Nemulţumitului i se ia darul (Din ciclul dedicat Bunicului)

„De altfel” – mi-a spus bunicul, – „sentimentul satisfacţiei ţine de suflet, nu de circumstanţe. Cine nu poate fi mulţumit cu puţin, dezvoltându-şi propria capacitate de a folosi tot ce are, degeaba ar primi mai mult, nimic nu i-ar fi de ajuns. Însă cine se bucură de ce are, va avea și beneficii la care nici nu s-ar fi aşteptat.” Şi ca să nu uit vreodată acest lucru, mi-a povestit despre cele două fetiţe voioase din cătunul celor nemulţumiţi, care, în treacăt fie spus, aveau codiţe, ca fetiţa de pe ascuţitoarea mea. (Poveştile bunicului aveau mereu o legătură concretă cu realitatea din viaţa mea şi explicau foarte logic şi pe înţelesul meu unele fenomene sau detalii din mediul înconjurător.) Povestea veveriţelor A fost odată ca niciodată un sat unde, dintr-un motiv sau altul, câţiva oameni s-au sculat într-o zi cu faţa la cearceaf. Erau tare bosumflaţi, dar nu era nimic de făcut și de aceea ei au devenit tot mai nesuferiţi. Se legau de toată lumea, atacau şi criticau tot ce le ieşea în cale şi oriunde mergeau, purtau cu ei o atmosferă proastă, sâcâitoare, care mai apoi s-a răspândit ca o infecţie – oamenii erau supărați, se certau, se plângeau, se văicăreau, blestemau şi acuzau cerul şi pământul, găseau hibe şi greşeli în tot şi în toate. Au ajuns atât de rău, încât s-a lăsat o ceaţă neagră și usturătoare peste întregul sat şi chiar Bunicuţa Munţilor a auzit vestea acestei năpaste stranii… Read more…

Lea Goldberg – 50 de ani de la moartea unei poete

În ianuarie s-au împlinit 50 de ani de la moartea celei mai mari poete israeliene contemporane – Lea Goldberg. Ea a fost nu numai o poetă deosebită, care ne-a lăsat o moștenire de zeci de poezii, din care multe au devenit cântece foarte renumite, ci și o scriitoare care a scris zeci de cărți pentru copii cunoscute de fiecare israelian, traducătoare și mai ales profesoară de Literatură la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Lea Goldberg s-a născut în 1911. Familia ei trăia la Kaunas, în Lituania, dar mama ei s-a dus să nască în condiții mai bune la Königsberg, în Prusia de Est (astăzi Kaliningrad în Rusia). În perioada Primului Război Mondial familia s-a refugiat în Rusia, întorcându-se după război. În Lituania tatăl ei a fost acuzat că era comunist. Lea a învățat la Gimnaziul Ebraic din Kaunas, după care a continuat la universitățile din Kaunas, Berlin și Bonn, luându-și doctoratul la renumitul ebraist Paul Kahle. Una din cele mai renumite cărți de poezii intitulate „MiȘirei Ereț Ahavati” (Din Cântecele Țării iubirii mele) vorbește despre dorul ei de meleagurile copilărieiRead more…

Anul de grație 1938 în Basarabia (Note istorice de familie)

În ultima vreme alerg după documente. Se pare că nu sunt singurul (vezi articolele publicate în Baabel de-a lungul anilor). Uneori mă trezesc în fața unor probe istorice de o claritate și corectitudine ieșite din comun. Iată despre ce e vorba: Pentru cei care urmăresc poveștile mele din Baabel, nu este o noutate faptul că unul din bunicii mei, cel patern, a fost timp de ani de zile directorul gimnaziului evreiesc Tarbut din micul orășel basarabean Soroca. era un adevărat cărturar, că poseda patru limbi (româna, rusa, ebraica și idișul), toate la nivelul unei limbi materne, că era sionist, că era un dascăl adevărat, prin mâna lui trecând sute și sute de elevi de toate vârstele, care au căpătat ca valoare culturală un reușit amestec de iudaism și științe exacte, așa cum se cuvine unui evreu nereligios, dar legat de neamul său cu un cordon ombilical imposibil de suprimat. Posed două scrisori pe care le-a scris în 1938, în ebraică şi le-a trimis în Palestina.Read more…

Adloiada – Carnavalul de Purim din Tel Aviv

Purim este în esență o sărbătoare din diaspora. Ea comemorează o întâmplare petrecută în diaspora, fără nicio legătură cu Ereț Israel. De aceea populației evreiești stabilite în Palestina i-a fost greu să găsească o temă principală pentru această sărbătoare. Unii intelectuali, cum ar fi poetul național Haim Nahman Bialik, au propus chiar ca în Israel această sărbătoare să fie desființată și să se serbeze numai Hanuca, care este o sărbătoare pur israeliană. În 1912, profesorul de desen Avraham Aldema de la Gimnaziul Ebraic din Tel Aviv a propus ca de Purim să aibă loc o paradă pe strada principală a orașului, strada Herzl, care să continue pe „Bulevard”, cea mai somptuoasă stradă de atunci. În propunere el include și deghizarea elevilor. Tel Aviv avea pe atunci doar 3 ani. Gimnaziul era mai vechi. El a fost înființat în 1905 la Iafo și în 1910 a trecut în Tel Aviv, pe locul unde se află astăzi Migdal Șalom. Din păcate în 1958 clădirea a fost demolată, școala mutându-se în nordul orașului, unde a rămas până astăzi.Read more…

Coronavirusul și literatura distopică

În Italia, în ultimele două luni înainte ca țara să intre în carantină, bestsellerul în librării a fost o carte apărută în 1947 – Ciuma a marelui scriitor francez Albert Camus. Eu am învățat acest roman în liceu în Israel; astăzi el nu se mai învață. Nu știu dacă în România se învăța. Cred că este momentul potrivit ca să amintim câteva din cele mai renumite romane dintre sutele de cărți de acest gen. Sunt sigur că cititorii vor avea fiecare alte propuneri, poate chiar mai adecvate. „Distopie” este un termen modern, construit prin opoziție cu „utopie” și care se aplică unei lumi imaginare negative. (Dicționarul Enciclopedic 1993 – 2009). El s-ar putea defini și ca „anti-utopie”. Literatura bazată pe idei distopice apare încă înaintea stabilirii termenului. Deja în 1848 apare cartea The Island of Liberty (Insula libertății), ca o replică la opera lui Thomas Paine din 1792 Rights of Man (Drepturile omului). Romanul povestește despre o insulă în care dorința de a ajunge la o egalitate totală îi aduce pe locuitori să trăiască în peșteri. Acțiunea romanului The Last Man (Ultimul om) de Mary Shelley, apărut în 1826, se desfășoară în anul 2100, când ultimul om din lume moare într-o epidemie teribilă. Astăzi acest gen este definit ca roman apocaliptic, nu distopic. Acestea au fost doar începuturile acestui gen literar. Romanele distopice s-au înmulțit în secolul XIX.

Read more…

Haiducii vechi și noi

Prin comportament, majoritatea așa-zișilor politicieni cu care ne-am blagoslovit alegându-i de bunăvoie și nesiliți de nimeni, se distinge prin haiducie. Doar că la noi, nu doar democrația (propusă de tov. Iliescu), ci și haiducia este originală: Conform uneia din definițiile DEX, haiducul originar era un om care fura de la cei bogați pentru a împărți averile săracilor. Conform definiției mele, noul haiduc fură de la toți, își ia copios partea și, spre a-și menține statutul, împarte pomeni tuturor.Read more…

Cugetări asupra semnificațiilor sociale și politice ale sărbătorii de Pesah

Pesah este considerată una din sărbătorile majore ale iudaismului. Timp de milenii credința a fost probabil cel mai puternic, dacă nu singurul motiv de a celebra această sărbătoare importantă, într-o lume în care religia era principala forță care reglementa ciclul anual, alături de evenimentele agricole. Abia după secularizare contextul sociologic și politic al Pesahului a devenit vizibil, cel puțin celor care au o anumită sensibilitate la aspectele non-religioase ale sărbătorii. Componenta socială este evidentă: eliberarea din sclavie și sfârșitul oprimării unei minorități asuprite. Există și un aspect politic: apariția unei națiuni care încearcă să-si intemeieze nu numai o nouă identitate, ci și o anumită prezență geografică. Văzut astfel, Pesah este un eveniment destul de complex. Dacă povestea tradițională corespunde adevărului istoric – ceea ce este foarte probabil, cel puțin în punctele ei esențiale – atunci putem spune că Pesah este amintirea colectivă lăsată de cea mai veche mișcare de eliberare cunoscută în istoria omenirii. Din câte știu, aceasta este cea mai veche sărbătoare ținută în mod regulat și continuu, cca. 3.300 de ani, și fără schimbări majore de formă sau conținut. Acest lucru reiese clar din faptul că între ceremoniile tuturor curentelor iudaismului contemporan, (așkenaz, sefard, sau oriental) există o asemănare izbitoare.Read more…

Deocamdată, America nu va avea un președinte evreu și social-democrat

În urmă cu câteva săptămâni Bernard Sanders, senator american care s-a lansat în campania de nominalizare a Partidului Democrat pentru alegerile prezidențiale, a declarat că se retrage din competiție, iar de curând a afirmat că îl va susține pe Joe Biden, care la ora actuală a rămas singurul candidat pentru nominalizare. Gestul lui Sanders a însemnat sfârșitul unui proces care, dacă ar fi avut succes, ar fi rezultat în două schimbări semnificative ale vieții politice americane. Dar demersul a eșuat, astfel că deocamdată America nu va avea un președinte evreu și nici unul cu ideologie social-democrată. Bernie Sanders reprezenta ambele calificative, numai că alegătorii democrați, precum și suprastructura partidului nu au agreat această opțiune. De fapt, ceea ce a atârnat mai greu în balanță nu a fost calitatea lui de evreu (cel puțin nimeni nu s-a folosit de acest argument, nu era ”politically correct”), ci ideile lui, ale unui om care în luptele electorale a reprezentat o cale proprie, independentă de partide. E bine de știut că Sanders a intrat în Partidul Democrat cu puțin timp înainte de a se lansa în 2015, în campania pentru nominalizare împotriva lui Hillary Clinton. Acea campanie s-a soldat de asemenea cu un eșec sau semieșec, fiindcă până la urmă a făcut echipă cu Hillary care îl desemnase vicepreședinte. Mult timp în viața lui politică Sanders s-a prezentat ca independent, având însă strânse relații cu Partidul Democrat. Sanders s-a născut și a crescut într-o familie de evrei, tatăl emigrând din Polonia iar familia mamei, din Rusia. Erau moderat religioși…Read more…

Despre singurătate și izolare

De când a început pandemia de coronavirus, ne plângem foarte mult și pe bună dreptate de izolarea care ne-a fost impusă celor vârstnici, dar și separarea familiilor în unități mici, limitarea mișcării libere, a întâlnirilor cu familia și prietenii, excursiile în aer liber, etc. Am învățat în această perioadă care sunt dezavantajele și chiar pericolul care ne paşte sănătatea fizică, psihică și intelectuală, până la cazuri extreme – oameni care au murit în singurătate și doar întâmplător s-a aflat de ei. Nici copiii și nici tinerii nu sunt scutiți de limitările pe care nu le cunoșteau și astfel sunt nevoiți să caute un mod de a se adapta acestei situații, a cărei durată nu o știe nimeni. Și nu în ultimul rând, în multe țări ale lumii rata șomajului a crescut cu zeci de procente. Mulți și-au pierdut pâinea de toate zilele. Gândindu-ne cu ce să echilibrăm aceste dezavantaje, putem ajunge la concluzii care să ne surprindă.Read more…

Ierusalimul ieri și azi: Schimbările din ultimii 50 de ani, așa cum le-am trăit eu însumi (III).

După Conrad Schick.
Dezvoltarea orașului_ Precum spuneam, acum 50 de ani deșertul stâncos ajungea până la zidurile cetății. Spre nord mai era o livadă de măslini, spre vest erau câțiva copaci, nu mulți, mai erau câțiva pe Muntele Măslinilor și în Grădina Ghetsimani, dar asta era tot. Erau numai stânci printre care caprele și oile pășteau în voie. În zilele noastre parcelele sunt îngrădite și pământul este cultivat până la 2-3 km în afara cetății. S-au plantat mulți copaci, casele noi au grădini, s-a făcut chiar un parc irigat, cu un chioșc pentru fanfară. În toate direcțiile s-au deschis drumuri carosabile, care trebuie stropite, altfel se ridică de pe ele nori de praf. Orașul se întinde tot mai mult pe culmile din vest și din nord. Și pe coastele Muntelui Măslinilor s-au construit case. În curând se va împlini proorocirea lui Ieremia: Toată valea unde se aruncă trupurile moarte şi cenuşa şi toate ogoarele până la pârâul Chedron, până la unghiul porţii cailor la răsărit vor fi închinate Domnului şi nu vor mai fi niciodată nici surpate, nici nimicite. (Ier. 31: 40). Fumul de pe coșurile fabricilor, casele noi care apar deasupra zidurilor cetății, copacii decorativi au schimbat cu totul aspectul orașului. Ar fi de așteptat ca un asemenea avânt să ducă și la o anumită bunăstare, dar din păcate nu este așa…Read more…

Trotuarele din Praga

În zilele grele pe care le trăim, turismul este un lux după care putem doar să tânjim, să facem plimbări virtuale, sau să ne plimbăm printre amintiri… Și precum am mai spus, nu cunosc niciun alt loc în lume unde mă plimb cu mai multă plăcere decât la Praga. Tot timpul sunt cu ochii în sus, mă fascinează arhitectura. Într-o toamnă am petrecut câteva zile la Praga împreună cu o prietenă din copilărie. Ea a observat: „Ce frumoase sunt trotuarele la Praga!” La început nici nu mi-am dat seama, dar avea dreptate: trotuarele nu sunt asfaltate, ca în multe alte orașe, ci sunt mozaicuri făcute din pietre de pavaj albe și cenușii, cu modele variate. Ce frumos! Dar acum am avut parte de încă o surpriză. Nu demult a demarat un proiect de reamenajare a Pieței Wenceslas, una din piețele centrale ale capitalei cehe. Read more…

Amintirile unui medic israelian în America

Am început să lucrez în prima luni din mai 1993. Departamentul de anestezie și terapie intensivă era al patrulea că mărime din SUA, cu 140 de anesteziști (80 de specialiști și 60 de rezidenți). De departament aparținea și clinica de tratament al durerilor cronice și camerele hiperbarice. Anual se specializau câte 30 de medici. După specializare și până ce treceau examenele, mulți dintre noii absolvenți treceau la practica privată, mai bine plătită. Aproape fiecare avea de restituit taxele de studii, care se ridicau la $200,000-300,000. După ce își plăteau datoriile, mulți reveneau la spitalele universitare. Între timp secprimeau medici străini, cu salarii mai mici, dar totuși bune față de cele din Israel. Cea mai importantă era expunerea la o cazuistică uriașă și o tehnologie avansată. Cele 30 de săli operative (față de opt la spitalul meu Kaplan din Israel) erau tot timpul active, de la operații simple și până la transplanturi, operații cardiovasculare complicate, neurochirurgie și traumatisme complexe. Lângă sala de operații era o pistă de aterizare pentru elicoptere, care îi aduceau pe bolnavii în stare critică…În prima zi eram într-o sală cu un rezident începător. Anestezie știam, dar nu cunoșteam mediul Cealaltă sală pe care trebuia s-o acopăr era goală, pregătită pentru accidente sau urgențe. La un moment dat mi-a sunat beeperul, dar nu găseam numărul pe listă. Peste câteva minute a apărut Steve și m-a muștruluit că nu am răspuns chemării – în cealaltă sală fusese adus un rănit în șoc hemoragic, cu un glonț în ficat. Read more…

Patru mame care au scos o armată din țara cucerită

În 24 mai 2000, exact cu douăzeci de ani în urmă, ultimul soldat israelian părăsea pământul libanez, după aproape douăzeci de ani de prezență în condiții abominabile de pericol continuu. Acești ani au rămas în memoria poporului israelian ca o maladie zadarnică în care mii de tineri și-au pierdut viața. Iată cum s-a ajuns la această situație. Totul a început cu evenimentele numite „Septembrie negru” din 1970, când conducerea palestiniană în frunte cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei a fost alungată din Iordania și s-a stabilit la Beirut. Aceasta a afectat echilibrul etnic, și așa instabil, din Liban, între musulmani șiiți și suniți, creștini, druzi, armeni, etc. Ca urmare în 1975 a izbucnt un război civil. Siria a intervenit ca să pună capăt războiului, pentru că sirienii aveau nevoie de acces la băncile libaneze și mai ales la portul Beirut. Între timp situația din nordul Israelului s-a înrăutățit. Localitățile de lângă granița cu Libanul erau bombardat aproape zilnic. Au fost și atacuri teroriste. Cea mai gravă acțiune a avut loc în 1978. O bandă de teroriști din Liban au debarcat pe malul mării la sud de Haifa.Read more…

Între subiectiv și obiectiv – eterna dispută

Nimeni în ziua de azi nu mai pune întrebări despre realitatea europeană din perioada imediat după încetarea ostilităților celui de al Doilea Război Mondial. Despre acest subiect s-au scris sute de tomuri și s-au făcut zeci de filme. Totul a fost înregistrat și redat publicului. Dar despre Berlinul din primăvara anului 1945 nu-mi aduc aminte să fi citit ceva. Ca și cum lucrurile erau și sunt clare: nemții învinși, trupele aliate ocupă Germania, țara e distrusă până la temelii și cu asta basta. Dar iată că se mai poate învăța ceva despre acest subiect, chiar în zilele noastre. E vorba de o tânără femeie, locuitoare a Berlinului nazist, care descrie cu lux de amănunte evenimentele petrecute în cartierul ei în perioada 20 aprilie-22 iunie 1945, câteva săptămâni în care tot ce fusese înainte era pe cale de dispariție și tot ce urma să se întâmple era imposibil de prevăzut. Motivul acestor însemnări e departe de a fi evident. Probabil că dorința imperioasă, aș zice obligatorie, de a imortaliza pe hârtie (zeci și sute de bilețele) enorma schimbare a întregii vieți cotidiene în Berlinul asediat de trupele sovietice, au făcut-o pe autoare să consemneze, zi de zi, tot ce se întâmpla cu ea, cu vecinii ei, cu alte femei și bărbați, în prezența trupelor ocupante care cuceriseră orașul și se așezaseră acolo, dând senzația că nu vor mai pleca niciodată. Cam la o lună după încheierea ”proiectului” de însemnări, autoarea se hotărăște să treacă ”pe curat” cele scrise și ca urmare apare un text bătut la mașină, care trece din mână în mână și în 1954 ajunge la scriitorul Kurt Marek…n 1954 Marek transmite manuscrisul unui editor newyorkez, care îl publică în același an în traducere engleză. Versiunea originală, cea germană, apare doar în 1959, iar în 2008 întreaga poveste este ecranizată.Read more…

Ceferistul și legionarii

La începutul lunii septembrie 1940, la câteva zile după Dictatul de la Viena și cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei, Peter Frank era în drum spre București, cu un tren plind de cetățeni români care se refugiau în regat. La gara de la Câmpia Turzii au urcat câțiva legionari în uniforme negre. Unul a rămas pe peron, împreună cu șeful de gară. Peter auzise multe despre actele sălbatice comise de acești fanatici. Era clar că trenul nu va porni până nu îi vor găsi pe cei pe care le căutau. Au început să controleze vagon cu vagon, cușetă cu cușetă…Câteva persoane au fost coborâte cu brutalitate din tren și stăteau înspăimântate pe peron. Peter spera ca legionarii să nu se lege și de el. Trenul era gata de plecare, o parte din legionari au coborât, când deodată doi dintre ei s-au îndreptat cu repeziciune spre locomotivă. Ajutorul lui, Mihai, un băiat tânăr i-a strigat: – Domnu Peter, coborâți repede pe partea dinspre linii, ăstora nu le plac evreii! Era prea târziu și oricum Peter nu voia să dea bir cu fugiții. Doi oameni în uniforme negre stăteau în fața lui, privindu-l cu curiozitate. Pe unul din ei îl cunoștea. Era Radu, care îi fusese câtva timp ajutor de mecanic. Read more…

Gy. Csehi – O personalitate pe nedrept dată uitării

Gyula Csehi s-a născut în 1910, la Satu Mare, şi s-a stins din viaţă la Cluj, în iunie 1976. Provine dintr-o familie evreiască de clasă mijlocie. A copilărit la Satu Mare și a fost elev la școlile din localitatea natală și din Oradea. Studiile superioare le-a urmat la Paris, absolvind Sorbona in 1931. A mai studiat la Universitățile din Viena și Cluj. S-a specializat în domeniile științelor sociale, ale umanisticii în general. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, între anii 1943-1944, este luat la muncă obligatorie; familia lui este deportată în 1944 și dispare la Auschwitz. Din punct de vedere politic aderă la idealurile comuniste încă înainte de al doilea Război Mondial. La Paris devine membru al Partidului Comunist Francez. Aici începe să studieze și să aprofundeze opera lui Marx și Engels, devenind un marxist antidogmatic. După eliberare se stabilește la Cluj. Între anii 1947-1952 predă filosofie la Universitatea Bolyai. În 1952 este transferat, pe motive politice, la Aiud unde predă limba rusă într-o școală medie. Revine la Cluj în 1954, continuînd să fie cadru universitar. A fost reabilitat, ca să ne exprimăm în limbajul epocii. Pe lângă activitatea didactică desfașoară o bogată activitate publicistică. Este unul dintre principalii colaboratori ai prestigioasei reviste Korunk, care apare și astăzi la Cluj.Read more…

Bucuria de a… mirosi

În Monitorul Oficial din 13 iulie 2020 a fost republicată Legea nr. 123 http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/227780 pentru modificarea și completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, privind protecția mediului, în sensul introducerii definiţiei disconfortului olfactiv şi a măsurilor de gestionare a acestui tip de poluare precum prevenirea, reducerea şi chiar sistarea funcţionării instalaţiilor şi activităţii factorilor ale căror emisii produc un disconfort olfactiv care depăşeşte normele admise. De când mă ştiu sunt sensibilă faţă de mirosuri, unele provocându-mi chiar rău fizic. Nu suport miasma care coboară vara, pe caniculă, de la cocinele de porci din ogrăzile de pe dealul învecinat cartierului unde locuiesc, după cum mi se face rău când trec pe lângă abator, dar îmi provoacă greaţă şi mirosul de benzină, ba chiar şi parfumul crinilor din vază. Totuşi, nu cred că aş fi remarcat adoptarea legii mai sus pomenite – pe care presa a botezat-o „Legea mirosurilor” – dacă nu mă întreba soţul meu (făcând haz de necaz): „Ce ne facem dacă te reclamă vecinii că iar ai ars mâncarea şi ne trezim cu o amendă?!” Adevărul e că în casa scărilor plutesc tot felul de mirosuri, în afara celor de mâncare arsă sau de lapte care a dat în foc (care nu pornesc numai de la apartamentul nostru 😊). Adulmecând cu atenţie, poţi identifica destul de corect meniul fiecărei familii. E cât se poate de limpede că acest act normativ nu vizează locatarul obişnuit (deşi în alte ţări – Italia, de exemplu – au existat cazuri de condamnare în justiţie a persoanelor care-şi deranjau constant vecinii cu mirosuri neplăcute…Read more…

Așteptând vaccinul – sau așteptându-l pe Godot?

Era vineri seara, pe la șase, șabatul începea peste o oră. Mă întorceam de la piscină. Într-o stație de autobuz am văzut o femeie în vârstă, așezată pe bancă. Unde vrea să meargă? – m-am întrebat. Autobuzele nu mai circulă de peste două ore. Poate așteaptă pe cineva sau nu se simte bine? În fond nu e treaba mea, mi-am spus și mi-am văzut de drum. Totuși la primul semafor m-am întors și m-am oprit lângă ea. – Vă simțiți bine? Aveți nevoie de ceva? Doriți să vă duc undeva? – Nu, nu, vă mulțumesc, mă simt bine, am ieșit să mă plimb puțin. Locuiesc la doi pași… Dădeam să plec, când ea mi s-a adresat: – Dumneavoastră nu sunteți medic la spital? – Ba da, i-am răspuns. – Eu sunt soră și am lucrat la secția de copii. Mă numesc Ilana. Vă țin minte de când erați rezident și veneați să dați sedație celor mici pentru diversele proceduri. Sunt pensionară de multă vreme. Nu-mi aminteam de ea. Are nevoie să vorbească cu cineva, mi-am spus. M-am uitat la ceas, mai aveam două ore până când eram învitat la cină la copiii mei, așa că m-am hotărât să stau puțin cu ea. Read more…

Domnul Marţi

Numele i l-a dat Ițhak, prietenul meu, decanul de vârstă al piscinei. Motivul era clar, domnul în cauză venea la piscină doar marți… Înota două sute de metri, după care, mulțumit de performanța lui, se așeza pe marginea bazinului și stătea la taifas cu cei care mai trăgeau un pic de aer înainte de a continua să înoate. Era un bărbat mic de statură, de vreo 80 de ani, cu o mustață enormă à la Franz Iosef, care îi dădea un aer hazliu. Cei doi și-au trăit tinerețea în kibuţuri diferite. Erau din aceeași generație, octogenari. Au lucrat ca simpli agricultori, felahi, cum îi place lui Ițhak să spună, au fost tractoriști, șoferi de camioane, au spălat vase la bucătăria kibuțului și înainte de toate au fost mapainici (membri ai partidului de stânga Mapai, condus timp de peste douăzeci de ani de către Ben Gurion, părintele statului). Au luptat în trei din numeroasele războaie ale Israelului, fiecare dintre ei fiind rănit de mai multe ori. Amândoi au părăsit kibutzul pentru a studia. Domnul Marți, pe numele adevărat Eli, a studiat limba și literatura ebraică, ajungând lector la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva, este un poet cunoscut, cu câteva volume de poezii apărute pe parcursul timpului. Ițhak, cu o experiență și înțelepciune de viață deosebite, a terminat un curs de tehnician în telecomunicații și a lucrat până la pensionare la Bezeq, societatea de telefoane din Israel. A trăit timp de zece ani în Franța, unde a fost proprietarul unui butic de modă bărbătească la Paris. Read more…

Din nou Austria. Prin Salzkammergut.

Am ajuns la lacul cu acelaşi nume şi am înnoptat într-o vilă cu flori la fereastră din fermecătoarea localitate unde s-a petrecut acţiunea operetei „La calul bălan” (Im weißen Rößl, de Ralph Benatzky şi Robert Stolz). Am parcurs încântătoarea promenadă de pe malul lacului privind munţii împăduriţi din partea opusă, care sugerau imagini dintr-o lume extraterestră. Arhitectura medievală din St. Wolfgang ne-a introdus parcă în lumea basmelor scrise de fraţii Grimm… În ziua următoare am călătorit cu trenul alpin care urcă pe Schafberg la cota 1783 m., admirând magnifica vedere a lacurilor din Salzkammergut şi a munţilor Totes Gebirge şi Dachstein. Read more…