mutat în primul nostru apartament normal, în strada Pavel (pe atunci Severinului) Nr. 29. Read more…

Bucătăria de vară – Taratorul bulgăresc în diverse stiluri

Inspirat de romancierul francez Raymond Queneau (1903 – 1976), ale cărui „Exerciții de stil” sunt o capodoperă a parodiei literare, m-am permis să parodiez propriul meu articol despre tarator (https://baabel.ro/2018/07/o-incursiune-istorica-si-culinara-in-lumea-legendarului-tarator/) în mai multe variante stilistice. Am urmat o singură regulă: în fiecare variantă se găsește rețeta a taratorului sau cel puțin ingredientele sunt menționate. De pildă: Pentru iubitorii de animale La prepararea taratorului se folosesc numai ingrediente de origine vegetală: un castravete mare, cojit și ras, iaurt vegetarian de soia, apă (care în niciun caz nu trebuie luată din adăpătoarea animalelor), apoi puțină sare, mărar, doi căței de usturoi (scuzați expresia anticanină!) pisați și trei nuci tocate. Toate se amestecă cu grijă și se adaugă după gust ulei de măsline extravirgin. Acoperiti oala cu un ștergar, să nu cadă și să se înece vreo muscă in ea. Din mâncarea preparată oferiți câte o treime întâi pisicii, câinelui și papagalului, iar rămășițele se servesc oamenilor.Read more…

Peter Biro

Prietenul și mentorul meu Gabriel Ben Meron a făcut o gafă – m-a introdus la revista Baabel, deci el poartă răspunderea directă pentru materialele pe care le-am publicat aici. Ele nu sunt întotdeauna foarte serioase, dar totuși mai mult decât simple glume; sunt ca viața însăși, o tragicomedie cu secvențe mai bune sau mai rele, întreruptă uneori de mese și de concedii la băi, dar al cărei final este întotdeauna letal – precum morții știu bine din experiență. Acceptând textele mele neconvenționale și prezentându-le unui public sofisticat, în ochii mei editorii și-au asumat riscul unui săritor de bungee cu frânghia înfășurată pe degetul mic. De altfel colaborarea mea neregulată formează o colecție de amintiri și panseuri pe care aș vrea să le includ într-o bună zi într-o autobiografie rezervată exclusiv copiilor și nepoților mei.Read more…

O incursiune istorică și culinară în lumea legendarului „Tarator”

Știu, pare arogant ca eu, medic anesteziolog, să scriu un articol de gastronomie, mai ales că nici nu prea știu să gătesc. Știu doar să mănânc, asta însă o fac cu mare pasiune și cu o pricepere indiscutabilă. În plus îmi plac supele de toate felurile pentru că, fiind lichide, sunt mult mai ușor de îngițit ca lucrurile uscate cum ar fi nisip, lemn sau rumeguș… Pfu! La supe mă pricep, mai ales la variantele reci, cum ar fi cele ungurești de fructe: supa de vișine, de mere, de prune sau de agrișe, adevărate delicii mai ales în zilele calde de vară, când lenevești toată dimineața și abia te târăști până la masă, cu ochii lipiți de somn. Dar deja după prima lingură întregul corp se cutremură de plăcere și simți cum răcoarea coboară încet în direcția plexului solar. După o trezire atât de plăcută ești gata să ierți gospodinei harnice (sau bucătarului talentat – să nu favorizăm pe nimeni!) că te-a trezit din somn și te-a chemat la masă. Mai ales dacă e vorba de vestitul „Tarator”, delicatesa care la sud de Dunăre este printre cele mai iubite atât de localnicii bulgari, cât și de gastro-turiști, care se îmbulzesc plini de nerăbdare și cu lingura în mână în jurul castronului.Read more…

Ciudățenia copilăriei mele într-o fabrică de îmbrăcăminte

În primii șapte ani ai vieții mele am locuit împreună cu familia într-o fabrică de textile. Nu că am fi hotărât să ne mutăm cu tot calabalâcul în incinta fabricii de confecții Cotex și să ne stabilim într-o hală prăfuită, plină de mașini de cusut. Nu, era tocmai invers: o fabrică în plină creștere s-a extins fără încetare pe socoteala spațiului locativ. Firma Cotex a fost înființată în perioada interbelică sub forma unui mic atelier de croitorie care a crescut, devenind o manufactură mai importantă. După naționalizare, întreprinderea s-a dezvoltat, devenind un adevărat combinat. În vremurile sale de glorie, în urmă cu mai multe decenii, lucrau acolo sute de salariați; acum e doar una din numeroasele ruine postcomuniste din Oradea. De-a lungul anilor Cotex s-a extins, ocupând pe rând clădirile adiacente. Pe vremea nașterii mele ocupa deja trei din cele patru laturi ale corpului de clădiri cuprins între străzile Kossuth și Zöldfa (sau „Independenței“ și „Vasile Alecsandri“ cum se numeau atunci). Din întregul complex, ultima casă în care se mai locuia era a noastră. În afară de noi mai stăteau acolo câteva familii care nu apucaseră să fugă din fața monstrului neînfrânat. Era o clădire cât se poate de obișnuită. Fațada de un verde murdar dădea într-o străduță lăturalnică, pe nume Ecaterina Teodoroiu, care între timp fusese total înglobată în teritoriul fabricii și barată la ambele capete cu porți mari de fier.Read more…

Răbăgani, centrul universului meu

Șederile estivale la Răbăgani, care durau câteva luni, au devenit o parte integrantă a copilăriei mele. Ca toți copiii umblam desculț, cu picioarele mânjite de noroi și de excremente de găină. Cu timpul am învățat să vorbesc ca sătenii – o mai pot face și azi dacă găsesc un public interesat. Aceste vacanțe nu erau însă chiar atât de idilice, aveau și probleme. Una din ele era Ciuca, câinele ciobănesc care păzea casa și gospodăria. Agresivitatea și comportamentul ei imprevizibil era să mă coste viața mea încă fragedă de atunci. Ciuca era legat de un pom din livadă, astfel că raza ei de acțiune era limitată de lungimea lanțului și dacă cineva îndrăznea să se apropie prin spatele casei sau prin grădină, lătra furios. Într-o zi Firoanda m-a lăsat, adormit în cărucior, în livada umbroasă, suficient de departe de Ciuca. Mă știa în siguranță, păzit de un câine credincios, așa că își vedea liniștită de treburile casei. După o vreme, când a venit în livadă să vadă ce fac, a observat îngrozită că lanțul Ciucăi atârna fără rost – câinele dispăruse. La gândul că s-ar fi putut întâmpla o nenorocire, a venit în goană spre mine. Scena neașteptată din fața ochilor a făcut-o să înmărmurească: Ciuca stătea pe labele dinapoi, aproape tot corpul îi era deasupra mea în cărucior – nu se știe pentru cât timp – și mă privea atent, clătinând din cap.Read more…

Un Recviem pentru Gabi

Ciudat, nicio moarte în familie nu m-a șocat în așa măsură ca decesul vărului meu Ardelean Gavril, în martie 2012, nici măcar cea a părinților care, spre deosebire de el, ajunseseră la o vârstă înaintată. Gabi și cu mine aveam amândoi doar 56 de ani când m-a părăsit pe neașteptate. Pe vremea aceea era concertmaistrul filarmonicii din Oradea, un violonist apreciat și cu multă experiență. Deși ar fi putut străluci și ca solist, s-a simțit mai bine în sânul unei orchestre, fie ea o orchestră simfonică, fie cercul intim al muzicienilor formației locale de Klezmer. Moartea lui subită în timpul unui concert a fost o veste cutremurătoare pentru colegi, prieteni și puținele rude pe care le mai avea, ca să nu mai vorbim de pierderea pentru cultura locală și cea națională…De când mă știu l-am avut întotdeauna în preajmă, Gavril, Gabor, sau Gabi, cel mai vechi și cel mai bun prieten al meu. Abia mult mai târziu am aflat că mi-era văr primar. Mama lui, Klàri néni, era sora mai tânără a tatălui meu. Tatăl meu Làszlo era primul din cei șapte copii ai lui Jozsef Bauer, iar Klàri néni era penultima. Cei șapte frați aveau mame diferite: după moartea primei soții, Nina Freikind – bunica mea, Jozsef o luă de soție pe sora ei mai tânără, Sara Freikind – bunica lui Gabi. Read more…

O călătorie într-o țară care nu mai există: Iugoslavia în vara anului 1969

Au trecut cinci ani de când părinții mei au depus cererea de a emigra în Australia și era imposibil de știut dacă va fi vreodată aprobată. Ne-am obișnuit cu așteptarea: spiritele noastre erau deja departe, doar trupurile mai lâncezeau. Timpul picura monoton, fără a aduce cu sine mari schimbări. Tata lucra mai departe la farmacie, mama în laboratorul spitalului, iar eu mergeam la Liceul Nr. 3. Efectul cel mai vizibil al cererii noastre de emigrare din 1964 a fost că nu am mai primit apartamentul de bloc cu încălzire centrală, ci doar locuința cu o singură cameră în care stătea o pereche mai în vârstă. Fiind „cetățeni de nădejde”, li s-a dat lor locuința de bloc, iar noi am fost repartizați în locuința părăsită de ei. În plus am luat ore particulare de engleză și am făcut progrese frumoase. Libertatea noastră de mișcare, limitată ce-i drept, nu a fost însă afectată. În acești ani am făcut câteva călătorii în țările vecine. După ce excursia noastră din 1968, din munții Tatra din Slovacia, a fost întreruptă de o invazie străină, așa cum am mai povestit (https://baabel.ro/2017/10/incolo-si-inapoi-aventurile-noastre-din-cehoslovacia-august-1968/), tatăl meu a depus cerere pentru o călătorie în Iugoslavia în vara următoare. În primăvara anului 1969, tata a fost somat să se prezinte la miliție și spre surprinderea lui a fost informat că autoritățile au binevoit să aprobe ambele cereri: nu numai vacanța la marea Adriatică ci și emigrarea în Australia. Read more…

Tiranie sau democrație – și legătura lor cu amicul meu Donny

Conducătorii se deosebesc între ei, dar un lucru îl au în comun: ei pot fi scoși din funcție, cel târziu după expirarea mandatului lor – cu condiția să fie respectate normele democratice și libertatea de exprimare. Ei ar putea fi clasificați de la stânga la dreapta, de la progresiști la conservatori, de la tineri dinamici la bătrâni resemnați, de la competenți la complet nepotriviți guvernării. Dar o asemenea listă s-ar adresa mai mult politologilor. Pe mine mă interesează alte aspecte, mai ales veșnica întrebare „Oare e bine pentru evrei?” Oricum ar arăta această listă, la capătul ei pozitiv se află o figură foarte interesantă și pitorească: Donald Trump. Și pentru că el se află în centrul atenției ca nimeni altul, mi-a devenit atât de familiar încât aș vrea să-l numesc amic chiar fără știrea lui și chiar dacă prietenia mea, după toate probabilitățile, va rămâne pe veci neîmpărtășită.Read more…

Segregarea sexelor și voalarea femeii

Cel puțin un outsider vede segregarea și voalarea femeilor (nu și a bărbaților!) ca pe un lucru irațional. Singura explicație este că acest comportament este rezultatul unor impulsuri venite din subconștient. Desigur, mulți, poate cei mai mulți, se supun doar unor constrângeri sociale, religioase sau tradiționale. Dar, privind obiectiv, e ciudat că asemenea comportamente inexplicabile sunt adoptate de grupuri întregi aparținând unor culturi și perioade istorice cât se poate de variate. Ritualurile au apărut încă din zorii civilizației. Oameni influenți, cum ar fi întemeietorii de religii, profeții, etc. (eu îi numesc cu termenul generic „guru”) le-au conceput și le-au împărtășit timp de generații comunităților lor. Dar până la urmă toți acești guru, oricât ar fi fost ei de inspirați, au primit și ei motivele lor de undeva. Probabil că au ieșit din subconștientul lor, fiind apoi proclamate ca obligatorii publicului dispus să le accepte.Read more…

Viena – tranzit

Avionul de pasageri de tip Iliușin-62, cu rândunica stilizată a companiei Tarom pe ampenaj, a aterizat cu o ușoară smucitură pe pista aeroportului Schwechat din Viena. Ne apropiam de aerogara încă modestă de pe atunci, rulând printre grămezi de zăpadă murdară și băltoace în care se oglindea un cer plumburiu. Dintr-o dată am înțeles că ajunsesem într-o altă lume. De șase ani așteptam clipa aceasta, fără a avea certitudinea când și nici măcar dacă o vom apuca. Scăpaserăm în sfârșit de povara apăsătoare a vieții într-o dictatură și încă nu bănuiam grijile nu mai puțin copleșitoare care ne așteptau. Era martie 1970. Tata, mama și cu mine călcam pentru prima oară pe pământ occidental. După șase ani de nesiguranță, emigrația noastră din România așa-zisă socialistă a devenit realitate. Iat-o, „Felix Austria”, anticamera fericită pentru Australia încă și mai îmbietoare, care ne aștepta cu brațele deschise – cel puțin așa credeam noi atunci.Read more…

Xenofobia şi antisemitismul văzute prin prisma unui darwinist amator

Transmiterea propriilor gene este fără îndoială unul din cele mai puternice impulsuri motivate biologic. Uneori acest impuls este atât de intens încât vine chiar înaintea instinctului de supraveițuire. E destul să ne gândim la soarta tristă a masculului văduvei negre. Acesta își pierde viața fertilizând femela, dar rezultatul este totuși conservarea speciei. Carnivorele își ucid prada pentru a se hrăni – faptul ni se pare normal. De altfel același lucru îl facem și noi când consumăm carne, chiar dacă noi mâncăm respectând codul bunelor maniere. Mai puțin normal ni se pare comportamentul leilor. Când un grup de lei e preluat de un nou mascul dominant, acesta ucide puii predecesorului și produce urmași ai săi, asigurând astfel transmisia propriilor sale gene. De ce nu ne purtăm și noi așa? Tot ce ne desparte de fiarele sălbatice este un strat relativ subțire de civilizație, la care se adaugă educația și un fel de altruism, din care unii au mai mult, alții mai puțin. Civilizația a adus cu sine și inhibițiile – care lipseau cu desăvârșire călăilor naziști care și-au dus victimele în camerele de gazare.Read more…

Încolo și înapoi –aventurile noastre din Cehoslovacia, în august 1968

Deci se apropia vara anului 1968, iar noi ne pregăteam pentru o ședere de mai multe săptămâni în Tatra Înaltă. Speram să ajungem acolo și să urcăm pe munți cu rabla noastră de Trabant 601. Șansele de reușită erau destul de îndoielnice. Traversarea Marii Câmpii Ungare de la Borș și până dincolo de Miskolc a fost relativ simplă. Dar odată ce am trecut granița Cehoslovaciei ne-am găsit pe „terra incognita”: nu cunoșteam limba și dispuneam de o sumă de bani extrem de limitată, de-a dreptul ridicolă, atâta cât ne-a aprobat agenția de turism ONT. Nu știam dacă Trăbănțelul nostru astenic, cu toată încărcătura lui, va fi în stare să urce munții. Și ce ne facem dacă nu? Am discutat dinainte felurite scenarii posibile pentru a ajunge la destinație dacă urcușul se va dovedi peste puterile lui. Atunci încă nu bănuiam că nu vom ajunge nici măcar la poalele munților și problema nu se va pune deloc.Read more…

Despre originea evreilor aşkenazi – un exercițiu în domeniul incorectitudinii politice

Întrebarea care cere răspuns e cum au ajuns evreii aşkenazi să posede, într-un procent relativ mare, o fizionomie diferită de cea a celorlați albi? Probabil că în spatele acestei transformări se află același proces care-i face pe mulți irlandezi să aibă părul roșu, pe numeroși suedezi să aibă acea paloare a pielii și păr deschis la culoare sau ochii de culoare închisă la majoritatea grecilor. Toate aceste populații se trag dintr-un relativ mic număr de strămoși, care posedau aceste trăsături, inexistente sau foarte rare la alte grupuri etnice. Fenomenul acesta, al unui grup fondator mic și omogen din punct de vedere genetic, care a produs un număr mare de descedenți poartă numele de ”gât de sticlă” (bottleneck în engleză). În cazul aşkenazilor se pare că acest bottleneck a fost chiar mai accentuat, adică inițial cu o dimensiune foarte modestă, probabil nu mai mult decât câteva sute de persoane. Acest mic grup a trăit într-o regiune geografică numită Așkenaz, în apropierea râurilor Mosel, Rin și Main, în vestul Germaniei. Read more…

Amintiri din scurta mea studenție în Clujul anilor 1976-1977

Nu e ușor să evoci lucruri petrecute cu patruzeci de ani în urmă. Toate amintirile pălesc cu timpul, dar cele neplăcute se destramă mai repede ca celelalte, ceea ce inevitabil face ca vremurile demult apuse să ne apară mai fericite decât erau în realitate, mai ales că pe atunci eram tineri. Deci trebuie să am grijă să nu idealizez „vremurile fericite de odinioară”. Îmi închipui că cititorul cunoaște destul de bine situația precară din Clujul anilor 1970. Dar din perspectiva mea de atunci, ca student occidental, cetățean relativ nou al RFG, greutățile nu-mi apăreau atât de mari ca cele pe care localnicii le-au suferit pe propria lor piele, ca să nu mai vobim de cele pe care le-au avut de suferit în deceniul următor. Cum se face că am fost nevoit să studiez la Cluj, cu toate că absolvisem liceul la Frankfurt cu un bacalaureat strălucit? Explicația e simplă. La vârsta de 13 ani am plecat din Oradea împreună cu părinții și ne-am stabilit la Frankfurt. M-am adaptat cu ușurință la condițiile locale și la viața școlară. Am învățat temeinic limba germană și după câțiva ani am reușit să obțin o notă mai mult decât acceptabilă la bacalaureat. Și totuși nu a fost suficientă pentru o universitate germanăRead more…

Pe muchie de cuțit – Perspectiva mea ambivalentă asupra disputei româno-maghiare (*)

Simplul fapt că m-am născut la începutul celei a doua jumătăți a secolului trecut, copil evreu într-o bucățică de țară cu caracter multicultural, nu a contribuit cu nimic la dezvoltarea unei identități clare, monolitice și cu rădăcini adânci în acea realitate. Dimpotrivă, această situație specială pe care am perceput-o din primul moment, m-a afectat atunci ca și astăzi. E vorba, desigur, de acel straniu amestec de influențe contrare, română și maghiară, la care am fost expus și care mă împinge încolo și încoace de când mă știu. Și nu mă refer doar la existența a două limbi complet diferite și în contrast una cu cealaltă. Aici e vorba mai mult de atmosfera culturală și, mai târziu, istorică și politică, care m-au afectat în mod constant în acele timpuri… Inutil a aminti faptul că treptat am început să înțeleg câte ceva din antagonismul mutual dintre cele două naționalități rivale, care nu prezentau – cel puțin aparent – nici un dram de afinitate reciprocă. Ungurii foloseau pentru români termenul de ”olah” provenit din cuvântul ”valah” și categoriseau compatrioții români ca primitivi, grație unui evident sentiment de superioritate, explicabil prin faptul că ungurii erau mai degrabă orășeni, iar românii din regiune erau predominant țărani dedicați muncii câmpului. Nu în mod surprinzător și românii aveau pentru unguri un cuvânt deloc prietenesc: ”bozgori”, cu o conotație de răceală sufletească, de lipsă de sentimente umane și simpatie pentru alții. Din fericire, am știut dintotdeauna să mă țin departe de asemenea dispute neplăcute, Read more…