Prezentul articol are ca obiect avioanele supersonice de luptă din generația a 4-a și a 5-a, produse în Europa, Israel, Statele Unite, China și Coreea. Sunt avioane de luptă cu două motoare și aripă variabilă. Ele există în trei variante: de luptă și bombardament, interceptor și pentru apărare antiaeriană. Au fost dezvoltate și construite de un consorțiu format din British Aerospace, MBB din Germania și Aeritalia. Primul zbor în a fost în 1974. Au fost construite 990 de aeronave Tornado. Este utilizat de cele trei țări partenere și de Arabia Saudită. A fost folosit în Războiul din Golf, în Bosnia, Kosovo, Irak, Libia, Afganistan, Yemen și Siria.Read more…
În acest articol voi povesti despre locuri, oameni şi întâmplări din Ploieştiul meu natal.M-am născut și am trăit primii patru ani de viață în clasica clădire construită de arhitecții Socolescu. Hotelul a aparținut tatălui meu, Avram Toivi, până în anul 1940, când a fost “confiscat” ilegal de legionarul Davidescu și am fost nevoiți să ne mutăm cu chirie. În toamna anului 1944, revenind în oraș, am privit uimiți clădirea avariată de bombele americane. În timpul războiului, când bombardierele americane se apropiau de Ploiești, germanii emiteau o ceață densă asupra orașului menită să mascheze rafinăriile. Americanii bombardau la întâmplare, transformând o mare parte din locuințe în ruine. Orașul era plin de afișe în culori: „Marii noștri aliați: Stalin, Churchill și Roosevelt”. În anii comunismului, ruina a fost demolată și în locul ei s-a clădit noul centru administrativ orășenesc, poreclit “Casa Albă”.Read more…
În mod interesant, după ce atât părinţii mei, cât şi Egon s-au concentrat asupra dezvoltării profesionale, întâlnirile dintre familiile noastre şi vizitele în atelierul artistului s-au rărit. Tata a urcat în ierarhia universitară ajungând la cel mai înalt nivel (profesor universitar şi şef de catedră), mama şi-a finalizat studiile şi a ajuns tot cadru didactic universitar, eu am terminat liceul şi am intrat la facultate. Egon muncea cu râvnă şi încrâncenare, căutându-şi stilul propriu, original, în sculptură. concentrat pe ceramică, apoi pe cioplitul în piatră şi mai apoi pe sculptura în bronz. Îi priveam cu admiraţie munca şi-l ascultam vorbind despre creaţiile sale. Uneori dădea glas optimismului şi speranţei, alteori nemulţumirii şi frământărilor. Prima expoziţie personală de anvergură a avut loc în 1973, în sălile Galeriei UAP din Cluj, şi a dezvăluit fără echivoc inconfundabilul „stil Lővith”, uimind spectatorii şi câştigând sufragiile criticii. La fiecare vernisaj, Egon îşi invita prietenii, din toate perioadele vieţii şi toate categoriile sociale, astfel încât aceste evenimente, dincolo de sărbătorirea artistului, erau şi prilejuri de revedere a oamenilor dragi de demult pe care – din varii motive – nu-i mai întâlnisem. Luna iunie 1999 a fost tragică pentru ambele familii. S-au stins din viaţă, la o diferenţă de doar câteva zile, mai întâi tatăl meu (brusc, în câteva minute) şi apoi, în urma unei boli îndelungate, Margot, soţia iubită, muza şi stâlpul vieţii lui Egon. Durerea acestor pierderi ne-a făcut să ne apropiem din nou.Read more…
În clădirea unui prestigios liceu orădean, aflată chiar în spatele teatrului, în fiecare vineri seara, între ora șase și ora opt, se întâlnesc niște oameni, într-o sală de clasă care devine pentru scurt timp sediul Clubului orădean de engleză. Clubul nu este menit învățării ci exersării, nu sunt lecții de tip clasic și totuși sunt excelente lecții de engleză. Ce este asta și cum se desfășoară totul, vă veți. Acest club este cel mai bun exemplu al unor oameni obișnuiți care s-au organizat fără ajutorul unor autorități administrative, fără regulamente rigid încadrate în legiferări sterile, doar cu voința și priceperea lor, și desfășoară o activitate dragă lor, benefică și interesantă, dedicându-se unor idei care îi reunesc pentru două ore săptămânale de prietenie reciprocă și devotament față de limba engleză. La întâlnirile săptămânale participă un grup eterogen ca vârste și ocupații – tineri, unii elevi sau studenți, dar și oameni maturi, unii retrași deja din activitate.Read more…
Dacă nu mă înșel, era în vara lui 1957. Familia unchiului meu, rămasă în Soroka copilăriei tatălui meu (pe vremuri URSS, azi Republica Moldova), primise aprobarea să ne viziteze la București. Personal m-am bucurat foarte mult, pentru că era prima ocazie de a-i cunoaște, dar mai ales eram dornic să mă întâlnesc cu vărul meu primar care purta exact același nume ca mine. Garik (așa îl strigau părinții) era un copil simpatic, vioi, plăcut la vedere. Singurul obstacol în calea unei legături, fie ea superficială, era bariera limbii. Garik vorbea bineînțeles rusește, înțelegea oarecum o discuție în idiș, dar poseda în bagajul său lingvistic doar câteva cuvinte în românește. Îi plăcea să se uite în jur, comenta tot ce vedea cu părinții și cu tatăl meu (alt vorbitor de rusă literară), dar eu mă descurcam cu greu cu puținele fraze pe care le puteam construi în limba lui Cehov și Tolstoi.
Cam la o săptămână de la întrunirea familiei, la masa de seară, Garik a așteptat să poată lua cuvântul, s-a uitat în jur, și a exclamat:”Как у вас, так и у нас”. Într-o singură frază, un băiețel de nici 10 ani concretizase o situație pe care doar o bănuiam, dar care foarte repede s-a dovedit corectă.Read more…
Părinții mei erau plecați de câteva săptămâni și în curând avea să se afle că fugiseră. Era timpul să dispar pentru o vreme de pe ecran. Mi-am petrecut o parte din vacanța de vară într-o tabără de pionieri. De data aceasta am plecat la Moneasa, o stațiune care pe ungurește se numea Menyháza, ceea ce s-ar putea traduce prin „Casa din cer”, sau „Casa din rai”. Ei bine, numai rai nu era! Eram doisprezece într-un dormitor, înghesuiți ca sardelele în consevă. Hrana era mai degrabă din iad – foarte curând aveam cu toții stomacul stricat. Nu s-au organizat activități de nici un fel. Profesorii care ar fi trebuit să se ocupe de noi erau cu totul nepăsători. Singurul lucru care-i interesa era să ne trimită cât mai repede în dormitoarele posomorâte ca să scape de grija noastră. Spiritul țării și al sistemului apăsa greu asupra întregii tabere: lipsă de perspective, nepăsare, deprimare, lene, lipsă de interes, tocire a sentimentelor, mai ales a simțului răspunderii, a compasiunii – bineînțeles că erau bătăi – să nu mai vorbim de integritatea morală. Dar noi copiii, pionierii, nu ne dădeam seama, nici nu ne interesa. Noi eram între noi și profesorii între ei.
Peste zi ne învârteam prin satul liniștit, așezat într-un peisaj deluros încântător. În centru era o piscină, unde ne petreceam diminețile mai mult sau mai puțin de capul nostru. Seara ședeam împreună în sala comună sau în dormitoare.
Cu patru ani în urmă, la conferința de presă a minunatului film Leto (Vara), scaunul pe care ar fi trebuit să stea autorul, Kirill Serebrennikov, era gol. În dreptul lui, numele absentului, scris cu litere mari pe un carton. Nonconformistul, provocatorul Serebrennikov, denunțător al presiunilor exercitate asupra creatorilor, cunoscut mai ales ca om al scenei – din păcate, noi îl știam doar ca regizor al filmului Ucenicul – se afla arestat la domiciliu, ridicola acuzație fiind o așa-zisă sustragere de fonduri din avutul Centrului Teatral Gogol, înființat și condus de el. În plină filmare a amintitului Vara, a fost ridicat, procesul sfârșind cu exilarea în propria locuință. La amintita conferință de presă, colaboratorii cineastului, operatorul, co-scenariștii, monteurul, au povestit chinuitoarea naștere a filmului: au lucrat singuri pe platou, urmând indicațiile regizorului, după care, în casa cineastului, montau materialul. Nu ai cum să nu te miri, cunoscând tot acest parcurs dureros, cum de a ajuns pe peliculă atâta explozie a bucuriei de a trăi, de a iubi, de a-ți asuma o libertate de nimeni acordată, de a respira numai și numai prin muzică.Read more…
După prezentarea înregistrărilor lui Eichmann într-un serial de TV, descris de Tiberiu Ezri în recentul articol „Mărturiile pierdute ale lui Eichmann” , Mosadul a mai publicat un episod legat de un subiect apropiat. Mosadul nu are purtător de cuvânt și nu vorbește cu ziariști. În chestiuni operative, legătura se face neoficial, printr-un ziarist apropiat de serviciu. În ultimii ani acesta este Dr. Ronen Bergman, un specialist de talie mondială în activitatea serviciilor secrete. El a scris multe cărți despre operațiunile Mosadului și contribuie la Yediot Aharonot și New York Times. Dezvăluirile din acest articol au apărut simultan în cele două ziare, precum și în câteva interviuri. Dr. Josef Mengele, așa-zis „medic”, a fost super-ucigașul de la Auschwitz, cel care a inventat și a implementat înfiorătorul sistem de „selecție” și chiar a ucis cu mâna lui bolnavi, persoane cu dizabilităţi, copii… El a dispărut încă în mai 1945, reapărând abia în 1948 în Argentina, cu acte emise de Crucea Roșie. După documente aflate la Mosad, Crucea Roșie știa că era criminal de război. În Argentina el a purtat la început un nume fals, însă curând și-a reluat numele adevărat; pe ușa lui era scris „Dr. J. Mengele”. Cu toate că instanțele germane îi cunoșteau crimele, nu numai că nu i-au cerut extrădarea, ci chiar l-au ajutat cu documente false. Ambasadorul Germaniei la Buenos Aires avea ordine să se poarte cu el ca și cu oricare alt cetățean german. Abia în 1959 guvernul Germaniei de Vest a emis pentru el un mandat de arestare.Mosadul a inițiat căutarea lui Mengele în 1959…Read more…
Să fie într-un ceas bun! Revista Baabel a împlinit 10 ani. Să o felicităm din toată inima – dar să ne felicităm și pe noi, baabelienii, care am contribuit după puterile noastre la această poveste de succes. Pentru a sărbători cum se cuvine, vă propun unt tort aniversar – și nu un tort oarecare, ci cel pe care mama mi-l făcea de ziua mea când eram adolescentă. Ce bucurie că printre cititorii revistei se află cel puțin două persoane care au avut plăcerea să guste din el cu adevărat…Diferite variații ale acestei rețete se pot găsi pe internet cu numele de „Tort diplomat”, dar orice asemănare este pur întâmplătoare, pentru că pregătirea acestui tort era un proiect care dura de la începutul verii și până în primele zile ale anului școlar, când îmi invitam prietenii la petrecerea de ziua mea. Avea mama un borcan uriaș, cred că era de 5 litri, și în el pregătea un compot nemaipomenit. Îl numea Tutti-frutti sau Rumtopf, dar Tutti-frutti nu spune nimic, doar că e un compot asortat, iar în rețetele de Rumtopf de pe internet este vorba de fructe conservate în rom, ceea ce nu poate fi dat copiilor. Compotul mamei era cu totul altceva. Rețeta nu putea proveni decât din cartea de bucate preferată a mamei, Die Süddeutsche Küche (Bucătăria din Germania de Sud) scrisă de Katharina Prato. Read more…
Aveam doar 24 de ani când mi-am părăsit orașul natal, Clujul copilăriei și al tinereții mele. Proaspeți absolvenți ai renumitei Facultăți de Medicină și Farmacie din Cluj, promoția 1972, am fost obligați să părăsim orașul pentru a face trei ani de stagiu în comuna Bătarci, la granița cu Ucraina, la vreo 50 de kilometri de Satu Mare. Eram deja căsătorit cu o colegă de facultate, Iuliana, și aveam un copilaș de două luni. Unele amintiri legate de anii trăiți la Bătarci au apărut deja în revista Baabel. Evadarea ocazională din acest “capăt al lumii” a fost posibilă mulțumită micului nostru Trabant, cu care reușeam să părăsim uneori dispensarul în care trăiam și lucram zi și noapte. Vizitele la Cluj (sau la Carei, unde locuiau părinții noștri), erau foarte rare și atât de scurte încât adesea abia aveam timp să ieșim în oraș, să ne plimbăm și să ne bucurăm de frumusețea lui arhitecturală, de parcuri și de grădina botanică, sau să ne delectăm cu o audiție muzicală în sala filarmonicii sau a minunatei opere-teatru național. Trebuia să ne întoarcem cât mai repede. Durerea despărțirii de cei care ne erau atât de dragi se împletea cu un sentiment de teamă care ne copleșea tot mai mult cu cât ne apropiam de locul nostru de exil. Oare ce surprize neplăcute ne vor întâmpina la intrarea în dispensar? A decedat vreun copil? A fost vreo naștere complicată? Era un coșmar care ne urmărea de fiecare dată când părăseam comuna. Singura posibilitate de a scăpa de acolo era obținerea permisului de emigrare în Israel. După aproape trei ani am reușit! Aveam 27 de ani și eram hotărâți să facem acest pas, conștienți că va trebui să ne despărțim de familiile noastre, că vom trăi departe de ei, că vom fi nevoiți să ne confruntăm cu o sumedenie de greutăți care ne vor întâmpina ca noi emigranți în Israel.Read more…
Fraţii Hermann şi Albert Göring erau total diferiţi. După invazia Poloniei în 1939, Hitler l-a numit pe Hermann Göring succesorul lui, iar după capitularea Franței l-a ridicat la rangul de Reichsmarschall des Grossdeutschen Reiches (mareșal al Marelui Imperiu German) și comandantul suprem al aviației, Luftwaffe. Deși unii considerau că Göring era “mai puțin antisemit” ca Himmler sau Göbbels, el a sprijinit legile rasiale de la Nürnberg din 1935, iar după Kristallnacht (Noaptea de cristal) din 1938, a propus ca evreii, care erau victimele ravagiilor comise de naziști, să fie amendați cu un miliard de mărci pentru repararea pagubelor produse de naziști! A sprijinit confiscarea averilor evreiești și ca un “mare admirator al artelor” a jefuit opere de artă ale unor evrei și chiar le-a expus în vila lui. Cel mai grav act antisemit l-a comis în iulie 1941, când i-a ordonat lui Heydrich să organizeze aspectele practice ale “Soluției finale a problemei evreiești” care s-a soldat cu exterminarea a milioane de evrei. În 1946, la procesul capilor naziști de la Nürnberg, Hermann Göring a fost condamnat la moarte, doar că înainte de execuție s-a sinucis cu o capsulă de cianură. Dedic acest articol lui Albert Göring, fratele criminalului de război Hermann Göring. Spre deosebire de Hermann, Albert a fost recunoscut după război ca erou. A salvat sute de evrei și dizidenți politici, riscându-și viața de numeroase ori. O mare parte din datele referitoare la Albert au fost găsite în arhivele germane, britanice și americane.Read more…
Pe scena sălii festive din Ebingen (Germania) toți elevii care tocmai încheiaseră cu succes ultimul concert al acestui proiect înălțător de schimb cultural și muzical care a reunit trei țări, precum și profesorii care i-au îndrumat, i-au instruit și le-au fost alături la fiecare pas al acestei împliniri, stăteau în picioare obosiți, dar strălucind de bucurie. În timp ce se împărțeau daruri și cuvinte de laudă și apreciere, iar organizatorii nu mai pridideau cu aparatele de fotografiat și filmat, străduindu-se să imortalizeze acest moment unic, din sală, din rândul publicului tot atât de copleșit de emoție, s-au auzit voci firave care intonau Oda Bucuriei din finalul Simfoniei a IX-a de L. v. Beethoven. În următoarele clipe, scânteia a aprins un torent de glasuri, iar copiii de asemenea, în mod spontan, ca la un singur gând, au luat instrumentele și au acompaniat în aceeași tonalitate, cu același entuziasm, celebra cântare, simbol al păcii și al dragostei. Dacă uneori convingerile sau frustrările vieții ne aduc în pragul îndoielilor, sau chiar al negației, în acele momente cu siguranță l-am simțit cu toții pe D-zeu în inima noastră, i-am simțit îmbrățișarea care a contopit pentru câteva minute credința noastră, a tuturor, în Binele suprem. Ideea acestui schimb s-a înfiripat cu un an înainte, la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea Liceului de Muzică din Cluj Napoca. Majoritatea foștilor absolvenți au îmbrățișat cariera muzicală, iar pe mulți dintre ei destinul i-a îndreptat spre alte țări, spre alte meleaguri unde fiecare, fără excepție, s-a străduit în felul său să-și desăvârșească menirea. Așa ne-am întâlnit colegi care de decenii se adaptează, își clădesc viața și își dezvoltă profesia în alte țări cum ar fi: Franța, Germania, SUA, sau Israel.Read more…
Până acum se credea că educarea nevăzătorilor din Transilvania ar fi început în anul 1900, odată cu înființarea Școlii de Orbi din Cluj. Iată, însă, că o astfel de inițiativă a existat în timpul școlilor grănicerești, încă din 1846. Descoperirea surprinzătoare a fost făcută printre documentele Regimentului de Graniță din Caransebeș. Cea mai veche referire la protecția orbilor apare într-un document pe care Curtea din Viena l-a emis la 6 martie 1844. În document este menționat orfanul Josef Monpay, care era complet orb. El locuia în zona Caransebeșului și dacă nu exista o școală specializată pentru deficiența lui la care să fie trimis, era necesară mărirea ajutorului financiar. Spre sfârșitul anului 1844, Curtea de la Viena a hotărât să sporească acest ajutor, de la 25 la 40 de florini. Doi ani mai târziu, la 30 iunie 1846, de la Viena a fost expediat un alt document din care aflăm: „noua decizie a Majestății Sale, a cărui intenție este de a răspândi educația elementară a orbilor și de a o urmări cu atenție în continuare”.Read more…
Scrisoarea de privilegii emisă de Principele Gabriel Bethlen, în 1623, a fost documentul esenţial, privitor la aprobarea așezării evreilor în Transilvania. Potrivit acestuia, Alba Iulia era singurul oraş unde evreii aveau dreptul să stabilească. Aici a funcționat un rabin și un rabinat care au coordonat viața religioasă evreiască din Transilvania până după Revoluția din 1848. În această perioadă, funcție de hotărârile autorităților locale (care erau diferite de la o regiune la alta, existând și perioade scurte de permisivitate) evreii aveau voie să se stabilească doar în afara porților orașelor de unde li se permitea să vină și să facă comerț la târgurile periodice. Această situație s-a perpetuat, cu foarte mici excepții, până în jurul anului 1850 când administrațiile locale au început să aprobe, în număr limitat, stabilirea în orașe, a unor familii evreiești. Lucrurile s-au schimbat radical după anul 1867, când a luat naștere Imperiul Austro-Ungar, iar faimoasa Lege XVII a statuat emanciparea totală civilă și politică a evreilor. Din acel moment volumul populației evreiești a început să crească vertiginos, a continuat și după Primul Război Mondial, până la Holocaust (1940- 1944). Cam aşa au decurs lucrurile și la Cluj. Cam aşa au decurs lucrurile și la Cluj. Primele așezări evreiești sunt semnalate în zona Mănăștur-Calvaria (Kolozsmonostor), în zona Bisericii Sfântu Petru (Mărăști-Külső Magyarútca, adică în afara cetății) lângă drumul de acces Cluj-Dej și, după 1870, în zona Hideleve (dincolo de podul care traversa Someşul) în perimetrul Gării CF de astăzi.Read more…
Jurnal de călătorie: În 1961 pleacă definitiv în Israel. Între 1965-1967 vine la München și lucrează la Radio Europa Liberă. În 1967 își dă demisia și pleacă acasă, în Israel, pentru a lupta în Războiul de Șase Zile… “dar, bineînțeles, până am împachetat, războiul se terminase deja”. Până în 1985 este profesor la Universitatea din Tel Aviv, când tocmai “îmi dădusem seama că nu voi fi definitivat la Universitatea din Tel Aviv, ceea ce era o mare nedreptate în comparație cu alții”, avea să declare peste ani. Prin urmare decide iar să plece. Tot la REL, unde a rămas până la începutul anilor 2000. A urmat plecarea, în fapt mutarea la Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai și profesoratul, activitate care l-a pasionat toată viața. De la Cluj avea să plece în octombrie anul acesta într-o scurtă călătorie în Israel. A vrut foarte mult să își facă datoria de cetățean și intelectual militant, să voteze la alegerile legislative din 1 noiembrie a.c.. Când i-am spus că e păcat de drum și pierde vremea, că tot va reveni Bibi la putere, mi-a răspuns: “Tocmai de aceea, să fie dezastrul mai mic”! Ultimul său mesaj din Israel a fost: “Aici au ieșit fasciștii!” S-a întors la Cluj sâmbătă 5 noiembrie. Marți, 9 noiembrie dimineața, a plecat încă odată definitiv…Read more…
Citind eseul dlui Gabriel Ben Meron ”Cehov, autorul unui thriller”, am fost impresionată de problemele pe care le-a ridicat această scriere. Una din ele este modul în care un om își dedică viața unei cariere sau mai multora. Concluzia tatălui său a fost că fiul ar trebui să se dedice în întregime medicinei, fără a lăsa loc pentru nicio altă carieră secundară sau paralelă. Mi l-am imaginat pe tatăl meu care s-a născut în 1907, a trecut prin două războaie mondiale și a fost deportat în Transnistria, e adevărat, ca medic. Medicina o învățase în Italia, la începutul anilor 1930, când în România se aplica numerus clausus. Era un om bun la suflet, care vorbea cu fiecare de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea. Celor săraci le cumpăra medicamente și dacă era chemat la un pacient, la orice oră din zi sau din noapte, nu stătea mult pe gânduri, ci mergea imediat. Lăsa totul deoparte, somnul, masa, orice. Mi-am adus aminte de filmul Médecin de campagne (Medic de țară). Cam așa era și el, ca doctorul din film. Bunătatea, perseverența și curajul erau calitățile lui esențiale. De când mă știu, era atât de absorbit de medicină, încât nu-i rămânea mult timp pentru alte preocupări. Când nu avea de lucru, citea din tratate medicale.Read more…
De când mă știu nu am fost acuzat de lipsă de interes pentru a participa la conversații cu prieteni și cunoscuți. Ba din contră, nu o dată am avut (și încă mai am!) senzația că ”dau și peste plan”, că uit că în jurul meu se află și alții care ar dori să-și expună părerea, dar eu le-o iau mai tot timpul înainte și nu de puține ori mă trezesc prea târziu, adică după ce am reușit să enervez și/sau să plictisesc. Dar acum câteva săptămâni m-am dat bătut! Nu, eu nu sunt decât un diletant…Eram într-un cerc restrâns, după o întâlnire cu un politician israelian de mâna întâi care venise în mica noastră urbe pentru a se întâlni cu cei care doreau să-l asculte, cu gândul să-i convingă să voteze pentru lista lui în alegerile care se apropiau vertiginos. După vreo oră și ceva, în care l-am auzit expunându-și poziția politică și răspunzând (cu de-ajunsă dibăcie) la întrebări, publicul s-a împărțit în mai multe grupuri, majoritatea luând-o spre casă, pe jos, că doar nu ne aflam la New York și nici măcar la Tel Aviv. Mica noastră ceată, formată datorită apropierii la care se aflau casele noastre, cuprindea cam zece persoane, mai toate trecute de vârsta la care viața te înșală oferindu-ți iluzia că poți face orice prostie fără să fii pedepsit. Bărbați și femei, nu toți îmbrăcați adecvat pentru o seară de toamnă sudică (adică unii în pantaloni scurți și cu sandale, bineînțeles fără ciorapi, că așa-i la noi), pășeam în ritm lent dar constant spre căsuțele noastre, iar faptul că nu ne grăbeam permitea fiecăruia să scoată o vorbă sau două, fără să fie împiedicat de ceea ce noi medicii numim dispnee de efort, adică lipsă de aer. După socoteala mea, mai aveam vreo zece minute de mers, când domnul acela, pe care-l cunoșteam din diversele ședințe ale Senatului Universității din regiune, ridică glasul și declară: – Suntem în preajma prăpastiei! Ne-am oprit cu toții și, instinctiv, câțiva chiar s-au uitat primprejur pentru a decela groapa care ne fusese anunțată și care ne putea periclita însăși existența…Read more…
Recomandările medicale abundă cu privire la randamentul maxim pe care ţi-l poate da o plimbare zilnică round the block. Şi, ca orice recomandare, medicală sau nu, sfaturile diferă de la site la site, de la o zi la alta. De exemplu, nu demult se preconiza că cel mai avantajos este a merge în ritm vioi. Recent au apărut însă sfaturi după care mersul în ritm moderat ar fi egal, sau chiar superior din punct de vedere al beneficiilor pe care le oferă sănătăţii noastre. De aici a fost numai un pas până la promovarea mersului agale, a plimbării lejere care îţi permite să mai şi observi pe unde treci, ce e în dreapta şi ce e în stânga. Înregistrezi imagini, sunete. Savurezi. Un mers la care se adăuga o doză sănătoasă de mindfulness. Selectaţi, vă rog, conform inclinațiilor voastre, opțiunea 1, 2 sau 3. Enjoy! Dar nu asta m-a şocat. Ceea ce m-a surprins este că autorul articolului denumeşte plimbarea în pas măsurat flanat şi ca să ilustreze sensul termenului “a flana,” ilustraţia de frontispiciu arată o femeie plimbându-se agale pe o cărare din pădure. Pentru mine, “a flana” denota numai şi numai o plimbare la pas domol într-un oraş aglomerat. Să te pierzi în anonimatul unei mulţimi. Un cuvânt cu un sens strict citadin. Vă amintiţi de şlagărul lui Yves Montand Sur les Grands Boulevards?Read more…
Știrea că filosoful şi omul politic Tamás Gáspár Miklós (TGM, cum îl pomenește presa și Gazsi, cum îi spuneam noi, prietenii) a plecat dintre noi m-a izbit, în ciuda faptului că aflasem cu luni în urmă de boala sa, despre care se spune că până și medicilor le este greu să-i rostească numele. Referindu-se la situația sănătății sale, TGM s-a destăinuit într-un interviu realizat în luna octombrie a anului trecut: „Este vorba de o boală incurabilă, care cu ajutorul unui tratament intensiv poate fi menținută la un nivel suportabil”. Ultima noastră întâlnire a avut loc la Tel Aviv, unde sosise invitat la o conferință, cu peste un deceniu în urmă. Părea sincer bucuros că ne revedem, după atâția ani, în cursul cărora auzisem doar unul de celălalt. Ne-am căutat un loc mai liniștit, mulțumindu-ne până la urmă cu holul hotelului care-l găzduia, în centrul orașului. Mi-a povestit câte ceva despre existența sa la Budapesta, mai ales cea de toate zilele, dar și despre scopul vizitei în Israel. Veni și vorba despre soarta cunoștințelor noastre comune, un subiect firesc, întrucât trecuse multă vreme de la despărțirea drumurilor noastre. Am mai depănat câteva amintiri din copilăria și tinerețea din Cluj, locul unde ne-am născut amândoi, memorii care păreau bine conservate, cu un fel de evlavie chiar, în memoria sa. Tamás Gáspár Miklós s-a născut în toamna lui 1948. Părinți erau intelectuali de marcă, vechi comuniști. După absolvirea liceului Sámuel Brassai şi a urmat Filosofia la Universitatea Babeş-Bolyai. La scurtă vreme după primirea diplomei, a fost angajat ca redactor la publicaţia de limbă maghiară Utunk.Read more…
În încheierea articolului care relata povestea machetei Ierusalimului https://baabel.ro/2023/02/ierusalimul-in-miniatura/ , realizată de către Stefan Illés, foarte admirată la Expoziţia Universală de la Viena, din anul 1873, prezentam o imagine misterioasă şi îndemnam cititorii s-o explice, precizând că nu era vorba de un colaj sau alt gen de mistificare. Pentru că cititorii Baabel nu au dezlegat misterul (cel puţin până la apariţia ediţiei de faţă), am s-o fac eu. Ceea ce se vede în imagine nu este Ierusalimul, ci o machetă, de data aceasta în mărime naturală, construită special pentru Expoziția Universală din St. Louis, Missouri, din 1904.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
