Strul, Ștrul, Srul

Citeam zilele trecute articolul “Dezertorul” Ițic Ștrul. Comentarii pe marginea nuvelei lui Liviu Rebreanu; autor: Andrei Corbea-Hoișie. Articolul – apărut în Revista de Istorie a Evreilor din România, editura Hasefer 2020, (pg. 219-227), cu titlul “Discurs și violență antisemită în România modernă”, editor: Adrian Cioflîncă – analizează relevanța uneia dintre cele mai cunoscute nuvele ale prozatorului român Liviu Rebreanu, “Ițic Ștrul, dezertor” din perspectiva momentului istoric de după Primul Război Mondial, moment când evreilor din România li s-a acordat în mod colectiv cetățenia română. Umanitatea profundă a evreului simplu, care nu înțelegea de ce societatea românească l-a respins, se află în conflict cu prejudecăți antisemite, brutale și, în cele din urmă, criminale. Materialul, expus cu deosebit profesionalism, îmi era bine-cunoscut. Dar și nuvela-mi era bine-cunoscută. Pentru mine, Strul, ea a reprezentat o tentație pe care nu mi-am refuzat-o. Chiar dacă în liceu, nuvela n-a fost prevăzută în programa de învățământ, eu deja o citisem.Read more…

Bucuria de a dărui bucurii

Îmi plac foarte mult oamenii care fac ca lucrurile să pară ușoare. Nu sunt foarte mulți, dar ei au puterea să-ți arate că, bătând din palme și fluierând, lucrurile pot fi duse la un bun sfârșit care, uneori, este chiar magistral. Ei trag după ei pe mulți alții, îi găsesc pe cei capabili să-i ajute, coagulează idei și metode și insuflă credința că totul este posibil. Ei sunt oamenii care îmbrățișează principiul drag mie, conform căruia „dacă dorința e destul de puternică, se va găsi o cale”. Un astfel de om este Alexandru Badea, tenorul născut la Oradea, cu o carieră splendidă în Europa și în lume, care din 2016 este directorul artistic al unui unui festival orădean de mare succes, ajuns anul acesta la a cincea ediție. Festivalul se bucură de prezența, an de an, a unor mari personalități ale vieții culturale europene, sub cupola unor evenimente de cea mai înaltă calitate. Iată-ne, pentru câteva seri magice de vară, din nou în sala Teatrului Regina Maria din Oradea, spectatorii obișnuiți ai acestor momente de grație, oferite prin Festivalul European Music Open, căci așa l-a numit talentatul tenor. Read more…

Sportivi evrei de top din România. O descoperire extraordinară

Nu am fost surprins de reacțiile stârnite de articolul meu precedent, deși, printre altele, mi s-a amintit de un alt mare reprezentat al etniei noastre în sportul de tenis de masă, pe care pur și simplu l-am uitat și nu sunt mândru de eroarea mea. Este vorba desigur de marele campion Nicu Naumescu și nu am nici o scuză, în special deoarece în timpul scurtei mele cariere la România Liberă, i-am luat un interviu în cursul căruia el m-a tratat cu respect și prietenie, deși eram încă un puști, “verde” în meserie. Mă întreb și acum de ce m-au ales tocmai pe mine și nu pe Angelica Rozeanu, care era și ea reporteră la ziar, și care or fi fost relațiile dintre ei. Atâta știu că am fost trimis să-l văd și să scriu despre el, ceea ce am și făcut cu mare mândrie. Dorind să îmi completez cunoștințele, am început să scormonesc prin arhivele Internetului ca să aflu tot ce se găsește despre marele campion, cel care a reprezentat România la numeroase turnee naționale și internaționale, inclusiv un număr de campionate mondiale, înainte și după războiul mondial.Read more…

Preotul, doctorul, Dragoș, un IMS și o împărtășanie

Mitru Ghiriti, secretarul Consiliului Popular din Gherța Mică, a avut o idee bună când a pus televizorul din sala de ședințe a primăriei în geam, astfel că puteam să vedem programele de pe verandă. Aici se strângea intelectualitatea satului să urmărească împreună câte un meci de fotbal. Preotul Nichifor Nicolae, originar din Oltenia, era suporterul echipei de fotbal Universitatea Craiova; Stanislav Petre, inginerul agronom, originar din Timișoara, era suporter al Politehnicii Timișoara; echipa preferată a tehnicianului veterinar, Dragoș Vasile, și a lui Mitru, secretarul, amândoi localnici, era Olimpia Satu Mare, iar eu, doctorul, susțineam Universitatea Cluj. În afara meciurilor de fotbal, vizionam împreună și filme, având astfel ocazia să le discutăm. Mai vorbeam de noutățile din sat, de politică – cu precauțiile din acea perioadă – și din când în când gustam și câte un pahar de pălincă. Într-o duminică după masă, când se transmitea partida dintre U Cluj și U Craiova, foarte importantă atât pentru preot, cât și pentru mine, a sosit în un om al bisericii, foarte agitat. – Domn’ părinte, Zoltán Csapós e pe patul de moarte și trebuie să veniți să-i faceți împărtășania. (Era singurul maghiar din sat, fusese contabilul CAP-ului și era căsătorit cu Mărioara lui Handru.) – Dar Zoltán e catolic, cum să-i fac eu împărtășania? – întrebă părintele.Read more…

Ascultând clopotele de la Omiš

Când am auzit prima oară dangătul clopotelor din Omiš mi-am amintit de o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă. Cineva l-a întrebat pe fiul meu, care pe atunci avea vreo cinci-şase ani, ce voia să se facă atunci când va fi mare. „Clopotar” a răspuns acesta uimindu-ne pe toţi, deopotrivă. „De ce tocmai clopotar?” „Pentru că-mi place foarte mult cum sună clopotele”, a fost explicaţia băieţelului care peste ani avea să absolve muzicologia. Dangătul clopotelor din Omiš, reverberate de stâncile la poalele cărora este pitit orăşelul, m-a fermecat din seara în care am sosit şi până în dimineaţa plecării către casă. Clopotele băteau în zori, la amiază şi seara, iar în zilele de duminică de mai multe ori, chiar şi târziu. Începea clopotul uneia dintre biserici (după o ordine pe care nu am putut s-o descifrez) şi i se alăturau, pe rând, clopotele celorlalte patru, într-un canon încântător. În fiecare zi pe care am petrecut-o în pitorescul orăşel croat – aşezat pe o palmă de loc, străbătută de râul Cetina şi încadrată între stâncile maiestuoase şi de ţărmul nisipos al Mării Mediterane – ciuleam urechile pentru a intui dangătul clopotelor, încă înainte de a începe….Read more…