“Cel care salvează un om, salvează o lume”, spune un străvechi proverb ebraic. “Nu mi-am propus să salvez o lume”, explică Dr. Raz Someh, “tot ce mi-am propus a fost să încerc să salvez un om.”. Acesta este subiectul sensibilului film documentar Precious Life, realizat de fostul comentator politic al Canalului 10 al televiziunii israeliene, Shlomi Eldar. Din această lună filmul este accesibil pe Netflix în Israel. Cu toate că documentarul a fost realizat în 2010, el rămâne la fel de actual și acum, pentru că pacientul este palestinian, iar în eternul conflict din Orientul Mijlociu foarte puține s-au schimbat între timp. Filmul tratează lupta unui înger în halat alb, Dr. Raz Someh, șeful departamentului de Imunologie al spitalului Tel Hashomer, încercând să salveze viața lui unui copil din Gaza, Muhammad Abu-Mustafa. Acesta suferă de o boală autoimună care în lipsa unui tratament adecvat i-ar curma viața, așa cum de altfel s-a întâmplat și cu două din surorile sale.Read more…
Sunt un pensionar trecut de 70 de ani și din 1978, de când am părăsit România nu am participat la vreo demonstrație. Acolo ne scoteau din căminele studenţeşti ca să batem din palme la vizitele “tovarăşului Ceauşescu”. Dar iată că evenimentele și tulburările politice actuale din Israel ne-au scos la demonstraţii, de data acesta îndreptăţite. Mulţimile israeliene care demonstrează împotriva legilor votate în sistem blitz de către noul guvern Netanyahu sunt acuzate, printre altele, de “anarhie”. Iată-ne, pe mine și pe soția mea, doi “anarhişti” care s-au alăturat zecilor de mii de concetăţeni din toate păturile sociale, laici și religioși, care au ieşit în stradă pentru păstrarea democrației în Israel. Vreme de 75 de ani, începând cu Declarația de Independență, Statul Israel a fost și încă este un stat democratic, liberal. De-a lungul scurtei istorii a Israelului, toți liderii ei, începând cu David Ben Gurion – cel dintâi prim-ministru – și continuând cu liderul partidului opoziției, Menahem Begin, au respectat cu strictețe principiul separării puterilor, unul dintre principiile de bază ale sistemelor de guvernare în democrațiile liberale. Read more…
Citind acest titlu să nu vă închipuiţi că am de gând să scriu despre şlagărul cântat de Dalida în duet cu Alain Delon, care ne-a fermecat tinereţea. …Deşi e vorba tot de cuvinte – cuvinte care ne însoţesc viaţa cotidiană. Aş putea să le definesc „cuvinte cheie”, deşi nu au nimic comun cu sensul acestei sintagme care janlonează ideile esenţiale dintr-un text…Deşi chiar sunt cuvinte-cheie, dar nu descuie idei, ci accesul în diferite locuri ale spaţiului online unde sunt stocate (în siguranţă?) informaţiile noastre personale. Combinaţiile acestor „seifuri de informaţii” le cunoaştem doar noi şi… cei care gestionează informaţiile respective (nu ştim cine, nu ştim câţi) şi care ne asigură de confidenţialitatea lor. Suntem încurajaţi să folosim parole cât mai puternice (strong) alcătuite din (cel puţin opt) litere, cifre şi semne speciale, adică succesiuni cât mai absurde, pentru a-i deruta pe eventualii infractori informatici, gata să invadeze intimitatea secretelor păstrate sub zăvorul parolei.Read more…
Dacă eu am 73 de ani, Herman ar trebui să aibă 87-88 de ani. Mi-aș dori mult să mai fie încă în viață. Spre sfârșitul anilor ‘50, când eu de-abia începusem școala, venea la noi, deseori, un coleg de clasă al unchiului meu. Se numea Herman. Seara, după o zi de muncă la serviciu, mergeau amândoi la Școala Medie Nr. 23 (acum, Liceul ”Dimitrie Bolintineanu”), cartierul Rahova, București, pentru a urma cursurile liceale, la seral. Trecând pe la noi, Herman lungea drumul de la casa lui până la liceu. Era îmbrăcat întotdeauna frumos, în contrast cu hainele unchiului meu, mai sărăcăcioase. Eu provin dintr-o familie foarte modestă, iar mama își adusese fratele mai mic din zona Mehedinți, să învețe o meserie. Ce știu este că unchiul meu primise în primii 7 ani de școală bursă de merit pentru că învăța foarte bine, iar bunicul, adică tatăl lui, era foarte sărac și, fără acest ajutor, nu l-ar fi putut ține la școală.Read more…
Pe vremea mea se spunea (o frază care se potrivește oricui și în orice situație) cum că poți scoate omul din România, dar nu poți scoate România din om. Ulterior am ajuns la concluzia că chiar dacă așa stau lucrurile, fraza aceasta nu se potrivește în ceea ce privește limba, întrucât peste tot în lume (și poate mai ales în Israel) românii transmutați pe alte plaiuri încetează treptat de a vorbi limba maternă și se încadrează perfect în mediul cultural-social al noii realități. Iar în cele mai multe cazuri odraslele lor nu vorbesc limba părinților, ceea ce face ca graiul ”strămoșesc” să devină o noțiune cu totul teoretică. Așa se face că limba română nu mai apare pe lista celor 13 limbi cele mai vorbite azi în Israel, și asta în ciuda faptului că aproape 400.000 evrei români au emigrat în Israel de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial și până azi. Toate aceste gânduri mi-au venit în minte în timpul ultimei mele călătorii în România, la un congres în specialitatea mea. În acele zile am avut ocazia să întâlnesc două cupluri, separat unul de altul, și fiecare mi-a oferit o poveste complet diferită, dar amândouă au un numitor comun, lesne de identificat după citirea celor de mai jos.Read more…
Într-un articol recent promiteam că nu voi mai scrie despre rudele mele, dar m-am gândit totuși că merită cunoscută viața unei persoane care a emigrat în Israel din motive cu totul diferite de ale celorlalți veri ai mei. Poate că nu este un caz unic, dar viața acestei verișoare a fost cu totul deosebită, ea amintește de cele din serialele turcești pe care le-am văzut recent. Iată de ce m-am decis să scriu despre viața Cocăi. Nu pot defini exact gradul de rudenie dintre noi. Bunicul meu matern era văr cu tatăl ei și noi am numit-o dintotdeauna verișoară. Am cunoscut-o de când era copil. Eu eram elevă și de fiecare dată când plecam cu mama în vizită la Botoșani treceam şi pe la ei. Era o familie înstărită care locuia pe o stradă cu oameni avuți. Când m-am întors din Transnistria, tatăl ei a fost printre primii care au venit să mă vadă. După 23 August 1944, toată familia s-a mutat la București și de atunci primeam ştiri de la ei doar prin intermediul mamei mele. În 1947, când m-am măritat și m-am mutat la București, am revăzut-o și pe Coca, pe atunci elevă de liceu. Era frumușică și învăța bine, dar nu ştia ce drum dorea să-şi aleagă în viaţă. Spre surpriza mea și a soțului meu, am aflat de măritișul ei precipitat. În clasa a XI-a s-a căsătorit cu un băiat evreu pe care eu nu-l cunoșteam. Era muncitor la o fabrică. Această căsătorie mi s-a părut stranie. Pe noi nici nu ne-au invitat la nuntă. După câteva luni a urmat divorțul. Coca mi-a povestit că soțul ei voia să plece în Palestina, iar ea nu voia să-l urmeze.Read more…
Toată lumea se pricepe la fotbal, femei și mai nou la politică. De o vreme încoace toată lumea e cunoscătoare în ale războiului și strategiei, ale milităriei în general, de când întreaga lume e cuprinsă de febra mistuitoare a eventualei autodistrugeri. Aflat și eu în rând cu lumea, mă dedau la o succintă analiză. Recompunerea strategică a lumii a început odată cu recucerirea Crimeii de către Rusia în 2014, urmată de retragerea precipitată a trupelor SUA și occidentale din Afganistan în 2021. Au mai fost două mișcări strategice importante și anume părăsirea Siriei și Irakului de către majoritatea trupelor americane, respectiv întărirea substanțială a flancului estic al NATO în Europa, mai ales în Polonia, Țările Baltice, Slovacia și România ca un preludiu la războiul din Ucraina. Exportul masiv de arme occidentale spre Ucraina și transformarea armatei Kiev-ului într-o forță armată eficientă, modernă, compatibilă cu forțele NATO a început încă din 2014, fiind accelerată după încheierea acordurilor de la Minsk din 2015. Din declarațiile ulterioare ale fostei cancelare Angela Merkel și ale președintelui Macron reiese clar că aceste acorduri au fost pentru Occident doar un paravan diplomatic pentru înarmarea până-n dinți a Ucrainei pentru susținerea ofensivei acesteia în Donbas, regiune practic autonomă, locuită de populație rusofonă și sprijinită natural de Kremlin. Din comoditate, lipsă de mobilizare și voință politică unitară, SUA și aliații ei occidentali au amânat la nesfârșit intervenția directă împotriva Rusiei în Crimeea. Marea ocazie și practic unica reacție posibilă a survenit odată cu agresiunea deschisă a Rusiei împotriva Ucrainei în 24 februarie 2022. În mod clar, excedat de întărirea Ucrainei și mutarea ei strategică univocă spre Vest, Putin a considerat că atacul este cea mai bună apărare. Din punct de vedere al dreptului internațional, Rusia este agresoare și vinovată de declanșarea unui prăpăd umanitar, ecologic, economic și financiar.Read more…
O verișoară m-a rugat s-o suplinesc câteva ore la supravegherea tatălui ei nonagenar. Îl știam de mică, fiind văr de-al doilea cu mama mea. Îl îndrăgeam mult și cred că și el avea aceleași sentimente pentru mine. În copilărie călătorisem cu el și cu soția sa, cu o mașină mică; îmi fusese rău pe drum și-mi acordase multă atenție și îngrijire, înțelegând starea proastă prin care treceam. M-am simțit ocrotită ca de părinții mei. Mai stătusem cu el câteva ore, cu o lună în urmă, când încă era doar suferind; am vorbit mult și mi-a depănat amintiri din tinerețea lui, pe care le știam doar parțial, dar atunci nu se agravase boala. Aparținătorul direct, fiica sa, alesese varianta des întâlnită în România în astfel de cazuri, de a da spitalului semnătură pe propria răspundere pentru externarea sa într-o stare de sănătate nu tocmai bună. Cum se mai spune, a luat bolnavul acasă, ca să moară ”pe perna lui”, cum își doresc mulți dintre cei care își simt sfârșitul aproape. În acea zi, 15 martie 2022, trebuia doar să-l supraveghez, să urmăresc continuitatea arderii unei lumânări și să-i umezesc din când în când buzele cu apă. Nu mai vorbea, ci doar gemea. Gemetele și chemarea mamei sale erau singurele semne pentru mine că încă trăiește, dar erau și momente fără gemete, când semnul de viață era doar mișcarea sacadată a sternului. Am înțeles atunci că lipsa geamătului nu înseamnă că nu mai există durere, ci că bolnavul nu mai are energie suficientă ca să scoată vreun sunet. ”Deci, doar de la cei vii vin toate gemetele lumii!” mi-am spus în gând. Și am mai adăugat: ”Dar există un singur moment în care voi ști că nu mai suferă, acela în care voi afla, în vreun fel anume, că nu mai e în viață.”Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
