Elisabeth Leonskaja a revenit la Cluj. După 55 de ani.

Marți, 10 septembrie 2019, ora 19.00, Auditorium Maximum al Universităţii Babeş-Bolyai. Publicul meloman clujean s-a adunat în număr mare pentru a asculta recitalul uneia dintre cele mai renumite şi îndrăgite pianiste contemporane: Elisabeth Leonskaja care – consecventă ataşamentului faţă de Festivalul George Enescu – şi în acest an a venit să concerteze în România. Uşa din spatele scenei se întredeschide, urmează un moment de aşteptare încordată, după care îşi face apariţia artista supranumită „Leoaica Pianului” sau „Antidiva”. Privesc femeia matură cu mers elegant, îmbrăcată într-o rochie cu imprimeu roşu-cardinal pe fond negru şi o mantie neagră, fluidă, care-i conferă un aer regal. Întreaga ei făptură este dominată de un surâs cuceritor şi suveran. Surâsul emblematic al Elisabethei Leonskaja a rămas acelaşi, în ciuda trecerii anilor, deceniilor. Cred că mă număr printre foarte puţinii spectatori clujeni (sper să nu fiu chiar singurul) prezenţi în aceeaşi sală (pe atunci Sala Mare a Casei Universitare) la concertul laureaţilor Concursului Enescu, ediţia 1964. Tânăra de 18 ani, cu aer adolescentin, îmbrăcată într-o încântătoare rochiţă de dantelă (eu mi-o amintesc de culoare bleu, dar putea să fi fost albă sau roz), a cucerit publicul atât cu interpretarea desăvârşită a Concertului nr. 2 de Rachmaninov. Read more…

Festivalul de la Cannes are nevoie de legende (I)

Nu știu cum se face, dar titlul, un împrumut din șirul avântatelor afirmații ale directorului artistic, Thierry Frémaux, parcă verifică – pentru a câta oară? – cunoscuta zicere: “Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se împlinească”. Chiar așa a fost. Cel puțin două legende se vor adăuga istoriei – mereu concurate de mitologie – a festivalului, văzut ca cea mai importantă manifestare cinematografică a lumii. Din nou, nu știu cum se face, dar s-a nimerit ca ambele întâmplări, istorice sau de pomină, cum vreți să le spuneți, să se petreacă la final, pentru a evoca și ele, de data asta în cheie cultă, dictonul potrivit căruia “Sfârșitul încununează opera”. Dezastrul a năvălit ex-abrupto, de îndată ce președintele juriului, Spike Lee, a prins să glăsuiască, anunțând, fără să ezite, la Palme d’or… de la bun început. Până să izbutească biata gazdă, maestra de ceremonii, Doria Tillier – pentru prima oară în acest difcil rol – să-l întrerupă, lumea bună, invitată la ceremonia de închidere din sala Lumière, și lumea jurnaliștilor care urmăreau din altă sală transmiterea spectacolului, au prins cine este marele câștigător. Primii, invitați distinși, s-au făcut că nu aud, probabil, pentru a nu strica atmosfera. Noi, dincolo, muream de râs, văzându-l pe bietul Spike Lee buimac, pierdut, neînțelegând de ce a greșit, din moment ce maestra i-a spus, în engleză,” Mister President, the first film to be announced is.. ” Oarecum anesteziați de neașteptatul prilej de veselie, criticii, ziariștii nu au mai primit ca pe o lovitură strigarea, cu o inutilă voce de tunet, a beneficiarului Palme d’ or: Titane de Julia Ducournau. Zvonurile, bănuielile, presupunerile circulă repede la Cannes, uneori chiar înainte să înceapă, iar de-a lungul zilelor ele înfloresc. Iubitorii speculațiilor de tot felul au lansat ideea, de altfel nu lipsită de temei în atmosfera ideologizantă de astăzi, cum că premiul suprem va reveni musai unei femei, la capătul a 23 de ani câți au trecut de la primul Palme d ‘or câștigat de o regizoare: australianca Jane Campion, în 1993, cu splendidul Pianul.Read more…

Nu a fost pace pe lagună

Mostra del cinema (titlul inițial al celui mai vechi festival de film din lume) cu numărul 76 a început cu un scandal și era cât pe aci să se termine cu un altul. În ceea ce privește primul incident, cu deosebire nefericit, directorul Alberto Barbera și-a făcut-o, ca să spun așa, cu mâna lui. Omul (critic de film de meserie) care, în timpul mandatului său, adică în ultimii patru ani, a ridicat festivalul de la Veneția cu câteva clase, devenind astăzi invidiat, fățiș sau mai pe ascuns, a fost criticat de protagonistele diferitelor mișcări feministe atât de la modă, astăzi, pentru slabul său atașament pentru genul feminin existent pe harta cinematografică a lumii. Mai exact, pentru că în selecția sa oficială, cu precădere Competiția, coloana vertebrală a unei ediții, numărul femeilor -regizor nu acoperă nici pe departe degetele unei mâini. Degeaba a detaliat el situația de fapt a raportului autor-autoare din lume, dacă ținem seama de criteriul suprem, calitatea. După opinia lui – și nu văd cum ar putea fi contrazis – a include peliculele femeilor-regizor în competiție doar de dragul egalității între sexe, ar fi o jignire adusă doamnelor. Dacă nu trebuie să le atingi nici cu o floare, de ce să le ofensezi cu un loc în program obținut în virtutea unei defectuoase înțelegeri a democrației. Pentru a se spăla de păcatele sale, directorul a ales, anul acesta, două nume feminine în competiție dar, mai ales, a numit în fruntea juriului internațional un președinte-femeie, și încă una cu orientare sexuală diferită, pentru a-și afirma totala sa open minded, pe Lucrecia Martel, copleșită cu laude. Alberto Barbera (pentru care, nu ascund, am o afecțiune specială, cimentată de preocupări profesionale comune, a scris o carte despre Truffaut) nu bănuia că și-a băgat pe dracul în casă. Read more…

“Spioni de ocazie” – un film despre tinerii evrei din Palestina, paraşutaţi în ţările ocupate de nazişti.

Trebuie să recunosc că am vizionat cu o oarecare neîncredere acest film regizat de Oana Giurgiu şi prezentat în premieră mondială la Cluj, în cadrul TIFF 2021. Eram curioasă de viziunea unei echipe tinere asupra evenimentelor, prea puţin cunoscute, petrecute în urmă cu peste 75 de ani, ai cărei martori nu mai sunt în viaţă. În acelaşi timp – numărându-mă printre cei care cunosc o parte a poveştii, nu numai din cărţi şi filme, ci şi din gura unor martori şi participanţi – eram temătoare în ceea ce priveşte înţelegerea şi redarea credibilă a întâmplărilor reale ai căror protagonişti (unii dintre ei pieriţi în misiune) erau tineri kibuţnici din Palestina aflată sub mandat britanic. „Spionii de ocazie” nu erau deloc spioni, ci tineri sionişti (nepregătiţi pentru astfel de acţiuni) care s-au oferit voluntar să fie paraşutaţi în ţările Europa de Est, aliate Germaniei naziste, pentru a ajuta la salvarea militarilor aliaţi aflaţi în detenţie şi a organiza rezistenţa locală împotriva naziştilor. Filmul m-a captivat şi l-am urmărit cu sufletul la gură. Practic, nici nu mi-am dat seama că o mare parte din acţiune este reconstituită cu ajutorul actorilor care „jucau în fotografii”.Read more…

Am văzut Fiul lui Saul

Nu mi-a fost greu să-i număr pe spectatori. Ne aflam 11 persoane în sala cinematografului, cinci din totalul biletelor le cumpărasem chiar eu, membrilor familiei. Două proiecţii, într-un oraş suedez de mărime mijlocie, cu universitate, teatre, sală de concerte şi toate cele necesare unui nivel de cultură rezonabil, în săptămâna decernării Premiului Oscar, la care realizarea, Fiul lui Saul, a fost distinsă cu premiul pentru cel mai bun film străin..Read more…

Un scârțâit de scaun…

Casa Universitarilor, gazdă a Orchestrei Filarmonice din Cluj, a fost legată de viața mea începând din copilărie, continuând cu anii de liceu, facultate, etc., până la emigrarea în Israel. NU voi uita niciodată concertele educative matinale de duminică, având la pupitru pe maeștrii Antonin Ciolan, Emil Simon, cu explicații prezentate de talentatul profesor Guttman, directorul Liceului de Muzică din Cluj. Am avut norocul, alături de mulți alți melomani, să-l ascult pe Sviatoslav Richter, Igor Oistrach, Leonid Kogan, Rudolf Kerer, Emil Gilels, Radu Lupu și alți ariști vestiți. Pe lângă mulți alți dirijori, precum Mircea Cristescu, Janos Ferencsik, etc., cea mai adâncă impresie mi-a lăsat-o Kiril Kondreașin, dirijorul Orchestrei Simfonice din Moscova, cu un concert Beethoven de neuitat. Îmi amintesc că s-a cântat Simfonia a VII-a, opera mea muzicală preferată, care mă emoționează și azi. Am fost martor la transformarea impresionantă a lui Erich Bergel în plină zi, dintr-un simplu flautist în cel care avea să devină unul din cei mai virtuoji dirijori ai filarmonicii clujene. (Erich Bergel a terminat Consevatorul de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, studiind nu numai flautul și orga, ci și dirijatul. Din diverse motive nu a fost promovat la pupitrul de orchestră, rămânând flautist. Evenimentul descris, în care Bergel apare pe neașteptate în rolul de dirijor, a fost absolut întâmplător. Maestrul care trebuia să dirijeze s-a îmbolnăvit și ca să nu se anuleze concertul, cineva din conducerea instituției și-a amintit de Erich Bergel…) Read more…

Cannes-ul are nevoie de legende (2)

Dincolo de buimăceala ceremoniei de închidere și de șocul trăit la aflarea unei Palme d ‘or care ne-a dat cu leuca în cap – despre care am vorbit în însemnările trecute – am nedreptăți juriul condus de nefericitul Spike Lee dacă nu am recunoaște că palmaresul de până la distincția supremă arată onorabil. Fără un mare simț al nuanțelor, de unde și cele două premii ex-aequo, record nedorit și de aceea nu prea întâlnit, semn al dificultății de a decide, dar și fără omisiuni supărătoare sau adrese derutante. Filmele câștigătoare au fost extrase dintr-un bazin a cărui încărcătură a coincis, în general, cu alegerile criticii internaționale, cu valul de simpatie ce se anunța în ultimele zile, dar dispunerea lor ierarhică arăta altfel. Desigur, subiectivitatea își spune și aici cuvântul. Când mă încumet la deconstrucția palmaresului, la reașezarea diferită a titlurilor, am în vedere opiniile finale ale multor comentatori. Marilor noastre favorite pentru Palme d ‘or, Memoria, al lui Apichatpong Weerasethakul și Drive my Car al japonezului Ryusuke Hamaguchi le-au revenit în final Premiul Juriului, respectiv Premiul pentru scenariu. Amândouă au fost printre cele mai așteptate titluri ale competiției. Primul – pentru că thailandezul, deja deținător al unei Palme în 2010 pentru Unchiul Boomee care își amintește trecutele sale vieți revenea cu un film ce făgăduia o altă călătorie în adâncurile secrete ale memoriei; celălalt – ne stârnea curiozitatea de a vedea cum înfruntă capcanele literaturii lui Murakami, punctul de pornire al scenariului.Read more…

Un spectacol fantastic cu opera Carmen

În acest iulie torid, Orchestra Simfonică Haifa, sub bagheta dirijorului Xu Zhong, sosit la pupitrul Auditoriumului Rappaport de pe Carmel din îndepărtatul Shanghai, a realizat, unul din cele mai fantastice spectacole pe care le-am vizionat până în prezent…Muzica lui Bizet, ariile nemuritoare, duetele dramatice şi melodiile Coridei plac oricui. Voci excepţionale au fost. Tenorul american Hugh Smith în rolul militarului Don José a stârnit ovaţiile publicului. De asemenea şi ceilalţi interpreţi au fost îndelung aplaudaţi: Iudit Zamir în Carmen, Olga Senderskaya în Mihaela, Anastasia Kievan în Frasquita s.a.m.d.Read more…

Noile stele ale baletului rus

În școala medie eram informați despre celebra balerină sovietică Galina Ulanova. Mai târziu, ca tânăr căsătorit, am admirat-o la noul meu TV pe Maya Plisetskaya. În anii ‘68-’77, călătorind frecvent la Moscova, am vizionat spectacolele trupei de balet de la Teatrul Bolshoi. (Am redat amintiri din acea perioadă în cartea De la Est la Vest, apărută în editura Teșu.) Am urmărit ulterior relatările presei despre balerinii ruși Nureev și Baryshnikov, care au părăsit Uniunea Sovietică pentru Occident. Iar acum internetul m-a pus la curent cu stelele recente ale baletului rus: Natalia Osipova, Ivan Vasiliev, Anastasia Stashkevich, Svetlana Zakharova sau bucureștencele de formație rusă Elena Dacian și Alina Cojocaru. Cu toată bunăvoința, textul scris nu poate reda în mod fidel arta acestor stele ale baletului; cititorii sunt insistent rugați să vadă mai mult pe ecranul computerului. Read more…

Olimpiada pe vreme de COVID

Puțini au crezut că Olimpiada 2020 de la Tokyo va avea loc. Din cauza epidemiei cu coronavirus, anul trecut Olimpiada s-a amânat până în 2021. Cu cât se apropia deschiderea, cu atât mai mult se adunau problemele. Numărul îmbolnăvirilor cu COVID creștea în țara organizatoare. Opinia publică din Japonia, în majoritatea ei, se opunea desfășurării Jocurilor Olimpice în contextul pandemiei. Comitetul Olimpic Japonez a perseverat și în 23 iulie Olimpiada a început, dar publicului i-a fost interzis accesul la concursuri. În ciuda tuturor greutăților, în fața stadioanelor, bazinelor și sălilor de sport aproape goale, a avut loc o olimpiadă de succes, cu rezultate impresionante și cu noi recorduri mondiale și olimpice. Au fost multe scene de neuitat, cum ar fi strigătul de bucurie al înotătorului tunisian Ahmed Hafnaoui, necunoscut până atunci, când a cucerit proba de patru sute de metri liber la înot, cu toate că părea să nu aibă nicio șansă.Read more…

Destăinuiri la capătul unei existenţe

La vârsta de 31 de ani, în perioada când lucra ca dactilografă la staţia de radio finanţată de statul german, Brunhilde Pomsel a fost contactată de o persoană care i-a inspirat încredere, propunându-i un loc de muncă la Ministerul Propagandei. Fiindcă postul era bine plătit, iar biroul se afla pe celebrul bulevard Unter den Linden, în elegantul centru al Berlinului, femeia n-a stat prea mult pe gânduri înainte de a accepta generoasa ofertă. Astfel a devenit Pomsel secretara personală a lui Joseph Goebbels, cel care stătea în fruntea instituţiei. Întrebările pe care şi le pune acest filmdocument, realizat de trei tineri cineaşti din Austria şi Germania, precum şi întrebărilor celor care îl urmăresc mi se par deosebit de actuale (ştiu mă repet) şi mărturisesc că nu multe din producţiile aparţinătoare genului reuşesc pomenita performanţă, chiar dacă acesta pare să le fie ţelul.Read more…

Melodiile Celui de al Doilea Război Mondial

Prezentele rânduri au ca obiect câteva melodii de succes care au fost asociate în mod eronat cu hitlerismul, dat fiind că în Al Doilea Război Mondial propaganda nazista le-a difuzat sistematic pentru trupele Wermachtului. Mă refer la melodiile “Fliegermarsch”, „Alte Kameraden”, „Škoda Lásky” (Rosamunde) şi “Lilli Marlene” compuse şi interpretate în Cehia, Polonia sau Germania, mult timp înainte de apariția nazismului. După război melodiile a fost repuse în valoare de interpreți celebri cum ar fi Karel Gott, Heino, Marlene Dietrich sau mari muzicieni ca James Last și André Rieu.Read more…

Bucuria de a dărui bucurii

Îmi plac foarte mult oamenii care fac ca lucrurile să pară ușoare. Nu sunt foarte mulți, dar ei au puterea să-ți arate că, bătând din palme și fluierând, lucrurile pot fi duse la un bun sfârșit care, uneori, este chiar magistral. Ei trag după ei pe mulți alții, îi găsesc pe cei capabili să-i ajute, coagulează idei și metode și insuflă credința că totul este posibil. Ei sunt oamenii care îmbrățișează principiul drag mie, conform căruia „dacă dorința e destul de puternică, se va găsi o cale”. Un astfel de om este Alexandru Badea, tenorul născut la Oradea, cu o carieră splendidă în Europa și în lume, care din 2016 este directorul artistic al unui unui festival orădean de mare succes, ajuns anul acesta la a cincea ediție. Festivalul se bucură de prezența, an de an, a unor mari personalități ale vieții culturale europene, sub cupola unor evenimente de cea mai înaltă calitate. Iată-ne, pentru câteva seri magice de vară, din nou în sala Teatrului Regina Maria din Oradea, spectatorii obișnuiți ai acestor momente de grație, oferite prin Festivalul European Music Open, căci așa l-a numit talentatul tenor. Read more…