De când am pășit prima dată pe străzile New Yorkului, ca proaspăt sosită în America, am simțit că fiecare colț ascunde o poveste. Dar niciuna nu m-a prins ca cea a restaurantului „Moskowitz & Lupowitz”, un loc care, între 1909 și 1966, a fost mai mult decât un restaurant – a fost un cămin pentru sufletul evreilor sosiți din România în căutarea unui vis, un loc unde mirosul de pateu de ficat și sunetul de țambal te purtau înapoi la Galați sau București. Locul a intrat în istorie și a făcut istorie. Vreau să vă povestesc despre acest loc magic, despre fondatorii lui, despre cum era să intri acolo, despre mâncarea ale cărei arome încă mai stăruie în amintirile unora, despre clienții lui, despre bucătari, despre ce a mai rămas și, mai ales, despre dorul după o epocă pierdută. „Moskowitz & Lupowitz” a prins viață datorită lui Joseph Moskowitz și Samuel Lupowitz, doi evrei români ale căror povești sunt ca ale atâtor imigranți care au venit cu un vis în valiză. Joseph, născut în 1879 la Galați, era un geniu al țambalului. Tatăl său, Moshe Tsimbler, era muzicant klezmer, iar Joseph a crescut cântând pe vapoarele de pe Dunăre, prin Ungaria, România și până la Istanbul. În 1907, el și soția sa, Rebecca, au plecat din Bremen spre America, invitați să cânte la Boston. Dar New Yorkul l-a chemat și acolo a înregistrat discuri și a deschis primul său restaurant, „Little Rumania”, pe Houston Street. Joseph era sufletul petrecerilor, cu râsul lui cald și țambalul care făcea mesele să vibreze.Read more…
Unde ești, Theodor Herzl?
Mulţi se întreabă cum se face că sălile de operă şi de concert continuă să fie arhipline, că lumea are nevoie de această hrană spirituală și poate că acum, când întreaga populație israeliană este traumatizată de realități conflictuale, mai mult ca oricând? Pentru publicul care umple sălile de concert, de operă sau de teatru, actul artistic pe care îl caută și îl așteaptă este unul din suporturile dătătoare de viață fără de care existența lui ar fi mult mai săracă și mai prozaică. Voi zăbovi asupra efectului profund emoțional și spiritual pe care opera Theodor a avut-o asupra publicului. Premiera a avut loc în mai 2023, dar ea a fost redistribuită și în repertoriul stagiunii din acest an. Din punct de vedere profesional, ca și creație, compoziție, libret, regie, interpretare, efecte scenice, totul a fost la superlativ. Nu degeaba a fost declarat unul dintre cele mai reușite spectacole de operă ale anului, la nivel mondial. Vreau să amintesc numele celor mai importanți participanți care au făcut posibilă o reușită de asemenea anvergură. În primul rând, proiectul a fost demarat și susținut financiar cu deosebită generozitate de către Daniel Judisman. Compozitorul Yonatan Cnaan și libretistul Ido Riklin (care a și regizat spectacolul) au lucrat trei ani la realizarea acestui proiect de excepție. Interpretarea muzicală excelentă a avut loc sub bagheta dirijorului Nimrod David Pfeffer. Dintre soliști s-au remarcat Noam Henz (interpretul personajului Theodor Herzl student) și Oded Reich (Theodor Herzl ajuns la maturitate, cu barbă).Read more…
Partidul Social Democrat și interesul național
Pentru opt zile – de la 18 la 26 mai – ne-am bucurat de ceea ce am putea numi salvarea democrației în România. Victoria lui Nicușor Dan ne-a oferit, teoretic, garanția continuării drumului european al țării noastre, păstrarea alianței transatlantice, apartenența la NATO și respectarea tuturor drepturilor democratice înscrise în Constituție. Din păcate, convingerea că am ales bine este împărtășită doar de ceva mai mult de jumătate din români, restul crede că celălalt candidat, cel „suveranist”, ar fi adus schimbarea mult așteptată, cu toate că, pe parcurs, ar fi putut să-și dea seama că promisiunile, proiectele, programele prezentate, în primul rând de AUR și liderul său, George Simion, sunt lozinci populiste, fără bază reală. Victoria acestei orientări ar fi dus la prăbușirea economică a țării. Este suficient să ne amintim ce s-a întâmplat cu leul, cu bursa, cu dobânzile după primul tur de scrutin câștigat de Simion. Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi arătat indicii economici dacă el ar fi devenit președinte, ce s-ar fi întâmplat cu orientarea țării, cu libertățile noastre, cu marea simpatie a acestor formațiuni față de ideologia legionară. Am spus până la 26 mai, ziua când Nicușor Dan a fost confirmat de Parlament, a depus jurământul și s-a instalat la Cotroceni. Nu este cazul să intru în amănunte despre situația economică dramatică a țării și măsurile foarte dureroase pe care guvernul va trebui să le ia. Iar pentru a duce la capăt aceste obiective obligatorii este nevoie de un guvern susținut de o majoritare parlamentară conștientă că trebuie să-și asume măsuri nepopulare care ar putea duce în viitor la pierderea simpatiei, a sprijinului alegătorilor față de partidele care au acceptat această răspundere.Read more…
Buhușiul meu – leagănul unei conviețuiri pașnice
Nu m-am născut la Buhuși, dar Buhușul reprezintă copilăria mea. Am trăit în orășelul de pe Bistrița până la vârsta de 11 ani, când părinții au decis să ofere odraslelor lor atmosfera capitalei și apropierea de familie. Și cu toate acestea, eu am rămas buhușean, pentru simplul motiv că la vârsta mea poți uita ce ai mâncat alaltăieri, dar nu poți uita evenimentele vârstei fragede. O mulțime de amănunte îmi sunt vii, de parcă nu ar fi trecut zeci de ani: prieteni, vecini, mersul la râu, vizitele la ”colonia” fabricii, cabinetul tatei, steaua galbenă purtată în timpul războiului, farmacia mamei, naționalizată în aprilie 1949, unde îmi petreceam după-amiezile, când nu aveam tovarăși de joacă. Dar, mai ales, nu pot uita atmosfera calmă, plăcută, o realitate în care comunitatea evreiască își trăia viața departe de orice probleme, obstacole sau dușmănie. Sunt convins că nu greșesc: eram cu toții o apă și-un pământ! Cei cinci medici, trei evrei și doi români, se ocupau fiecare de pacienții săi, fără nici cel mai mic semn de ostilitate reciprocă. Nu pot uita căruțele din fața casei noastre, unde își avea tata cabinetul, care aduceau țărani din satele vecine, în căutarea alinării diverselor suferințe.Read more…
Croazierele noastre
Majoritatea persoanelor din jurul nostru nu au fost niciodată într-o croazieră. Unii nu sunt interesați în excursii în străinătate, sau preferă să zboare și să petreacă vacanța pe uscat, sau suferă de rău de mare. Alții consideră croazierele prea scumpe, fiindcă în afară de prețul croazierei e nevoie de un zbor până la portul de îmbarcare și cel puțin o zi la hotel înainte și după. Iar alții se tem de naufragii – pesemne trăiesc cu spaima istoriei Titanicului. Dar toate aceste temeri nu prea sunt relevante. Actualmente, cel mai mare vapor de croazieră din lume este Icon of the Seas (vezi ilustrația), al companiei Royal Caribbean Group. Vasul a fost construit în Finlanda în 2022 și a costat 1.86 miliarde de euro. Portul lui de plecare este Miami. Vasul are aproape 250.000 de tone, o lungime de 365 de metri și 20 de etaje, putând transporta 7.600 de pasageri plus 2.350 de membri ai echipajului, deci aproape 10.000 de persoane. Vasele de croazieră de astăzi sunt adevărate orașe plutitoare. Probabilitatea unui naufragiu este mult mai mică decât prăbușirea unui avion, care la rândul ei este mult mai mică decât a unui accident rutier. Cel mai mare dezastru al croazierelor moderne a fost în 2024 lângă Mexic: naufragiul vasului Symphony of the Sea care a fost lovit de o furtună tropicală. Vasul s-a scufundat și din cei 5.322 pasageri au fost 984 morți și 2.433 răniți… Prima noastră mini-croazieră a avut loc în 1995 cu Viking Line, pe Marea Baltică, de la Helsinki la Stockholm. Eram cu doi prieteni israelieni, originari din România. Îmi amintesc că vaporul a fost înconjurat aproape tot timpul de mi și mii de meduze. Să fi fost atrase de căldura motoarelor?Read more…
O lume condusă de femei?
„Dacă lumea ar fi fost condusă de femei, ea ar fi fost mai pașnică, mai puțin violentă.” Am auzit această părere în diferite împrejurări, chiar și în comentariile revistei Baabel. Este o afirmație foarte greu de dovedit, pentru simplul motiv că de-a lungul istoriei au fost prea puține femei care au domnit independent, cele mai multe regine au fost soțiile sau mamele unor regi. Bineînțeles că multe dintre ele au influențat mersul istoriei, dar au acționat din umbră, sugerând diverse idei soțului sau fiului aflat la putere. Aproape singura opțiune pe care o avea o femeie ca să domnească era să fie văduvă și mama prințului moștenitor și atunci putea fi regentă până când acesta ajungea la maturitate. Această situație nu s-a limitat la Europa – ați auzit vreodată de o femeie pe tronul Chinei sau al Imperiului Incaș? Înseamnă că nu este un fenomen cultural, ci trebuie să existe cauze obiective. Și eu cred că majoritatea femeilor nu aveau calitățile care i se cereau unui domnitor de pe vremuri: să fie un luptător neînfricat și să-și apere țara – altfel nu ar fi avut ce să guverneze! Legenda amazoanelor, a femeilor luptătoare, este numai o legendă, și chiar dacă ele ar fi existat aievea, ar fi fost tot numai o excepție. Împărații romani erau adesea proclamați de armată, cei germani erau aleși, dar în mod obișnuit succesiunea se făcea din tată în fiu, iar când un rege murea fără moștenitor, adesea aveau loc războaie civile până când cineva acapara puterea. În Europa aceasta a fost situația „de când lumea”, adică din perioada de tranziție dintre Antichitate și Evul Mediu, când regele franc Clovis a proclamat Legea Salică. Era, de fapt, primul cod de legi al Europei Apusene și pe el se bazează până astăzi o parte din legislația europeană. Iar acesta prevedea că femeile nu pot moșteni nici pământuri, nici titluri nobiliare, și cu atât mai puțin coroana. Totuși, încet-încet, în lipsa unor moștenitori bărbați, în Europa au apărut câteva regine domnitoare,Read more…
Arheologii confirmă adevărurile biblice
Într-un articol precedent, am analizat momentul istoric în care regele asirian Senaherib capturase cetatea Lahiş și se pregătea să atace Ierusalimul, unde domnea regele Ezechia. Fiecare dintre ei prezintă același moment istoric în mod diferit: Senaherib lasă impresia unei victorii răsunătoare, pe când punctul de vedere al lui Ezechia, prezentat în Biblie, este că, Ierusalimul a rezistat printr-o intervenție divină, dar nu numai. În 2Cronici 32:2-5 se spune că Ezechia, care se aștepta la un asediu al Ierusalimului, a inițiat două proiecte strategice importante: întărirea zidurilor de apărare și asigurarea alimentării cu apă a orașului. Spre deosebire de versiunea lui Senaherib, care s-a dovedit „fără acoperire”, cele descrise în textul biblic au putut fi dovedite. Tunelul lui Siloam sau Tunelul lui Ezechia era un proiect de infrastructură ambițios, îndrăzneț și vital, care asigura alimentarea cu apă a capitalei în caz de asediu. Era un tunel subteran care lega izvorul Ghihon din afara cetății cu bazinul Siloam din cetate. Și chiar dacă Tunelul lui Ezechia fusese pierdut de secole, el a fost redescoperit. În 1625, pentru prima dată în timpurile moderne, orientalistul italian Franciscus Quaresmius a vorbit despre un posibil canal subteran între izvor și bazin. În 1865 tunelul a fost explorat de ofițerul britanic, inginer și arheolog, Sir Charles Warren. El a emis ipoteza că acesta ar fi tunelul lui Ezechia, menționat în Biblie, dar nici Quaresmius, nici Robinson și nici Warren nu au putut dovedi că ar fi același tunel.Read more…
Aforisme periferice 12
1. Singura carte pe care o cunosc cu o bună aproximație este propria mea carte de identitate. 2. Sunt stăpânul propriei neputințe și sluga tembelismului personal. 3. Evita-m-aș, da’ n-am cum! 4. Permanența istoriei românești e orișicât Escu, mai pe înțelesul tuturor Madame Praporgescu… 5. Am avut și eu o muză, dar treptat s-a sublimat în scuză. 6. Mă simt tot mai belgian între flamanzi și valoni. Dulcea atracție a neutralității.Read more…
Unchiul Jóska din Braşov, croitor de damă
După noaptea bucuriei nemăsurate a triumfului raţiunii în alegerile din România a venit dimineaţa duşului rece, legat de situaţia economică dificilă pe care guvernul instalat de noul preşedinte va trebui s-o gestioneze. Atunci i-am zis soţului meu „Exact ca în ziua de după nunta unchiului Jóska.” Mulţi ani nu l-am cunoscut personal pe unchiul Jóska. Auzisem de el doar sporadic, din poveştile fraţilor Farkas, verişorii tatii. De fapt, nu erau chiar verişori, ci mai degrabă „unchi de-al doilea” apropiaţi ca vârstă cu tatăl meu. Mama lor fusese sora cea mai mică a străbunicii mele Rachel Fischmann (născută Oppenheim), din Bănişor. Jóska (pe numele său întreg József Farkas) era fratele lor după tată, adică fiul vitreg al surorii străbunicii mele Rachel. Curioasă să descopăr crâmpeie din trecutul familiei mele spulberate de Holocaust, am profitat de răgazul petrecut la Braşov, între două trenuri, pentru a-l cunoaşte pe József Farkas. Îi telefonasem în prealabil şi, foarte amabil, m-a invitat să-l vizitez: „Locuiesc chiar în spatele Hotelului Aro. E uşor de găsit”. Legătura de rudenie dintre noi era destul de îndepărtată și nu prea știam la ce fel de primire să mă aștept. Am găsit destul de uşor casa, am urcat la etaj şi am sunat. Mi-a deschis un bătrânel scund, cu ochelari cu ramă groasă şi un zâmbet larg: „Pofteşte, pofteşte, te-am aşteptat cu masa pusă!”Read more…
New Day Will Rise
Israelul trece prin zile grele, negre. În ultimii doi ani, singurele momente de bucurie au fost eliberarea ostatecilor. În tunelurile întunecate ale Gazei mai sunt deținuți încă douăzeci de oameni vii, a căror eliberare nu face parte din prioritățile guvernului Netanyahu. Scopul principal al acestui guvern de extremă dreaptă este “Victoria totală”. Aparținătorii ostatecilor nu mai au încredere în guvernul actual și se adresează președintelui Statelor Unite. Trimisul special al președintelui american Donald Trump, Steve Witkoff, petrece mai mult timp în Orientul Apropiat decât acasă, încercând să negocieze eliberarea ostatecilor. Convingerea israelienilor este că guvernul american e mai interesat de soarta ostatecilor, decât guvernul Netanyahu. Ori de câte ori se întrevede o înțelegere privind eliberarea lor, guvernul Netanyahu, găsește un motiv de refuz. La șase luni după ultima conferință de presă, Netanyahu s-a hotărât să răspundă la întrebările ziariștilor israelieni (presei americane i-a acordat mai multe interviuri). A apărut cu un aer înfumurat, mai tot timpul a vorbit cu o mână în buzunar. După ce a trecut în revistă succesele militare în care și-a accentuat meritele personale, și-a prezentat argumentele pentru extinderea operațiunilor militare în Gaza, obiectivul principal fiind “Victoria totală” cu desființarea hamasului. Ostatecii, subiect mai puțin important.Read more…
Împotriva cultului tinereții – Da, să arăți bătrân e mai bine!
Chinuit de o imagine prea tânără, am decis în sfârșit să arăt bătrân – și în același timp am devenit un antreprenor de succes. După ce am fost obligat de mai multe ori să-mi arăt cartea de identitate la ghișeul de bilete pentru a beneficia de reducerea de senior, am început să bănuiesc că problema era înfățișarea mea excesiv de tânără. Pielea netedă, culoarea sănătoasă a tenului, părul bogat, poate și postura dreaptă, impecabilă, îmi confereau o aură de tinerețe nepotrivită. Acest lucru îi nedumerea pe funcționarii de la ghișeu, care cereau o dovadă irefutabilă a vârstei. Această situație se repeta la orice achiziție de bilete – fie de tren, la muzee sau la alte activități. Datorită unei alimentații echilibrate, unui stil de viață sănătos și activ și, nu în ultimul rând, datorită grijii soției mele iubitoare, arăt considerabil mai tânăr decât ar sugera vârsta mea oficială. Deși, în general, acest lucru este considerat un avantaj, a început să mă deranjeze profund – și am căutat o soluție.Read more…