Urări de bine pe hârtie. Scurt istoric al felicitărilor

De când există oameni pe pământ, ne dorim să ne putem exprima gândurile şi mai ales sentimentele, într-un mod cât mai agreabil posibil pentru cei din jur, vrem să ne asigurăm că persoanele importante pentru noi sunt cât se poate de convinse că nutrim gânduri pozitive şi frumoase în ce le priveşte, le vrem binele, le urăm fericire, noroc, sănătate şi aşa mai departe. Şi tot de când lumea ne pare rău că gândurile frumoase, formulate cu atâta atenţie şi grijă, se vor disipa fără urmă concretă, de durată, după ce le-am rostit. Dintotdeauna simţeam nevoia, noi, oamenii de pretutindeni şi de oricând, să descoperim un mod de a opri timpul în momente speciale, sau măcar de a imortaliza acele cuvinte inspirate care s-au închegat după multă contemplare şi repetate încercări de a ne deschide sufletul în faţa celor dragi. Se spune că aşa a luat fiinţă poezia…Dar nu toţi suntem capabili să ajungem la această măiestrie a artei cuvintelor. În acest context chiar strămoşii noştri mai puţin versaţi într-ale poeticii, dar care voiau să dea o formă perceptibilă ideilor, voiau să-şi exprime sentimentele în vorbe, trebuiau să se mulţumească cu câte o felicitare rostită în momente-cheie ale existenţei.Read more…

Urări de bine pe hârtie (II). Cărţile poştale

Cărţile poştale au un istoric mai scurt şi oarecum mai puțin impresionant ca felicitările clasice (mai spectaculoase: o foaie împăturită, cu mesajul personal în interior, cu imagini, culori şi ornamente, trimisă într-un plic). Din câte ştim acest suport de comunicare există doar din secolul XIX şi s-a născut din considerente pur economice: serviciile poştale percepeau taxe mult mai reduse pentru o singură bucată rectangulară de carton, decât pentru corespondenţa expediată în plic. Iar când cineva dorea să transmită doar un mesaj scurt, fără detalii personale, nu avea neapărată nevoie de toate avantajele unei scrisori – la preţul pe măsura ofertei. Oficialităţile din diferite ţări și perioade istorice au promovat cu sârg cărţile poştale. Mesajul era scris direct pe bucata de carton, la început pe verso, primele cărţi poştale fiind neilustrate, iar odată cu apariţia ilustratelor, textul a ajuns într-un chenar alături de adresa destinatarului. Acest tip de corespondenţă era incomparabil mai uşor de cenzurat. Aşa s-a întâmplat că uneori cartea poştală a fost singura modalitate permisă de a comunica cu cei dragi, de exemplu în cazul soldaţilor de pe front sau al celor închişi în tabere de muncă sau de reeducare. Read more…

Şoah la Satu Mare. Mormântul Adelei Lindenthal şi un puzzle de istorie familială

Luna trecută un evreu sătmărean mi-a transmis rugămintea unei cunoştinţe din Israel de-a afla data decesului şi înmormântării a unei anume Adél Lindenthal, menţionându-se faptul că a fost înmormântată în cimitirul catolic din Satu Mare, după 1966. La început nu mi-a fost dezvăluită identitatea solicitantului din Israel. Mi-am amintit că întâlnisem numele Adélei Lindenthal în cercetările mele anterioare privind istoria evreilor sătmăreni, în contextul Holocaustului. Într-adevăr ea figura ca martor în Procesul Ghetourilor din Nordul Transilvaniei, din 1946. Din documentele procesului am aflat că la sfârşitul lunii februarie 1944 Adél Lindenthal a adoptat o fetiţă evreică de optsprezece luni, pe nume Anna Goldfinger. Mama ei, Ibolya, a decis s-o dea spre adopţiune, după ce a aflat că tatăl, Tibor Goldfinger, dispăruse cu batalionul evreiesc de muncă în ianuarie 1943, la Cotul Donului. Ibolya dorea să-şi pună la adăpost fiica de evenimentele care se prefigurau în primăvara lui 1944. Adél s-a îngrijit cu multă dăruire de fetiţă şi în mai 1944, văzând că evreii sătmăreni au fost adunaţi în ghetou şi începuse deportarea lor, a decis să plece cu fetiţa la Budapesta,Read more…

O felie de realitate americană aşa cum o văd eu

Tartarin din Tarascon (din scrierea cu același titlu a lui Alphonse Daudet) a remarcat, fără vreo explicație, că “prințul“ de Muntenegru cunoștea în detaliu numai partea de nord a urbei. (Tartarin a avut mai târziu explicația – fereastra celulei în care acesta a fost închis avea vedere spre nord. Asemenea prințului, fiecare dintre noi cunoaște și eventual înțelege acea parte a realității cu care interacționează. Pentru mine mediul înconjurător al ultimilor 20 de ani a fost orașul New York. Ceea ce m-a frapat la sosire au fost prețurile la alimente, mai mici sau mult mai mici ca în Israel. Desigur diferențele nu s-au păstrat. Alt aspect – pe atunci cetățeanul de rând era în siguranță ziua/noaptea atât pe străzi, cât și în transportul în comun. Situația s-a deteriorat mult, iar cursul descendent continuă, criminalitatea / delicvenţa fiind în creștere. Măsurile inadecvate, ineficiențe ale primarului actual, democratul di Blasio, nu se compară cu cele ale predecesorilor săi – independentul Bloomberg, iar înaintea acestuia republicanul Giuliani – de departe cu cele mai bune rezultate legate de ordinea publică.Read more…

Amintiri despre primul meu Seder

Pesah la noi însemna azimă ronțăită toată săptămâna și, mai ales, supă cu găluște de pască. Nu mi-aduc aminte să fi făcut un Seder cum scrie la carte, dar cred că ne așezam în acea seară la masă și mâncam supa și probabil și altele. Dar atât eu cât și fratele meu, chiar de pe la 9-10 ani, știam totul despre Seder Pesah. Bunica mea avea o Hagada în ebraică și maghiară, cu poze. Am și acum în fața ochilor desenul cu platoul de Seder, unde era locul fiecărui fel și cum ambii eram mari cititori, cred că am citit și recitit Hagada de multe ori, deci știam întrebările puse de mezinul familiei, toată povestea ieșirii din Egipt, ba chiar și poezia cu iedul. Cam acesta a fost background-ul nostru când, să fi avut eu 13 ani și fratele meu 15, într-o seară, înainte de Pesah, tatăl meu ne-a spus că suntem invitați de o cunoștință de-a lui, domnul Hugo Sternberg, la masa de Seder. Ne-a atras atenția că dânsul este evreu religios, deci Sederul se va desfășura conform prescripțiilor. Am fost bucuroși, deoarece era pentru prima oară când participam la așa ceva. Read more…

Nu toate poveștile pot adormi copiii…

Se pare că odată cu trecerea timpului a-ți schimba modul de gândire și tipul de conotații devine ceva foarte greu, dacă nu imposibil, de realizat. De fiecare dată când mă gândesc la Corona (și, închipuiți-vă, mă gândesc îndeajuns de des!) amintirile mă îndreaptă spre ”Dragoste în vremea holerei”, celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez. Așa cum insinua Marquez, în vremuri de restriște relațiile umane capătă de multe ori în mod paradoxal o turnură pozitivă, făcând loc unor sentimente bine ascunse sau refulate de-a lungul timpului, iar obligativitatea traiului în comun, impus de împrejurări, poate duce – pe neașteptate – la o mai bună înțelegere, o mai bună cunoaștere a celuilalt, cu alte cuvinte, la întărirea unei fundații spirituale cu consecințe pozitive. Probabil, dar nu întotdeauna.Read more…

Un cronicar clujean al Holocaustului – Olga Lengyel

Olga Lengyel s-a născut în 1908 la Cluj, care făcea parte atunci din Imperiul Austro-Ungar. A fost fiica unui cunoscut industriaș evreu, Ferdinand Bernat-Bernard, director al minelor de cărbune din Transilvania. Mama s-a numit Ileana (Ida) Legman. Ȋntr-un interviu pe care l-a dat după război, Olga a admis că familia ei era foarte liberală, religia nu era un subiect important în familie. Cauza a fost probabil că familia era mixtă din punct de vedere religios: tatăl era evreu, iar mama, nu. A învăţat la Liceul Marianum din Cluj, unde a fost colegă de clasă cu mama mea, Eva. Un timp a studiat literatură și geografie la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj. După ce s-a căsătorit cu Dr. Lengyel Miklos (1896-1944), a început să se intereseze de medicinăRead more…

Aprilie 1944. Drumul din Transnistria la Botoșani

E luna aprilie 2020, în plină pandemie de coronavirus și stau în casă. Am timp berechet să mă gândesc la viața mea actuală și la cea care a trecut. Mă gândesc la viața mea ca la un vis și nu-mi vine să cred că eu am fost acea tânără de douăzeci de ani care a scăpat cu viață din deportare și care a îndrăznit să plece pe jos din ghetoul Djurin spre România. Armata sovietică a venit într-o sâmbătă. La început au venit căruțe cu soldați prost îmbrăcați și fără arme grele – ei doar tatonau terenul. Iar a doua zi, duminică, au venit cei mult-așteptați. Credeam că s-a sfârșit războiul. Era sfârșitul lunii martie 1944 și sfârșitul războiului era încă departe! Chiar în acea zi a fost un bombardament german. Evreii, fericiți că au scăpat cu viață, au ieșit din case și mulți au fost omorâți. Noi nu eram printre ei, pentru că mama, temătoare, nu ne-a lăsat să ieșim – ca acum în pandemie. Mi-amintesc că în timpul bombardamentului ne-a pus mie și surorii mele o pernă pe cap și s-a așezat pe ea ca o cloșcă, să ne apere. Read more…

Uriașul din bucătărie

Întotdeauna m-am întrebat cine-l botezase Fram. Pe frigider, nu pe urs. M-am gândit mereu că cel care-l botezase dăduse dovadă de mare gingășie, sensibilitate și bunătate. Să dai numele unui urs dintr-o carte pentru copii unui frigider! Mare, alb și aducător de confort. Și noi aveam acasă un Fram de culoare crem, pe care bunică-mea așezase un macrame cu motive complicate. Când deschideai și închideai ușa, trebuia să ridici cu o mână colțul macrameului, să nu-l prinzi din greșeală înăuntru. Eu nu prea aveam curaj să mă apropii de el. Avea un mâner lung, mare și metalic, pe care trebuia să-l smucești ca să-l poți deschide. La fel și la închidere, ușa trebuia trântită tare, altfel rămânea întredeschisă. În plus, circulau tot felul de povești despre copii care se ascunseseră în frigider și fuseseră găsiți morți după câteva zile de căutări. Când am mai crescut, ai mei l-au înlocuit pe bătrânul Fram cu ultimul răcnet în materie de frigidere: un Minsk mare, alb și cu congelator. Am învățat primele litere chirilice silabisindu-i numele: Мінск.Read more…

Frânturi de Amintiri: Israel [partea a doua] Muzica și Filatelia

Era în 1977. Trecusem prin două locuințe închiriate. De fiecare dată gazda putea să întrerupă contractul. Trebuia să ne luăm inima în dinți și să cerem un împrumut de la Sochnut ca să ne putem stabili într-o locuință definitivă. Eram la începutul carierei noastre în Israel și ne temeam că nu vom face față. Dar cei veniți înaintea noastră ne încurajau, spunând că numai așa vom putea avea locuința proprie. Am ales o locuință într-un bloc aflat în construcție; trebuia să fie gata peste doi ani.La Tel Aviv, în Centrul Dizengoff, era un mare magazin de instrumente muzicale, cu o sală întreagă destinată numai pianelor și pianinelor. De fiecare dată când eram prin preajmă intram și cântam câteva note la fiecare. Vânzătorul spera să ne convingă să cumpărăm. Eu mă delectam cu pianele Steinway, Yamaha, Blüthner, Kawai, Bechstein… Ani de zile aveam obiceiul să intrăm în magazinul cu piane. Într-o zi, plimbându-ne printre piane, vânzătorul ne-a întrebat ce dorim. Noi am răspuns că ceea ce dorim nu putem cumpăra. Atunci el ne-a arătat un pian Yamaha nou, dar care fusese expus ca reclamă un an întreg și de aceea se vindea la preț redus cu peste 50%. Avea numele Yamaha scris cu litere de-o șchioapă, dar asta nu ne deranja. În scurt timp pianul a fost adus în locuința noastră. Îl avem și acum. Eu continuam să exersez și mi-am găsit o profesoară din Rusia. Copiii au învățat și ei, dar nu aveau mare talent și în scurt timp au renunțat. Și nepoții au luat lecții. Uneori cântam împreună cu Eva.Read more…

Adevărul doare, dar vindecă!

Am ezitat până acum să comentez despre situația din America de Nord (USA si Canada), după moartea tragică a lui George Floyd, dar cred că este momentul să spunem adevărul, în ciuda faptului că unora le va fi greu să-l digere! Aş vrea însă, să încep, prin a preciza că moartea unui om, în orice situație, este un eveniment tragic, pentru familia sa şi pentru întreaga comunitate. Cele ce s-au petrecut cu George Floyd nu ar fi trebuit să se întâmple, iar politiştii în cauză – dacă vor fi găsiţi vinovaţi în instanţă – trebuie pedepsiţi cu toată asprimea impusă de lege! Am să adaug însă că deşi de peste 45 de ani îmi împart timpul între Canada şi SUA, şi am fost destul de activ în cauze politice şi sociale precum şi în presă – pe ambele latituduni ale continentului – ideea că mai există rasism OFICIAL integrat în societate, in special împotriva negrilor şi minorităţilor, nu este ceva cu care am avut de-a face. Situaţia cu decedatul George Floyd este mult mai complicată decât ceea ce citim în presă şi cred ca este momentul să fie cunoscută. Înţeleg că anumite persoane cu idei preconcepute vor fi deranjate chiar indignate, dar, ca în multe alte ocazii, adevărul doare însă vindecă! De fapt cine a fost George Floyd?Read more…

David redivivus

De multe secole persistă ideea preconcepută că evreilor le place cartea, dar nu sunt buni la practicarea sporturilor. Ei bine, ca orice idee preconcepută, și aceasta s-a dovedit greșită. Sportul de performanță cere nu numai aptitudini fizice și talent, dar și judecată (“mens sana in corpore sano”), ambiție și devotament. Biblia povestește cum David l-a învins pe Goliat. Uriașul Goliat, care era înalt de vreo trei metri și lupta în armata filistină era convins că nimeni din armata israeliților condusă de regele Saul nu va îndrăzni să lupte cu el. Tânărul israelit, David, a acceptat însă provocarea și dintr-o singură lovitură cu praștia, l-a omorât și i-a tăiat capul. Altă poveste care demonstrează că la sport contează nu numai aptitudinile fizice ci și judecata, este fabula lui Esop, în care broasca țestoasă a câștigat întrecerea cu iepurele. Uneori evreii înșiși au propagat aceste idei preconcepute. Scriitorul evreu britanic Howard Jacobson spunea că atitudinea lui față de sport este simplă: evreii nu îl practică. Bineînțeles că nu are dreptate.Read more…

Pe urmele unei parabole

Pentru a evidenția cu ușurință punerea în relație a elementelor necunoscute cu cele cunoscute (care alcătuiesc parabola) dezvoltarea subiectului ce urmează este realizată utilizând scenete, a căror succesiune s-a făcut gradat. Sceneta întâi: Eva, prima doamnă biblică Redau textul biblic, respectiv crearea primei femei, cu intenția de a introduce anumite noțiuni de interes: Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu şi … a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om ( Gen 2:21-22). Sceneta a doua: premiere medicale pe scena biblică. Citind printre rânduri textul anterior, se remarcă trei noțiuni medicale distincte: narcoza, chirurgia plastică și clonajul…Read more…

Un oraș pentru eternitate

Trebuia să-mi omor timpul vreme de o oră până la o întâlnire cu un coleg în Ierusalim. Am intrat în cofetăria “Marțipan”, situată în fostul cartier german, mai bine zis al Templierilor, unul din cartierele pitorești din capitală. Cunoșteam cofetăria, o vizitam des pe vremea rezidenției. De cum am intrat în local, privirea mi-a fost atrasă de un preot franciscan în hainele tradiționale ale ordinului, stând la o masă cu o cafea în față. M-am așezat la masa de vizavi, nu puteam să-mi iau ochii de la el. Nu mai văzusem preot franciscan în haine bisericești stând la o cafea, nici măcar în Italia. Privirea mea mea iscoditoare i-a atras atenția. Într-o ebraică corectă mi s-a adresat: – Mă cunoști de undeva? – Nu, i-am răspuns rușinat, doar că n-am mai întâlnit un preot îmbrăcat în haine tradiționale într-o cofetărie. M-a invitat la masa lui. – Giacomo, s-a prezentat, sunt preot la Mănăstirea Sf. Salvator. – De unde știi să vorbești atât de bine ebraica? – Am învățat ebraica întâi în cadrul institutului unde am studiat. Sunt de trei ani în Israel, doi ani am luat ore particulare cu o profesoară deosebită. Îmi place limba aceasta.Read more…

Soarta kibuţului Vojo Nova din URSS

În mai 1920 un grup de evrei au format o organizație clandestină menită să apere populația evreiască din Ereț Israel. Ea a primit numele de Kibuț Secret. Totul era absolut secret, chiar și locul unde se afla baza lor, în kibuțul Kfar Ghiladi din nordul Galileii. Organizația fiind secretă, membrii nu notau nimic în scris. Nu existau organe de conducere, atât ierarhia, cât şi gradele erau inexistente. Hotărârile erau luate prin vot unanim – care e greu de obținut. Multe din acțiunile membrilor Kibuțului Secret au fost criticate de către conducerea populației evreiești din Palestina. Problema cea mai gravă o reprezentau relațiile internaționale ale unor membri. În primăvara anului 1926, o delegație din Gdud Haavoda a plecat în vizită în Uniunea Sovietică. Tocmai atunci URSS se afla în mijlocul unei campanii anti-sioniste. Șohat și Elkind aveau legături cu sovieticii. Ei au cerut să fie afiliați la Comintern, iar în schimb sperau ca URSS să-i sprijine financiar la achiziția de arme. În URSS s-au întâlnit cu oamenii agenției de spionaj GPO (predecesoarea NKVD). Ei cerut Uniunii Sovietice să sprijine „înființarea unui stat evreu comunist în Ereț Israel”. Read more…

A saluta sau a nu saluta? Aceasta-i întrebarea.

Zilele trecute m-a sunat o prietenă, cu panică şi mâhnire în glas şi întrebarea ei suna cam ca titlul de mai sus. Mi-a povestit că la sfârşit de săptămână a mers să-şi viziteze mama într-o altă localitate, iar cum a ieşit din supermarketul de acolo, cu masca pe faţă şi cu o eşarfă înfăşurată în jurul capului, ca eventualele particule (posibil contaminate) din aer să nu-i ajungă în păr, a dat nas în nas cu un coleg de serviciu, un familist liniştit, foarte harnic, considerat sursă de informaţii şi ajutor de nădejde (prin urmare îndrăgit şi respectat) – cu braţul petrecut strâns în jurul taliei unei roşcate cu forme îmbietoare… şi care părea cu vreo 20 de ani mai tânără, decât soţia respectivului, şi „nu semăna nicidecum nici cu copiii familiei” (de altfel băieţi cu toţii). Cum stătea ea acolo împietrită, cuplul a trecut pe lângă ea fără să-i acorde nicio atenţie, amândoi şi-au pus măştile pentru a intra în magazin, dar nu înainte de a-şi da un pupic. Pe ea, prietena mea, n-au băgat-o în seamă, cel mai probabil masca şi eşarfa au făcut-o de nerecunoscut pentru colegul cel familist şi atât de respectat, şi ea mă întreba acum, dacă ar fi trebuit să-l salute sau nu. Iar pe mine m-a pufnit râsul. Abia am putut să-i explic că nu râdeam de dilema ei, nici de situaţia în sine, ci de faptul că mi-am amintit de o scenă similară, când cică împărăteasa Eugenia, soţia lui Napoleon al III-lea, s-ar fi prefăcut că nu-şi recunoaşte fostul duhovnic, pe Marie-Bernard Bauer, care i-a ieșit în cale, la braţ cu o frumoasă dansatoare, mult mai tânără.Read more…

Evreimea maghiară între un trecut măreț și un viitor incert

Despre acest subiect sensibil, polemic și vast s-au scris enciclopedii, studii academice și universitare, doctorate și masterate, s-au dat mii de interviuri de către personalități științifice, istorici, media, s-au organizat sute de colocvii și simpozioane diplomatice și istorice simandicoase. Fără a avea nici o pretenție de specialist în domeniu, voi încerca să rezum și să sintetizez pentru cititorii noștri câteva date și repere de bază legate de acestă temă uriașă, neelucidată pe deplin, echivocă în multe privințe. Acest survol rezumativ, exclusiv jurnalistic nicidecum academic, va conține patru episoade: Trecutul zbuciumat, Holocaust, Comunism, respectiv Prezentul miraculos și concluzii aproximative în fiecare dintre episoade. Pentru început, fără multe date și amănunte, vom trece în revistă schematic trecutul zbuciumat al acestei minorități europene de excepție, care a adus o contribuție majoră nu numai la istoria Ungariei, ci și la cea a Europei și a lumii, prin personalitățile de excepție provenite din sânul ei.Read more…

Evreimea maghiară între un trecut măreț și un viitor incert (II) Holocaust

Despre holocaustul evreimii maghiare au apărut lucrări de anvergură ale unor reputați istorici, biografi, intelectuali de marcă, filme documentare și artistice de mare valoare, opere literare de excepție. În raport cu operele unor uriași ai spiritului uman precum Randolph L. Braham (originar din Dej), renumit istoric american, Elie Wiesel (originar din Sighet) – distins cu premiul Nobel pentru pace, Kertész Imre – distins cu premiul Nobel pentru literatură, Stark Tamás sau Pach Zsigmond Pál, modestele mele notații sunt doar o succintă trecere în revistă a acestei megatragedii unice, chiar în rândul holocaustului general european, bineînțeles cu concluziile personale pe care le-am considerat necesare. Megatragedia a fost unică în primul rând pentru că o parte a lichidării fizice a evreimii a avut loc într-o țară neocupată de trupele naziste (până la 19 martie 1944). Reamintesc carnagiul de la Kameneţ-Podolsk, de pe teritoriul actualei Ucraine, unde cca. 18.000 de evrei apatrizi sau refugiați au fost măcelăriți de autoritățile horthyste, execuțiile a cca. 1000 de evrei în cursul campaniei de reocupare a Voivodinei (Serbia de azi), ambele în 1941. În al doilea rând, după intrarea trupelor naziste în Ungaria, regimul lui Horthy nu și-a pierdut integral suveranitatea, ocupația germană având mai mult un rol strategic de organizare a apărării în adâncime, sub presiunea victoriilor sovietice și a apropierii frontului.Read more…

Însemnările unui filatelist meloman Franz Liszt

Franz (Ferenc) Liszt s-a născut în 1811 la Doborján (Ungaria), azi Raiding (Austria). Adam Liszt a fost în serviciul prinţului Nicolas Eszterházi. Palatul din Eisenstadt a fost vizitat de mulţi muzicieni celebri. Adam Liszt era un violoncelist amator talentat. Franz a început să compună la opt ani şi primele lui apariţii ca pianist au fost la Sopron şi Pozsony (azi Bratislava). Tânărul pianist i-a impresionat pe magnaţii unguri, care au strâns bani pentru a-i sprijini educaţia muzicală. Tatăl l-a luat pe Franz la Viena, pentru a primi lecţii de pian de la Carl Czerny, un fost student al lui Beethoven. Băiatul a primit şi lecţii de compoziţie de la Antonio Salieri, directorul muzical al Curții Vieneze. Read more…