Adeseori, puţin obosit de dramatismul muzicii clasice sau de necazurile cotidiene mă refugiez – în faţa calculatorului, prin intermediul programelor youtube şi a unor căşti sau difuzoare fidele – în lumea mirifică a melodiilor relaxante care m-au fascinat nu o dată…Avantajul youtub-ului este faptul că mă scuteşte de drumul cu automobilul până la sala de spectacole, dificultățile parcării precum şi de situatia de a fi blocat câteva ore pe scaunul sălii respective… Pentru amatorii de muzică în limba franceză şi prezenţe feminine atrăgătoare, propun clipurile lui Patrick Sebastien cu admirabilele spectacole de Anul Nou, încheiate cu “Comment ca va”, 2012 şi “ Les Sardines”. Read more…
Din noiembrie 2021 se joacă la Teatrul de Stat din Oradea spectacolul cu titlul ”Eva Heyman”, la a cărei premieră nu am putut să iau bilet, așa încât abia acum câteva zile, la primul spectacol din ianuarie, am reușit să fiu și eu în public. A fost un privilegiu care îmi dă încrederea că acest an începe frumos, emoționant și bogat. Spectacolul îi îmbogățește pe cei care aleg să-l vadă, e o reușită atât teatrală, cât și din punctul de vedere al restituirilor istorice cuvenite, făcute în orice mod posibil și binevenite mereu. Éva Heyman a fost o fetiță evreică de 13 ani, din Oradea, care a primit în dar de ziua ei, în 13 februarie 1944, un jurnal de însemnări. Ca orice fetiță aflată la vârsta pre-adolescenței, ea este încântată de acest dar și își începe relatările cu mult entuziasm și încântare. Fără să știe și fără ca acesta să fi fost scopul ei, în cele aproximativ trei luni de însemnări, Éva conturează imaginea vieții ei zilnice. Aceasta se suprapune imaginii istorice a celor câteva săptămâni din primăvara anului 1944, de dinaintea deportării evreilor orădeni și bihoreni la Auschwitz, în timpul administrației horthyste din Ardealul de Nord.Read more…
Despre evenimentul care s-a derulat recent s-a scris în presă și sunt sigură că vor mai apărea multe reportaje importante, mai avizate și mai profesioniste decât le-aș putea reda eu. Pentru mine însă acest eveniment a avut o semnificație personală deosebită și de aceea voi scrie despre el în mod special. Încă din adolescență am cunoscut trupe itinerante de teatru evreiesc care treceau și prin orașul meu natal. Îmi amintesc că spectacolele aveau loc la „Casa Germană” (Deutsches Haus), unde chiria era foarte pipărată, dar nu exista altă sală. Artiști mari ca Dina König, Mișa Bernstain și mulți alții au trecut prin Câmpulung Moldovenesc. Aceste trupe se luptau cu mari lipsuri materiale și de multe ori se făceau colecte pentru ca artiștii să poată continua turneul. Chiar și decorurile le împrumutau de cele mai multe ori de la viitorii spectatori. Știam din presă despre marea artistă Sidy Thal din Cernăuți. La succesul ei a contribuit Jacob Sternberg, cel care a adus modernismul în teatrul evreisc în condițiile grele dinainte de război. Am fost un spectator fidel al Teatrului Evreiesc de Stat (TES) de la înființarea lui în 1948 și mai ales în anii în care soțul meu, Israil Bercovici, a foat secretarul literar al teatrului (1954-1982).Read more…
“Another Round, cel mai recent film în regia lui Thomas Vinterberg, cu Mads Mikkelsen în rolul principal, a fost selectat la cea de 73-a ediție a Festivalului Internaținal de Film de la Cannes și va ajunge în cinematografele din România la finalul acestui an”. O astfel de știre, de curând difuzată de societatea de distribuție, poate deconcerta pe cititorul neconectat la știrile de ultimă oră din frământata lume cinematografică a lunilor din urmă. A 73-a ediție a Festivalului de la Cannes? Care? Cel care ar fi trebuit să aibă loc în mai? Oricât ar părea de ciudat, delegatul general al celei mai importante manifestări cinematografice din lume, Thierry Frémaux, a spus răspicat săptămâna trecută: “Nu putem să spunem la revedere tuturor, ne vedem anul viitor”. După ce a ținut pe jar întreaga suflare a filmului de pe mapamond, interesată de soarta marilor festivaluri, în timp ce multe au lăsat drapelul jos în lupta cu pandemia, acceptând trista realitate a renunțării, a anulării edițiilor în curs, (Avignon, Locarno, Karlovy Vary), în timp ce Mostra venețiană, cel mai vechi festival cinematografic, încă se mai gândește asupra modalității exacte în care ar putea ființa întâlnirea de la Lido din septembrie, Thierry Frémaux și Pierre Lescure (președintele festivalului de la Cannes) au hotărât: ediția cu numărul 73 va exista, și nu în format virtual. În niciun caz. Ce-i drept, nici fizicește, ca să spunem așa, nu e posibil. Unde-i lege nu-i tocmeală. Restricțiile sunt restricții pentru toată lumea. Read more…
Dintre toate definițiile adunate de-a lungul timpului despre cel mai mare festival cinematografic al lumii, cea mai adecvată, dar și cea mai puțin măgulitoare, mi se pare a fi cea dată de John Boorman: “Cannes-l seamănă leit cu facerea unui film: este un amestec de artă și de bani, de stil și vulgaritate, de invidii și de compasiune, de mari speranțe și de existențe mediocre. Cine poate rezista unui astfel de cocteil”? Mă întreb ce anume i-ar adăuga, astăzi, cineastul englez, după ce, eliberată cât de cât de amenințarea lui coronavirus, manifestarea de pe Croazetă și-a sărbătorit cea de a 75-aniversare având drept fundal mental, oferit de toate televiziunile lumii, imaginile unui război ce avea loc nu la capătul lumii, ci într-un colț nu chiar îndepărtat al Europei. Știam că aveam să vedem, dincolo de competițiile tradiționale, proiecții speciale, fierbinți. ale unor filme născute în focul evenimentelor. Probabil că nu suntem niciodată pregătiți să facem față realității, dacă eu una, copil al generației celui de al Doilea Război Mondial, am avut candoarea să cred că festivalul își va mai reduce din intensitatea strălucirilor de o clipă, din zgomotul euforic al nepăsării. Am avut naivitatea să cred că poate nu vom mai asista, cel puțin pe termen scurt, la deșănțarea defileelor ad-hoc ale modei și ale uriașei sale mașinării mediatice. Mi-au încurajat speranțele, în prima seară, doamnele din juriu, Jasmine Trinca (Italia), Rebecca Hall (SUA), Noomi Rapace (Suedia), Deepika Padukone (India), excelenta gazdă a serii inaugurale, Virginie Efira (Belgia), atât de distinse în sobrietatea lor. Ca să nu mai spun cât de mult am avut sentimentul unei regăsiri de gânduri comune în momentul în care l-am ascultat pe președintele juriului, actorul Vincent Lindon: “S-ar putea ca toți să dansăm pe un Titanic”. M-am înșelat. Să fim realiști. Titanicul a rămas o splendidă ficțiune cu rol de avertisment, dar ficțiune. La sfârșitul celor aproape două săptămâni festive, m-am numărat printre cei care i-au dat din nou dreptate aceluiași Vincent Lindon, cel din seara închiderii, când vorbea de “indecența fericirii”. Aceasta este fatalitatea unui festival precum Cannes-ul, să fie indecent de fericit în asocierile lui contrariante cu ași ai tehnologiei vesele precum Tik Tok, recent partener, cu industria modei și marii ei proprietari. Cine-i poate rezista, vorba lui John Boorman? Read more…
“Rita” este un serial de TV danez modern, inteligent și provocator care se extinde pe trei sezoane și 24 de episoade, oferind în abundență un umor copios și provocând râsete în hohot cu o mulțime de surprize. De fapt, serialul urmărește îndeaproape voiajul unui fund de femeie spectaculos și magic cu așa o putere seductive încât e urmărit cu ochi holbați, fălci căzute, gâturi transpirate, respirație întretăiată, salivare abundentă și uneori cu distragere mentală. Pe deasupra, observatorii hipnotizați care urmăresc miracolul în mișcare legănată, mai pot observa și o “fisură” de penetrare a luminii prin spațiul creat de superba combinație a coapselor perfect conturate cu blugii foarte strânși și bine fixați. Exact cum se vede în reclamele de blugi cu modele de profesie, ale căror pulpe nu se ating la capătul de sus.Read more…
Institutul Internațional de Teatru sau ITI, cum era cunoscută această organizație în toata lumea, a fost înfiinţat în 1948 la Praga. Cu timpul centrul s-a mutat la Paris, unde era mai accesibil. Aceasta organizație a creat o platformă pentru a discuta și a rezolva probleme legate de – cum era de asteptat – teatru. Nu avea nicio culoare politică și nu făcea propagandă de niciun fel. Oameni de teatru, dramaturgi, regizori, actori din toate colțurile lumii se întâlneau o dată pe an, de fiecare dată în altă țară, pentru a se cunoaște și a dezbate probleme legate de repertoriu, stil de interpretare și pentru a aborda diferite probleme specifice artei dramatice. În 1963 congresul s-a ținut în Israel, la tânărul Teatru Municipal din Haifa, înființat cu doar 3-4 ani înainte, dar care raportase deja prestigioase premii internaționale cu producții precum Cercul de Cretă Caucazian de Bertolt Brecht, sau Rinocerii de Eugen Ionescu. Au sosit mulți delegați din toate colțurile lumii. Au venit din Franța, Anglia, Uniunea Sovietică și Statele Unite, ca să menționăm numai câteva țări. Din România au sosit doi delegați: cunoscutul actor Radu Beligan și regizorul de renume mondial Liviu Ciulei.Read more…
De multă vreme nu mai sunt o împătimită a cronicariatului muzical. L-am exersat cu pasiune nişte ani, atunci când, cele două rubrici săptămânale de la radio şi revistele de cultură la care publicam îmi impuneau o prezenţă continuă în sălile de concert – de regulă ale capitalei. După pragul anilor ‘80, când condiţiile s-au înăsprit de aşa natură încât interpreţii erau siliţi să cânte cu mănuşi tăiate în dreptul buricelor degetelor, când instrumentele se dezacordau de la frigul din sală, când clapele pianului “frigeau” de îngheţate ce erau, iar pe scenă numărul radiatoarelor electrice îl concura pe cel al pupitrelor, când publicul uitase să mai frecventeze “garderoba” încălzindu-se doar la aplauze sau suflându-şi în palme – abia atunci m-am declarat învinsă; am pus jos pana cronicarului pe care acum o ridic de plăcere, din când în când, doar cu ocazia vreunui eveniment ce se detaşează dintre atâtea oferte…Am probat recent acest sentiment, căruia i s-a adăugat şi unda de duioşie a unui binevenit remember: Iancu Ţucărman – omul a cărui pasiune a fost dintotdeauna muzica şi căutarea frumuseţii ei în sufletul tinerilor care, odată ajunşi la porţile măiestriei, merită investiţia capitalului sentimental, merită căutarea şi găsirea de Mecena care să le dubleze propria muncă şi efortul susţinut în şlefuirea talentului. Iancu – numit cu aceeaşi duioşie pe numele mic de toţi cei care l-au cunoscut sau i-au fost în preajmă decenii la rând – ştia cum să o facă.Read more…
Ciclul de filme întitulat Magyarok Romániában – száz év történelem [Maghiari în România – o sută de ani de istorie] prezintă istoria frământată a unui „secol scurt” – din toamna anului 1918 şi până în zilele noastre – plasând în centrul atenţiei cele întâmplate cu populaţia maghiară din Transilvania în acest răstimp de război şi de pace, de alternanţă a imperiilor şi succesiune a regimurilor politice democratice şi totalitare. Proiectul a fost conceput de istoricul Nándor Bárdi, care este și coordonatorul științific al întregul ciclu documentar, la cererea Fundației Pentru Școală http://iskolaalapitvany.ro. Conform conceptului original, fiecare film are alt scenarist, de regulă istoric, un bun cunoscător al perioadei respective. Astfel, episodul care prezintă perioada 1918-1920 este semnat de istoricul János Fodor, scenariul părții a doua, despre perioada interbelică, poartă semnătura lui Nándor Bárdi. Partea a treia – care prezintă evenimentele din Transilvania de Nord, în timpul celui de Doilea Război Mondial – îl are drept autor pe Tamás Sárándi, partea a patra – referitoare la maghiarii din Transilvania de Sud, în perioada 1940-44 – a fost realizată sub îndrumarea istoricului Béni Balogh. Următoarele episoade ale serialului sunt în curs de producție, ele vor trece în revistă perioada comunismului în trei părți: instaurarea, epoca Dej și epoca Ceaușescu. Istoricii responsabili de aceste episoade sunt: Zoltán Mihály Nagy, Stefano Bottoni și Zoltán Csaba Novák. Episodul final al ciclului se dorește a fi o trecere în revistă a principalelor evenimente derulate din decembrie 1989, până în prezent.Read more…
Filmul despre care vreau să scriu aici este ieșit din comun. N-am idee dacă acțiunea se bazează pe un fapt real, deși această posibilitate mi se pare veridică. Dar indiferent dacă se inspiră dintr-o realitate cumplită sau acțiunea e rodul imaginației, Horațiu Mălăiele (căci despre filmul său e vorba!) creează o capodoperă cineastă care merită a nu fi uitată. Citind mai multe despre această realizare, de care n-am știut nimic, nu numai pentru că de aproape o jumătate de veac nu mai sunt ”acolo”, ci și pentru că nimeni din prietenii și cunoscuții mei din România nu mi-a povestit de filmul lui Mălăiele, am înțeles că e vorba de o încercare, extrem de reușită, de a povesti ceva care reprezintă o bună parte din viața celor pentru care comunismul a venit ca o lovitură din care mulți nu au reușit să supraviețuiască.Read more…
Cu patru ani în urmă, la conferința de presă a minunatului film Leto (Vara), scaunul pe care ar fi trebuit să stea autorul, Kirill Serebrennikov, era gol. În dreptul lui, numele absentului, scris cu litere mari pe un carton. Nonconformistul, provocatorul Serebrennikov, denunțător al presiunilor exercitate asupra creatorilor, cunoscut mai ales ca om al scenei – din păcate, noi îl știam doar ca regizor al filmului Ucenicul – se afla arestat la domiciliu, ridicola acuzație fiind o așa-zisă sustragere de fonduri din avutul Centrului Teatral Gogol, înființat și condus de el. În plină filmare a amintitului Vara, a fost ridicat, procesul sfârșind cu exilarea în propria locuință. La amintita conferință de presă, colaboratorii cineastului, operatorul, co-scenariștii, monteurul, au povestit chinuitoarea naștere a filmului: au lucrat singuri pe platou, urmând indicațiile regizorului, după care, în casa cineastului, montau materialul. Nu ai cum să nu te miri, cunoscând tot acest parcurs dureros, cum de a ajuns pe peliculă atâta explozie a bucuriei de a trăi, de a iubi, de a-ți asuma o libertate de nimeni acordată, de a respira numai și numai prin muzică.Read more…
De mai multe decenii, în lumea teatrului și-a făcut loc ideea reevaluării unor piese clasice, de găsire a unor forme noi de prezentare, mai apropiate de percepția unui om al secolului 20 și 21. În general, formele vechi sunt apreciate ca prăfuite și poate că așa și este în unele cazuri, de aceea se încearcă tot felul de inovații, unele mai reușite, altele mai puțin. De ce trebuie regizorii să creadă că publicul este infantil și că nu înțelege?! Ce caută cuvântul ”politruc” sau ”ciuma roșie” în Roma antică?Read more…
S-a crezut multă vreme că orice criză îi priește cinematografului precum doliul – Electrei. În fapt, chiar așa a fost, atâta vreme cât termenul criză mai aducea aminte de vechea semnificație de sorginte greacă a cuvântului, care însemna schimbare. Istoria filmului a înaintat din schimbare în schimbare, percepute la început ca tot atâtea crize: de la scurt metraj, formatul cu care a venit pe lume (mai mult ca o curiozitate) la lung metraj, de la filmul mut la cel sonor (să ne amintim rezistența îndârjită opusă de Chaplin vorbitorului), de la pelicula alb-negru la cea color (și astăzi marii cineaști au nostalgia alb-negrului, când producătorii le îngăduie acest capriciu este un semn de mare privilegiu), de la domnia asupra universului imaginii la împărțirea acesteia cu un nou venit, televiziunea. Nu s-a întâmplat. Cinematograful s-a dovedit suficient de puternic pentru a-și urma drumul său și, așa cum știm, avantajele traiului paralel au fost reciproce. Ce se va întâmpla în zilele noastre, când fantoma unei crize fără precedent și fără asemănare bântuie în lume? Când inamicul nu mai vine pe caii cei mari ai progresului tehnologic, cu efectele sale perverse, sau unei concurențe firești, la urma urmei, ci cade dintr-un cer vag cunoscut, având un nume dintr-un nomenclator al medicinei dar nu și un chip, când atacă, când pare că se retrage, se repliază și iese la bătaie din nou? Mai simplu spus: cum va ieși cinematograful din lupta cu Covid 19?Read more…
E ciudat că într-un secol XX atât de bogat în evenimente au existat doar două adevărate „meciuri ale secolului”, unul de șah și unul de box. Despre meciul de box știu doar că a avut loc într-o junglă din Africa, între doi oameni duri și la o oră imposibilă pentru un elev de gimnaziu. Am aflat ulterior că pe unul din ei îl chema Muhammad Ali și pe celălalt George Foreman. Ali l-a trimis la podea pe Foreman în a opta rundă. Nu ținusem cu niciunul, dar mai târziu am citit că înainte de meci, Muhammad Ali s-a dus la un spital ca să viziteze un copil bolnav de leucemie și i-a promis că el va învinge cancerul tot așa cum el, Ali, îl va snopi în bătaie pe Foreman, la care copilul i-a răspuns că el nu va învinge cancerul, dar cel puțin îl va întâlni pe Dumnezeu și îi va povesti că l-a cunoscut pe Muhammad Ali. Martorii oculari spun că a fost prima oară când guralivul Ali nu și-a mai găsit vorbele. Unii chiar susțin că l-au văzut plângând. În schimb la meciul secolului la șah, opțiunile mele erau clare. Meciul se disputa în 1972, între un rus care mai era și sovietic și un american care mai era și evreu. Pe rusul cel cumpătat îl chema Boris. Pe americanul cel excentric îl chema Bobby. Înaintea corectitudinii politice nu ne trăgea nimeni de urechi dacă vedeam lucrurile în alb și negru, iar în scenariul pe care eu mi-l imaginasem, în plin Război Rece, era clar cine trebuia să fie albul și cine negrul, chiar dacă în presa oficială lucrurile stăteau exact invers. La început meciul nu a decurs deloc conform așteptărilor mele. La prima partidă americanul a venit mai târziu. La a doua nu a venit deloc. După două meciuri era deja 2 la 0 pentru rus. Dar americanul cel excentric mai era și genial.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
